Michael Jackson - SUPLICIUL

Calomniaza, calomniaza... pana la urma tot ramane ceva!

“Fara vina, fara regret, eu sunt aici ca sa uit amintirile neplacute ale pacatului inchipuit de fiecare prieten, cunoscut sau ruda…”

                                            

“Imi amintesc de anul 1993, in mare parte pentru ceea ce s-a intamplat in spatele lui Michael. A fost anul in care ambitia si-a pierdut controlul si nimeni, pare-se, nu a putut opri asta - sau s-a multumit s-o lase sa se intample. Din acel moment, peste tot pareau sa existe uneltitori, complotori si planificatori, gata sa declanseze un lant distructiv de evenimente care sa-l afecteze pe fratele meu pentru tot restul vietii. In afara comunitatii de fani, nu mai era vorba sa-l iubesti si sa-l apreciezi pe indragitul entertainer Michael Jackson; parea sa fie vorba de autoritati si de mass-media care anticipau cu indarjire caderea lui. Nici o secunda familia noastra nu a crezut ca succesul il poate trada intr-un asemenea mod.

Nu era genul de lectie cu care noi am fost invatati la Universitatea Motown si Michael nu a inteles fortele carora li se opunea, pana cand nu a privit cosmarul viu in fata. Ne-am petrecut viata ca Jacksons incercand sa controlam obiectivele, strategia, imaginea si muzica: si ne-am trezit toti, intr-o zi, vazand cum tot iadul se dezlantuie. In acele momente iti dai seama ca in viata nu ai niciodata controlul. Numai Dumnezeu il are - si credinta de neclintit a lui Michael in El l-a salvat de la cea mai mare nedreptate pe care am vazut-o vreodata.

Venice Beach este unul dintre acele orase relaxate pe care intotdeauna le-am evitat din cauza multimii. E o capcana turistica blocata la fiecare sfarsit de saptamana cu artisti mimi, prezicatori, caini dresati, rapperi, muzicieni, dansatori, cu totii avand sansa unui loc pe malul marii. Intr-un weekend, Wade Robson care era unul dintre acei interpreti de strada, isi incerca propriile miscari. Avea vreo doar 10 ani. El, sora lui si mama sa Joy erau oaspeti obisnuiti la Neverland si se instalasera intr-un apartament din vestul LA. Michael il folosise pe Wade, impreuna cu Macaulay Culkin, in videoclipul “Black and White”, dar in multime era inca un chip anonim, in special in Venice Beach. Nimeni nu stia cine este el, cu atat mai putin sa faca o legatura intre el si mentorul sau. Asta pana cand, un “scriitor independent”, numit Victor Gutierrez, a privit la mama lui si i-a explicat ca Michael Jackson este cercetat ca “fiind pedofil”. De unde stia el cine era ea? Mama Joy a luat cartea de vizita a lui Michael si a sunat imediat la biroul lui. Era inceputul verii anului 1992 - cu un an inainte de orice acuzatie formala sau ancheta a politiei - si un ins oarecare incepuse deja sa-si bata gura langa plaja.

Daca ar mai fi inca in viata astazi, Michael v-ar spune cate griji isi facea pentru oamenii fata de care se angajase. El a instruit, a ingrijit sau a incurajat doar 10 sau 15 copii de-a lungul anilor. Pentru el, acest fapt a insemnat ca face fapte bune in ochii lui Dumnezeu. Cu cat ajuta mai mult, cu atat mai mult practica ceea ce fusese invatat toata viata sa. Michael era fiul mamei sale. Cu totii suntem: fiecare dintre noi a fost invatat sa vada binele in toti ceilalti. Inca de cand mama a invitat fanii sa stea la masa ei din bucatarie in timp ce noi eram in turneu ca Jackson 5, relatia noastra artist-fan a fost echilibrata. Chiar si la Hayvenhurst, eram asezati la masa de cina, cand clopotelul a sunat la poarta – “Buna, suntem in vizita din Australia si am venit aici sa va vedem familia.” Joseph i-a invitat sa ni se alature.

Probabil am fost singura familie din Hollywood cu o politica a usii-deschise: nu lasa lumea din afara inauntru, atunci cand lucrezi pentru vis, dar lasa pe oricine inauntru odata ce visul este realizat. In mintea noastra, eram inca oameni din Gary, cu cetatenie temporara in California. Nu am vrut niciodata sa pierdem legatura comuna. Asa cum ne reamintea mama mereu: “Nu ar exista Jackson 5 si nici Michael Jackson fara fani.” Cu asta in minte, poate este mai usor sa vedeti de ce Michael nu a avut abilitatea omului de strada, atunci cand a lasat sa intre la intamplare oameni in viata lui.

Intr-una din zilele lunii mai 1992, in timp ce conducea pe bulevardului Wilshire, Beverly Hills, lui Michael i s-a defectat masina. Din fericire, in apropiere era chiar o unitate de inchiriere a masinilor, asa incat sa o poata inlocui pe cea avariata. Proprietarul afacerii era un barbat in varsta, pe nume Dave Schwartz. Iar acesta avea o sotie mai tanara si atragatoare, June, iar ea avea un fiu dintr-o casatorie anterioara: Jordie Chandler, in varsta de 13 ani. La inceput, totul parea sa fie in regula. S-a dovedit ca pustiul era un mare fan al lui Michael - baiatul s-a grabit spre birourile tatalui sau vitreg, impreuna cu sora sa Lily, inainte ca idolul sau sa plece. Se pare ca Michael nu a petrecut mai mult de cinci minute cu ei, dar i s-a spus ca nu va trebui sa plateasca pentru masina daca ia numarul de telefon al lui Jordie. “L-ati face pe baiat fericit daca l-ati suna intr-una din zile. Va rog. Ar fi un vis devenit realitate.” Presiunea asupra fratelui meu a fost, se pare, politicoasa, dar puternica, iar el a fost intelegator, pentru ca la 13 ani ar fi facut orice pentru a-l intalni pe Fred Astaire. Asa ca, a luat numarul copilului, a promis ca va suna si s-a tinut de cuvant.

Undeva de-a lungul timpului, in mod clar el s-a simtit suficient de comfortabil incat sa mentina contactul. Mama si baiatul au fost chemati sa stea urmatoarele cateva luni la ferma, in timp ce el se afla in calatorie. Inainte ca cineva sa stie, acestia faceau parte din anturajul sau si se lasau fotografiati de presa care se referea la ei ca la “familia adoptata de Jackson”. Astfel de rapoarte au trecut peste capul nostru, dar evident ca o persoana a fost foarte fericita in acest sens: tatal baiatului, dr. Evan Chandler. Acesta era dentist, nu avea custodia fiului sau, dar avea un vis, acela de a deveni scenarist. El avea deja o idee dintr-o poveste preluata, ce avea sa evolueze in filmul lui Mel Brooks, Robin Hood: “Men In Tights”, insa domnul doctor dorea si mai mult. Un singur lucru ramasese intre el si Oscarul lui: banii pentru a finanta acel vis. Dar, fiul parea sa fie acum noul si cel mai bun prieten al artistului Michael Jackson si, dupa cum i-a spus dentistului fosta sa sotie - asa cum am auzit in instanta, multi ani mai tarziu - relatia era “un mijloc minunat pentru ca Jordie sa nu fie nevoit sa-si faca griji pentru tot restul vietii lui”.

Michael evita din ce in ce mai mult contactul cu lumea exterioara. In consecinta si din pacate, s-a indepartat din nou de frati. Stiam ca el o suna pe mama si o intreba de noi, verificand daca suntem in regula, dar eu eram nemultumit ca ajunseseram din nou sa comunicam foarte lent. De aceasta data, in loc sa-i las mesaje de telefon inutile, am trimis numeroase scrisori, amintindu-i ce am convenit cu privire la familie si cat de important era sa ramanem impreuna. Multe dintre aceste scrisori au fost trimise in speranta oarba ca vor fi primite si, in aprilie 1993, am exprimat acest lucru scriindu-i: “Ti-am trimis o multime de scrisori. Sper ca le-ai primit pe toate.” Daca nu am primit niciun raspuns, eu i-am scris din nou: “Chiar am nevoie sa iti vorbesc despre relatia noastra. Sunt fratele tau si imi este foarte dor de tine.” Luna urmatoare, am scris din nou: “Draga Michael, ar fi minunat daca tu si cu mine am putea sa petrecem ceva timp impreuna si sa vorbim doar despre unele chestiuni... Ceea ce este important pentru mine este prietenia noastra acum. Te rog sa raspunzi cat mai repede - Jermaine.” Din nou, nu am primit niciun raspuns. Am continuat sa ma rog ca totul sa fie in regula.

Pana in luna februarie 1993 - in jurul perioadei renumitului interviu cu Oprah - Jordie Chandler, sora si mama sa au fost oaspeti la Neverland. Uneori, o gramada de familii stateau impreuna acolo. La fel ca in cazul oricarui alt parinte, mama lui Jordie June “nu a avut” niciodata vreo problema ca fiul ei isi petrecea timpul in dormitorul lui Michael pentru ca, asa cum chiar ea a mentionat: “era camera unui baiat… camera unui baiat mare, o multime de jucarii si alte lucruri” si toata lumea parea sa se retraga acolo. Ea l-a invitat apoi pe Michael sa stea la casa lor din Santa Monica, lucru pe care el l-a facut pentru 30 de nopti, dupa cum am aflat. Chiar si dr. Chandler a facut pe gazda si a fost fericit cand Michael a stat de doua ori la casa sa, cu fiul sau; toti trei au sfarsit prin a avea o lupta cu pistolul cu apa. Stiu asta din sedinta de judecata.

Cu timpul, dr. Chandler s-a inteles atat de bine cu Michael, incat i-a cerut fratelui meu sa plateasca pentru “o noua aripa” a proprietatii sale. Din fericire, Michael a avut bunul simt sa se eschiveze de la asta. Dar, poate ca tocmai acest fapt a starnit resentimentul doctorului Chandler - un resentiment care, oricum ar fi inceput, s-a adancit pe masura ce Jordie rata vizitele de weekend la tatal sau, pentru ca in locul lor prefera sa stea la Neverland, unde Michael il trata cu cadouri scumpe, calatorii impreuna cu mama sa in avioane private Sony, si cazari in hoteluri de cinci stele. Ulterior, aceste fapte au fost prezentate gresit ca o tehnica de seductie “pentru a forta un minor sa se conformeze cerintelor sale sexuale”. Dar, Jordie Chandler nu a fost singurul care a primit un astfel de tratament.

Fratele meu a fost intotdeauna excesiv de generos cu nepoatele si cu nepotii sai. El le permitea sa dispuna de toate jucariile din camera sa de jocuri sau ii ducea la vanatoare de jucarii prin magazinul de jucarii Toys R Us, cand se inchidea magazinul si el spunea “Continuati! Cumparati orice doriti!” Pentru mine, generozitatea lui era o compensatie excesiva pentru acei ani din copilarie, cand nu a stiut decat cum era sa cumperi de la Armata Salvarii; era felul lui de a da inapoi ceva ce nu a avut niciodata. Michael nu l-a tratat doar pe baiatul Jordie. I-a cumparat mamei, June, bijuterii Cartier, un cadou de la boutique certificat Fred Segal, de 7.000 dolari si chiar i-a permis sa foloseasca cardul lui de credit pentru a-si cumpara doua genti de mana - si nimeni nu l-a acuzat niciodata ca a incercat sa o seduca.

Pe de alta parte, pe masura ce timpul trecea, doctor Chandler se infuria tot mai mult, deoarece Michael incetase sa-l mai sune si se simtea parasit. Brusc, el a spus ca ceva “nu era corect” in relatia lui Michael cu fiul sau. Niciunul dintre noi nu putea sti care va fi deznodamantul sau daca tatal vitreg al lui Jordie, Dave, se afla in spatele a ceea ce urma sa se intample. Dr. Chandler - folosind probabil “o serie obisnuita de cuvinte care fusese repetata”, dupa cum s-a exprimat - cerea 20 milioane dolari de la Michael pentru a-si finanta scenariile (5 milioane de dolari pentru fiecare din cele patru scenarii). Daca Michael refuza sa plateasca, el avea sa vina public cu afirmatii ca fiul sau, Jordie, a fost molestat. Cu o luna mai devreme, el se exprimase astfel fata de Dave Schwartz intr-un apel inregistrat. Era o extorcare de bani, care i-a fost prezentata personal fratelui meu, la hotel, pe 4 august 1993. Michael a refuzat in cele din urma sa plateasca. Pentru un barbat singur care avea, dupa cum s-a dovedit, datorii in valoare de 68.000 dolari, dr. Chandler a avut siguranta de sine extraordinara in abordarea celui mai puternic si mai bogat artist din industrie.

Poate ca a simtit ca nu are nimic de pierdut, dar, daca nu ar fi fost Dave Schwartz care inregistrase in secret o conversatie telefonica pentru a proteja interesele sotiei sale, noi nu am fi aflat niciodata ca nu a actionat singur. Dupa cum singur spunea: “Totul se desfasoara conform unui anumit plan care nu este doar al meu… Exista alte persoane implicate care asteapta apelul meu telefonic, care sunt intentionat in anumite pozitii.” Cred ca se referea la echipa sa legala, chiar daca a fost sfatuit de un singur avocat. In orice caz, s-a tinut de “planul” sau. Din momentul acela, accentul avea sa fie pus pe spectacolul acestui episod, nu pe absenta faptelor. 

Nimeni nu a ascultat cand echipa fratelui meu a tinut o conferinta de presa care reda o parte din conversatia inregistrata de dr. Chandler. Nimeni nu a ascultat nici atunci cand motivatia lui diabolica a rasunat clar si puternic:

“… In acest fel il consider eu pe el (pe Michael): ca fiind… un mecanism care atrage atentia. Momentul in sine se va desfasura cu o asemenea intensitate, incat va iesi de sub controlul nostru. Va fi colosal momentul... Vreau sa spun ca daca nu obtin ceea ce vreau, s-ar putea sa fie un masacru... Michael trebuie sa fie acolo. El este cel vizat. El este tinta mea. Nimanui din lume nu ii era permis sa se apropie de familia asta. Daca merg pana la capat, voi castigat faima si succes... Voi obtine tot ceea ce imi doresc si ei toti vor fi distrusi pentru totdeauna… Michael Jackson va fi umilit mai mult decat isi poate imagina cineva. N-o sa-ti vina sa crezi. El nu va crede ca ceea ce i se imtampla e adevarat... va fi mai rau decat in cele mai urate cosmaruri ale sale... nu va mai vinde nicio piesa."

Un tata isi folosea propriul fiu pentru a extorca bani! Iar oamenii se intrebau de ce oare iubea Michael atat de mult copiii! 

Michael era in Thailanda, in partea asiatica a Turneului sau Mondial, Dangerous, cand politia a facut o razie la Neverland cu mandate de perchezitie si un lacatus. Nu am aflat decat doua zile mai tarziu, atunci cand a aparut la stirile televizate. Nu am avut niciun mijloc sa-l contactam imediat, dar i-am multumit lui Dumnezeu ca Bill Bray era cu el, pentru ca fiind acolo, era tot la fel de bun ca si familia. Tot ce puteam face era sa ne asezam pe margine si sa urmarim desfasurarea cosmarului. Cand Michael a refuzat sa plateasca, stomatologul l-a dus pe fiul Jordie la un psihiatru, pentru a discuta despre molestarea copilului. Procedura standard a dus la un apel catre Departamentul Copiilor si Serviciilor pentru Familie (DCFS), care a adus Unitatea de Copii Exploatati Sexual din Departamentul de Politie Los Angeles (LAPD). Vanatorii de glorii miroseau sange.

Atunci s-au intamplat doua lucruri. Doctor Chandler a demarat un proces civil de 30 de milioane de dolari, invocand bateria pentru copii: seductie si neglijenta. In acelasi timp, a fost lansata o ancheta penala, supravegheata de doi avocati de district: avocatul Tom Sneddon pentru districtul Santa Barbara si Gil Garcetti pentru districtul LA. Atunci a ajuns un convoi LAPD la Neverland, cautand dovezi. Au plecat cu nimic mai mult decat amintiri. Nu s-a gasit nimic subtil in urma raidului: politia a fost purtata la fel ca oricine altcineva care a venit in contact cu lumea lui Michael. Unul dintre cei mai importanti entertaineri din America era tratat ca unul dintre cei mai cautati oameni din America.

Cateva zile mai tarziu, au cautat si in apartamentul din Century City, dar Michael a fost cu adevarat devastat cand au cautat la Hayvenhurst pentru ca nu dorea sa-i provoace probleme Mamei. Din fericire, ea si Joseph erau plecati, asa ca au fost crutati de calvar in timp ce politia verifica dulapurile cu medicamente, intreband la ce se folosea fiecare. Au fortat deschiderea unui seif din vechile camere ale lui Michael si l-au gasit gol, dar au confiscat notele si scrierile personale, care s-au dovedit a fi versurile lui mazgalite – seminte ale ideilor sale. Notele respective nu au fost niciodata returnate si totusi, de-a lungul anilor, au aparut in unele publicatii. In toate cele trei proprietati politia nu a gasit nimic, dar stirea care ne-a ajuns prin intermediul avocatilor, a fost aceea ca ofiterii de politie credeau ca Michael “se potriveste profilului caracteristic unui pedofil”, deoarece folosea cuvinte precum “pur” si “nevinovat”, prefera activitatile copilaresti si cumpara cadouri pentru baieti.

Disparusera zilele adevaratei activitati de detectiv, inlocuite fiind de psiho-bullshit-ul unui sablon de format unic. Nimeni nu s-a uitat la fondul unic, special al fratelui meu, la caracterul lui sau la ceea ce a facut el pentru oameni. Intre timp, Jordie Chandler - aflat acum sub controlul tatalui - a depus o declaratie scrisa sub juramant, care a construit o imagine falsa bazata pe acuzatiile facute si pe descrierile intime ale corpului fratelui meu. Inarmati cu aceasta marturie, doi detectivi s-au prezentat cu un aparat foto si o camera video pentru a-l supune pe Michael la ceea ce el pe drept cuvant a descris ca si “o dezumanizanta si umilitoare” examinare a corpului. I-au spus ca era obligat sa i se supuna, deoarece refuzul “ar fi indicat vina”. Odata ce l-au dezbracat de demnitatea lui, Michael a fost determinat sa stea gol intr-o camera, ca sa poata fi fotografiat din fata, din dreapta si din stanga. In timp ce s-a intors pentru a i se fotografia fesele, pieptul si spatele, un detectiv a stat cu un blocnotes si a notat fiecare ultim detaliu. Niciunul din semnele de pe corpul lui Michael nu s-a potrivit cu descrierea facuta de baiat. De fapt, imaginatia nu a avut nicio asemanare cu realitatea.

Cand eram copii in Gary, credeam in marele Vis American - ca fiecare cetatean, alb sau negru, are libertatea de a cauta oportunitati si de a avea succes; ca automotivatia va fi rasplatita. Crezusem in “Tara celor liberi, Casa celor curajosi” - ca daca ai castigat prosperitatea, vei fi aclamat ca un exemplu bun pentru ceea ce face America maret. A fost o credinta de-a lungul vietii care s-a destramat intr-un minut.

In fiecare interviu de televiziune pe care l-a dat, intrebarea pusa de gazde lui Michael nu s-a schimbat niciodata: “De ce doarme un barbat in toata firea intr-un pat cu copii?” Inca o mai vad pe Diane Sawyer de la ABC si pe Martin Bashir de la BBC, incercand sa inteleaga logica dormitului noaptea in casa cuiva; un obicei pe care Michael l-a oferit de bunavoie si nu a incercat niciodata sa il ascunda. Pentru mine, a fost interesant si faptul ca acea intrebare nu a fost pusa niciodata sub forma: de ce Michael si-a impartit patul cu copiii - , ci a fost pusa intotdeauna cu conotatia sexuala a “dormitului cu”. Mai ales cand a fost vorba sa te urci in pat cu lapte fierbinte si fursecuri si sa vizionezi cate un film!... Cu exceptia cazului in care l-ai cunoscut pe Michael, este greu sa-ti transmiti increderea si intelegerea fireasca privind dormitul noaptea in casa cuiva, deoarece raspunsul simplu la intrebare: – “deoarece este vorba de a darui iubire si a imbratisa” – se izbeste imediat de o bariera de suspiciune care nu are nicio legatura cu Michael, dar totul are legatura cu ingrijorarea moderna cu privire la abuzul asupra copiilor.

In zilele noastre, un parinte afectat de panica vede pericol in fiecare moment. Eu as intreba pur si simplu: care este barbatul acela din familia ta sau din cercul tau, in care ai avea incredere implicit atunci cand este vorba de copilul tau? Omul acela despre care ai spune “Ma incred in el chiar cu viata mea”.

Pentru ca omul acela a fost Michael, atat pentru noi cat si pentru fiecare parinte care si-a incredintat copilul in grija lui; parinti care nu i-au apreciat pe acei straini care, la televizor sau in ziare, le spuneau ce era potrivit pentru copilul lor.

Ma ingrijoreaza faptul ca mintile noastre ne-au preluat inimile, iar temerile si stigmele si judecatile inchistate stau acum in calea iubirii fundamentale care trebuie exprimata copiilor. Daca stim ca un barbat imparte un pat cu un copil si ignoram meritele acelui om si sarim imediat la gandul suspect, catre ce se indreapta lumea asta?

Dar, dincolo de asta, a fost inselatoare si ideea lor de a se concentra pe Michael care a impartit un pat doar cu baietii. Fetitele s-au jucat si ele in dormitorul lui si au sarit in aceleasi paturi - ca Chantal Robson sau Marie-Nicole Cascio sau surorile lui Macaulay Culkin si Brett Barnes. Mai stiu ca si unii dintre parinti s-au urcat in pat alaturi de fiii si fiicele lor si de Michael ca sa vizioneze un film si sa manance floricele. Uneori, erau ca in cantecul de leagan: “Erau zece in pat, iar cel mic spunea, rostogoliti-va, rostogoliti-va…” Era vorba de a fi impreuna cu copii care aveau inocenta de a-l accepta asa cum era el; cu copii a caror prezenta i-a adus mangaiere si probabil l-a dus inapoi in zilele in care se juca cu Marlon si amandoi fratii se inghesuiau intr-un singur pat supraetajat.

  Generozitatea lui a fost felul lui de a da inapoi ceva ce nu a avut niciodata

M-am intrebat cati oameni au avut in vedere faptul ca Michael era nelinistit cand era singur in dormitorul lui si din aceasta cauza l-a umplut cu manechine si cu copii care nu intrebau nimic despre el. Adevaratele indicii despre motivele reale pentru care si-a deschis dormitorul copiilor au fost intotdeauna acolo, dar altii aleg sa vada doar ceea ce vor ei sa vada. De asemenea, mi-as fi dorit ca oamenii sa fi putut sa vada cum erau copiii in mod firesc magnetizati de el. Cei trei copii ai lui Tito, impreuna cu copiii mei, se tarau dupa Michael atat la Neverland cat si la Hayvenhurst, urmandu-l ca niste rate la etaj, la parter, la bucatarie si chiar la toaleta, iar asta il facea pe Michael sa rada in hohote. In mod ironic, persoana care a rezumat cel mai bine acest “magnetism” uman a fost June Chandler cand, in 2005, a relatat instantelor de judecata cum i-a spus odata lui Michael: “Esti ca Peter Pan. Toata lumea vrea sa fie in preajma ta si sa petreaca 24 de ore cu tine”.

In calitate de familie, am mers inaintea camerelor de filmat la o conferinta de presa in nordul Hollywoodului. A fost un spectacol intentionat de forta, la un eveniment pre-rezervat pentru a anunta printr-o televizare speciala NBC, Onorurile Familiei Jackson - o celebrare cu scopul de a onora munca umanitara a domnului Gordy si a lui Elizabeth Taylor, care fusesera pana atunci o prezenta constanta si o sursa de confort in viata fratelui nostru. Mama a vorbit cu Michael la telefon si toata lumea a fost de acord ca “spectacolul trebuie sa continuie” prin televizarea noastra speciala si prin turneul lui din Extremul Orient, chiar daca noi stiam cat de mult se zbuciuma el. Bill ne-a spus ca lui Michael ii era “rau la stomac, dar se mentinea puternic”. Am banuit ca reasigurarea lui era ca sa ne opreasca noua ingrijorarea.

Tema umanitara a emisiunii noastre ne-a oferit noua o platforma adecvata pentru a ne demonstra solidaritatea. Fiecare dintre scrisorile mele fara raspuns parea acum lipsita de relevanta; acum era vorba de a ne striga adevarul, in conditiile in care mass-media invitase fosti angajati sa vina cu acuzatiile lor cele mai salbatice, induse de plati mari de sase-cifre si de curajul afirmatiei cu cat cecul era mai mare. Atunci am aflat ca mama lui Wade, Joy Robson, a fost abordata de National Enquirer si i s-a oferit o suma de sase-cifre daca isi schimba povestea “ca sa spuna ca Michael i-a molestat fiul”. Din fericire, oameni ca Joy aveau scrupule, iar ea, ca orice alt parinte si copil care si-au petrecut timpul la Neverland, nu aveau sa intareasca afirmatiile doctorului Chandler si ale nimanui, chiar si atunci cand politia a strans surubul.

Un serif de investigatii fusese inregistrat - dupa cum am auzit in 2005 - spunand unui copil martor despre Michael: “El este un om care a molestat… tip grozav, face muzica excelenta, prostii…” Din momentul in care mass-media din SUA si Marea Britanie au emis cecuri cu zerouri care puteau schimba-viata, s-a deschis un sezon al terfelirii reputatiei fratelui meu. Cu tot ce am invatat noi de-a lungul anilor, ne este greu sa nu privim aceasta urmarire a lui Michael de catre politia-presei, ca pe o linie de pornire pentru o campanie ostila, menita sa produca caderea sa. Pe atunci, ochii imi erau mai putin larg-deschisi, deoarece mama, Joseph, Rebbie, Tito si cu mine ne-am asezat in fotoliile din piele de pe acea scena din Nordul Hollywood. Am gandit ca transparenta cazului avea sa devina evidenta cand expertii de televiziune vor vedea despre ce este vorba.

Ne-am pastrat acel optimism si in conferinta de presa, in timp ce ne confruntam cu o gramada de obiective si camere de televiziune. Nu era prea diferit fata de Jackson-mania, doar ca fara iubire. In timp ce camera rasuna la sunetul a o suta de viteze de obturator, nu puteam gandi decat asa: Daca totul este atat de greu pentru noi, prin ce naiba trece bietul Michael in Singapore? Cand totul s-a linistit, am vorbit eu in numele tuturor: “Michael a ajuns o victima intr-o incercare cruda si evidenta de a se profita de faima si succesul sau. Stim, la fel ca lumea intreaga, ca el si-a dedicat viata pentru a oferi fericire tinerilor de pretutindeni. Compasiunea lui este legendara si suntem siguri ca demnitatea si omenia lui vor predomina in acest moment dificil.”

Dupa conferinta, mai ramasese un singur lucru de facut: ca Joseph, Rebbie si fratii sa i se alature lui Michael in Taiwan. In afara hotelului din Taipei, primii oameni care ne-au salutat au fost o gramada de copii care ne-au povestit cu entuziasm cum l-au urmat ei pe Michael in jurul Asiei la fiecare pas. “Soldatii iubirii” ai lui Michael erau peste tot in lume; o armata stand umar la umar, niciodata indoindu-se de el. Oricat de izolat s-ar fi simtit el uneori, Michael nu a fost niciodata singur cand a fost vorba de iubire, sprijin si milioanele care credeau in el. Elizabeth Taylor i s-a alaturat inainte de a pleca el din Singapore. Dintre toti prietenii sai, ea si Marlon Brando au ramas constanti. Elizabeth avea o legatura unica cu fratele meu si el o gasea “jucausa si plina de spirit”. Motivul lor comun era celebritatea pe care o obtinusera inca de cand erau copii. Legatura lor a fost construita pe mult respect, loialitate si iubire si ea a fost mereu acolo pentru el.

La hotel, nu am vazut-o imediat pe Elizabeth, deoarece prima persoana cu care ne-am intalnit a fost publicistul lui Michael, Bob Jones, pe care il cunoastem inca din zilele noastre de la Motown si din prima excursie in Australia. I se alaturase lui Michael de cand mergea solo. Corect sau gresit, problema mea cu Bob se baza pe sentimentul ca el face parte din acea bariera a comunicarii noastre directe cu Michael. Hollywood-ul ii incuraja sa-si petreaca zilele ca scut permanent in fata artistului - adesea fara ca acel artist sa stie – dar sa fiu al naibi daca acel scut trebuia folosit impotriva noastra, dupa ce noi calatoriseram jumatate de lume pentru a-l sustine pe fratele nostru, care stia ca ajungem in acea zi. Cand Bob a explicat ca “Acum nu este un moment bun... Michael doarme”, mi-am pierdut rabdarea si conversatia noastra s-a transformat intr-o disputa.

Pana la urma mi-a fost deajuns. “Bob, afara din calea mea… nu ne spui tu daca sa-l vedem sau nu pe propriul nostru frate”, am spus. “Doar imi fac treaba, Jermaine.” S-a dat intr-o parte. Cu siguranta, tactica de blocare a lui Bob nu a fost corecta. Am batut la usa lui Michael si am intrat. A fost fericit ca ne vede, chiar daca am fost putin surprinsi de ce vedeam: statea cu o perfuzie intravenoasa care aducea picatura dintr-o punga de deasupra capului, la incheietura mainii. “Ce se intampla?”, a intrebat Jackie, mereu protector. S-a dus apoi la punga ca sa ne confirme ca era solutie salina. Michael ne-a explicat cum s-a prabusit inainte de a-si incepe concertul din Singapore; spectacolul a fost astfel anulat. Medicul, care era si el in camera de hotel, ne-a explicat ca sufera de “deshidratare”; Michael era inca agitat, iar el era ingrijorat de circulatia sangelui si...

El a continuat sa vorbeasca, insa eu am incetat sa-l mai ascult, deoarece il priveam pe Michael care parea sa fie in starea lui cea mai trista din cate vazusem la el pana atunci, inainte de a merge pe scena. In mod normal, el era concentrat si plin de energie. Acum, parea epuizat, stand jos ca unul dintre acei alergatori de maraton epuizati la linia de sosire, disperat dupa lichide - si totusi avea un spectacol de 90 de minute inaintea lui. “Sunt stresat, asta este tot”, a spus el, “am nevoie doar de lichide.” Ochii lui, care de obicei zambeau, erau innegriti; pierduse foarte mult in greutate. Michael nu se alimenta prea mult nici in cele mai bune perioade ale sale, dar cand era stresat, inceta sa mai manance. Presupunerea mea a fost ca el nu mancase si nu dormise de o saptamana, bazandu-ma pe cat de zdruncinat emotional arata. Avocatii si comentatorii media se intrebau daca Michael nu „face pe victima” pe scena publica, insa barbatul pe care l-am vazut in privat arata de parca ar fi folosit fiecare rezerva de energie ca sa ramana in picioare si sa faca spectacol.

Dar, nu am vazut in el un barbat care sa cedeze sau sa implore intelegere, pana la acea examinare umilitoare a corpului care avea sa vina doua luni mai tarziu. Din punct de vedere fizic, era clar ca razbunarea isi lua uiumul, dar spiritul lui era neinvins. Inainte de a pleca, i-am amintit ca eram acolo pentru a-l sustine si i-am mai spus ca ne vom intoarce maine. Ceea ce noi am si facut. I-am spus ca trebuie sa treaca prin asta. I-am vorbit mai dur, asa cum vorbesc fratii, dar rezultatul anchetei nu parea sa-l ingrijoreze prea mult. In schimb, a doua zi cand ne-am intalnit, Michael parea preocupat de un alt puzzle. “Ce incearca sa-mi faca? De ce crezi ca mi se intampla asta?”, se intreba el cu voce tare.

Ca familie, am considerat ca solidaritatea noastra este indestructibila. Atata timp cat am fost uniti, am simtit ca dreptatea va predomina cu siguranta. Asadar, cand La Toya a aparut la televiziunea de la Tel Aviv pentru a-l denunta pe Michael, am simtit-o ca pe o lovitura data in plin. “Michael este fratele meu”, a spus ea, “si il iubesc foarte mult, dar nu pot si nu voi fi un colaborator tacut al crimelor sale impotriva copiilor.” Am urmarit conferinta acea de presa si interviul ei si nu puteam sa cred cat de liber vorbea in fata camerelor de luat vederi, parca isi facea publicitate.

Pentru publicul care o urmarea, interviurile La Toyei aratau ca o condamnare elocventa si incriminatoare, dar noi o stiam pe sora noastra si tipul de limbaj pe care ea il folosea in mod normal. Stiam care este de fapt adevarul: erau cuvintele inoculate de iubitul si managerul ei, Jack Gordon, care, potrivit La Toyei, ar fi batut-o crunt daca ea nu ar fi spus ce vroia el. Povestirea pe care eu v-o spun nu este a mea. Este a La Toyei. Ea si-a impartasit versiunea evenimentelor in propria sa  carte, Start Over. Principalul lucru de stiut este ca Michael si restul familiei au iertat-o.

Aproximativ doua luni mai tarziu, in noiembrie, cand ne gandeam ca viata nu se poate inrautati mai mult, am auzit ca Michael a suferit un fel de cadere nervoasa si a fost dus pentru reabilitare in Anglia. Aflasem ca Elizabeth Taylor, Bill Bray si Karen Faye sunt alaturi de el si ca el isi anulase restul turneului Dangerous. Parasise Mexico City cu destinatia de zbor, Londra. Era evident ca, de cand noi il parasisem, starea lui fizica si psihica se deteriorase. Michael dezvoltase o dependenta de un calmant prescris, numit Demerol. Si, cu toata suferinta prin care trecea datorita afirmatiilor false, asta l-a lovit destul de tare. Un medic a stabilit despre ce este vorba si acum trebuia Michael sa faca fata unui program de reabilitare de sase saptamani sub ingrijirea profesionala a Dr. Beechy Colelough.

Inevitabil, momentul a condus la unele acuzatii, ca ar fi vorba despre un plan cinic de intarziere a procesului legal. Intotdeauna m-a afectat faptul ca atunci cand Michael traia, toata lumea era dornica sa spuna ca se preface ca este afectat de aceasta stare, si totusi, dupa ce a murit, a fost fericita sa-l numeasca “dependent”. Stiam ca Michael lua Demerol de cand a fost ars la cap in 1984. Stiu putin despre timpul sau petrecut in reabilitare, asa ca nu pot vorbi despre asta aici, dar nu este potrivit ca anumite impresii sa persiste, mai ales cand unii oamenii il eticheteaza ca “dependent” sau “narcoman”. Exista insa o diferenta intre cineva care devine dependent din cauza alegerilor proaste si cineva care accidental devine dependent de un medicament prescris. Michael a fost vehement impotriva drogurilor si a fost devastat sa se vada prins intr-o dependenta cauzata in principal de efectele secundare ale unor medicamente.

Am citit unele relatari care scot in evidenta faptul ca, din cand in cand, discursul ii era mormait si ochii lui pareau sticlosi si “mariti”. Dar, ceea ce putini au luat probabil in considerare, este faptul ca Demerol, din cunostintele mele limitate, afecteaza sistemul nervos, blocheaza durerea si creeaza o senzatie care nu este diferita de cea a unui nivel ridicat. In anul 1997, Michael a scris o melodie numita “Morphine”, care ridiculiza isteria care inconjura aceasta problema. Versurile – “Demerol/ Demerol/ Oh, Doamne, el ia Demerol” - spun totul. Piesa respectiva a fost raspunsul sau la critici, cu 12 ani inainte de a muri. Din pacate, nu avea sa fie niciodata ultimul cuvant, dar a fost un om care avea dureri ingrozitoare inca din 1984, cauzate de un accident teribil. Apoi, a fost diagnosticat si cu lupus, care in sine poate provoca dureri de nesuportat. Nu pot sa vorbesc despre asta, pentru ca nu stiu cat de cronic poate fi, dar, se pare, exista inca doua milioane de americani care ar putea. Si tot ce a dorit Michael a fost ca durerea - interna si externa - sa-l lase in pace.

Atunci cand Michael a revenit in cele din urma in America, stabil dupa acea perioada de reabilitare, sanatatea si starea lui fizica au fost, pentru toti ceilalti, mai importante decat orice altceva. Dar, lucrurile nu aratau deloc promitator. In primul rand, el a fost tot timpul in centrul atentiei mass-mediei. Apoi, ambii avocati de district au hotarat sa convoace Marele Juriu pentru a solicita rechizitoriul. Michael era neclintit in hotararea sa de a-si apara reputatia, dar acest lucru nu arata ca avea sa si intre in marea Curte de Justitie a Californiei; cu atat mai mult cu cat avea sa stea la mesele din Las Vegas sa-si apere in alt fel libertatea si cariera. Cel putin, asa au vazut lucrurile cei din echipa sa.

Dar, iata ce nu a stiut majotitatea oamenilor: alegerea personala a lui Michael a fost sa-si asume riscul si sa ajunga la proces - un proces penal cu pedeapsa inchisorii, nu un proces civil cu posibilitatea unor daune financiare. Atat era el de increzator in propria sa nevinovatie.

El a cerut chiar avocatilor sai sa depuna o motiune pentru a intarzia cauza civila, incat procesul penal sa poata continua, punand testul “dincolo de orice indoiala rezonabila” inainte de “echilibrul probabilitatii”. In acest fel, o achitare ar fi slabit serios procesul doctorului Chandler. Dar, in noiembrie 1993, un judecator a respins aceasta motiune, deoarece nu au fost acuzatii. In schimb, el a permis un proces rapid pentru cazul civil, deoarece nimeni nu dorea ca memoria baiatului sa se estompeze si a fost stabilita o data de judecata pentru luna martie urmatoare. Aceasta decizie a schimbat totul: daca procesul civil era impotriva lui, cum putea sa se astepte la un proces penal echitabil? In aceste conditii, nu a fost o surpriza atunci cand a fost luata o decizie de solutionare a cauzei in afara instantei.

Aceasta plata – care se spune ca ar fi fost in jur de 15 milioane de dolari - nu a fost o suma mare de bani si nu a fost vorba de a insela justitia, deoarece justitia il inselase pe Michael. Era vorba, daca tot era ceva, de salvarea lui de la o reprezentare denaturata a justitiei. Oamenii uita ca asiguratorii care guvernau raspunderea lui personala au fost, de asemenea, implicati in aceasta decizie. Amintiti-va ca intentia lui Michael a fost sa combata acest caz. Tinand cont de circumstantele in continua schimbare si pe fondul altor tipuri de motive legale, decizia de solutionare a fost luata de echipa, insa acea solutionare declara in scris ca plata nu era o admitere a vinovatiei.

Un alt mit care are nevoie de demitizare este faptul ca Michael a cumparat tacerea lui Chandlers cu acei bani, ceea ce nu este adevarat: solutionarea doar a interzis celor din familia Chandler sa vorbeasca cu mass-media; ea nu i-a impiedicat sa depuna marturie in vreo procedura penala viitoare, asa cum timpul o va dovedi.

Acea solutionare a fost singura cale de a incheia cat mai repede cosmarul. La vremea respectiva, parea cea mai buna alegere dintre optiunile proaste - iar dr. Chandler nu a fost chiar un castigator, deoarece s-a spus ca el si sotia sa au primit doar aproximativ 1,5 milioane de dolari fiecare din aranjament, restul mergand la baiat, Jordie – care, atunci cand a crescut s-a instrainat de parinti. In noiembrie 2009, la patru luni de la moartea lui Michael, dr. Chandler, pe atunci in varsta de 65 de ani, a fost gasit mort in apartamentul sau din New Jersey. L-au gasit impuscat in cap, intins, cu arma in mana.

Pana la inceputul anului 1994 si dupa ce au cheltuit milioane de dolari convocand doua Mari Juriuri si vorbind cu peste 150 de martori, inclusiv cu copiii care si-au petrecut timp la Neverland, LAPD (Los Angeles Police Department) si avocatul districtual Tom Sneddon au recunoscut ca nu exista niciun caz de rezolvat. Din pacate, Tom Sneddon a refuzat sa inchida cazul. A spus ca “este suspendat”, lasand usa deschisa pentru oricine va aparea in viitor. Nici mass-media nu si-a oprit urmarirea. Doi ani mai tarziu, in 1995, partenera mea, Margaret, a primit un apel telefonic de la un jurnalist prietenos care ne avertiza ca circula un zvon despre o inregistrare video “secreta”.  “Si ce ar trebui sa arate aceasta inregistrare?”, am intrebat eu. "Michael la dusul din baie... cu Jeremy", a spus ea.

Fiul nostru! Nepotul lui Michael! “Se editeaza o poveste care spune ca Michael ne-ar fi platit ca sa tacem.” Nu puteam decat sa deznadajduim, fara sa stim daca sa plangem pentru adevar sau sa urlam impotriva acestei nebunii intregi. Avocatii nostri l-au facut imediat pe Enquirer National sa inteleaga ca daca vor publica doar o singura propozitie a acestei minciuni, ziarul va fi inchis intr-o saptamana. Au ascultat doar o singura data. Din pacate, producatorii unei emisiuni “hard-news”  de televiziune numita Hard Copy – a.k.a Hard Copy, Soft Facts - au difuzat o poveste despre o inregistrare video gasita, iar corespondentul lor, Diane Dimond, a raportat fara nicio suflare telespectatorilor si, mai tarziu, la postul de radio KABC-AM, ca politia va reexamina cazul impotriva lui Michael. In aceeasi saptamana, LAPD a confirmat ca nu exista o astfel de inregistrare. A reiesit ca sursa acestei minciuni nu a fost alta decat Victor Gutierrez, scriitorul independent din Venice Beach. Echipa legala a lui Michael a lansat un proces pentru defaimare. Un judecator si un juriu au constatat ca povestea a fost falsa si rauvoitoare si i-au acordat fratelui meu despagubiri de 2,7 milioane de dolari.

Gutierrez a dat faliment si a fugit in Mexic. Insa, in ciuda acelei mici victorii, ceva imi spunea atunci, ca toata aceasta saga nu va dispare niciodata. Cu groaza din 1993 in spatele sau, Michael reabilitat a mers mai departe. A hotarat sa nu-si schimbe filozofia de viata si atitudinile sale fata de copii, pe baza experientei avute cu o singura familie. In mintea sa, iubirea nu s-a predat niciodata urii. Avea incredere in ceea ce era in inima sa si ca Dumnezeu stia adevarul. El nu a permis acelor evenimente sa-i altereze iubirea pentru copii si nici influentelor exterioare sa-l remodeleze. Acest fapt a insemnat forta, nu slabiciune. El a instaurat si anumite masuri de protectie: nu avea sa mai imparta niciodata patul cu un copil si nu avea sa mai fie singur intr-un dormitor cu unul singur. Altfel spus, ferma Neverland urma sa functioneze ca pana atunci, pe baza de incredere, iubire si caritate.

Onorurile familiei Jackson au continuat in februarie 1994 la MGM Grand din Las Vegas. Noi am dorit in mod special ca Oprah Winfrey sa gazduiasca seara. Intrucat era singura persoana care oferise lui Michael o platforma de televiziune intelegatoare, cu aproape un an mai devreme, ni s-a parut potrivit ca ea sa-l intampine pe Michael intr-o seara care era toata numai despre umanitate. In decembrie 1993, ea s-a alaturat presedintelui Bill Clinton la Casa Alba, pentru a sprijini o noua lege impotriva celor care agreseaza copiii, Legea Nationala pentru Protectia Copilului. Acum, ne-am gandit noi, ea ar putea sa ia atitudine alaturi de Michael, cel mai mare aparator al copiilor, si sa-si declare sprijinul. Am fost surprinsi sa-i auzim refuzul, spunand ca nu crede ca va fi o gazda buna, dar ne-a urat mult noroc.

A fost o rusine - stiam cat de mult il iubea pe Michael - dar asta nu l-a distras de la ocazie. Cand a iesit pe scena, intregul auditoriu l-a ovationat in picioare, timp de peste 10 minute. A fost minunat sa-l vad pe scena aratand atat de revitalizat si sanatos, dupa tot ce i se intamplase. Era radiant si fericit. In 1994, existau motive intemeiate ca sa se simta undeva deasupra lumii, pentru ca isi gasise in cele din urma adevaratul omolog intr-o femeie: cineva care avusese o copilarie restrictiva, nu era impresionata de faima lui, traise in lumina reflectoarelor si nu avea nevoie de el pentru banii lui. Cineva care intelegea absolut lumea lui si nu avea nevoie de la el decat de dragoste. Lisa Marie Presley bifase toate casutele.”

“You Are Not Alone, Michael”/ Capitolul “Body of Lies”/ de Jermaine Jackson

Se pare ca pentru anumiti oameni lipsiti de scrupule, lumea nu este decat un esafod unde pot mutila, dupa placul inimii sau din diferite interese legate in special de bani, divinul din om. Cu stiloul (sau cu pumnalul) ii pot discredita, dezonora, tortura (sau asasina) pe cei pe care ii urasc, deoarece nu se conformeaza principiilor sau cerintelor lor.

“… In felul acesta il consider eu pe el (Michael), ca fiind… un mecanism care atrage atentia. Momentul in sine se va desfasura cu o asemenea intensitate, incat va iesi de sub controlul nostru. Va fi un moment colosal... Vreau sa spun ca daca nu obtin ceea ce vreau, s-ar putea sa fie un masacru... Michael trebuie sa fie acolo. El este cel vizat. El este tinta mea. Nimanui din lume nu ii era permis sa se apropie de familia asta. Daca merg pana la capat, voi castigat faima si succes... Voi obtine tot ceea ce imi doresc, iar ei vor fi distrusi pentru totdeauna… Michael Jackson va fi umilit mai mult decat isi poate imagina cineva. N-o sa-ti vina sa crezi. El n-o sa creada ca tot ce i se imtampla este adevarat... va fi mai rau decat in cele mai urate cosmaruri ale sale... nu va mai vinde nicio piesa."

Nu vi se pare cunoscut tipul acesta machiavelic de ganduri, cuvinte si dorinte? Nu vi se pare din ce in ce mai cunoscut faptul ca cineva este in stare de orice ca sa distruga sufletul unui om, renumele, personalitatea, viata lui? Se pot afla multe despre omul respectiv, visuri, empatii, hobbyuri, preferinte, pe scurt, tot ceeea ce tine de caracterul lui; se poate manipula omul prin influente care, pana la urma, sa il lipseasca de orice posibilitate de rezistenta, ca mai apoi, cei interesati sa se foloseasca de minciuna, calomnie, dezinformare si, prin efectul lor concertat asemanator bulgarelui de zapada, sa manipuleze opinia publica si astfel, prin oprobiul ei, sa fie distrus omul si reputatia lui. Pentru ca - nu este asa? - din toate timpurile, importanta nu a fost realitatea vietii si adevarul ei, ci ceea ce cred oamenii! Iar minciuna nu a facut altceva decat sa falsifice, sa denatureze deliberat adevarul cu scopul de a-i insela si influenta pe ceilalti. In lumea celor lipsiti de demnitate, este o mare arta in a insela atribuind victimei o inselatorie.

Intr-o astfel de lume, s-ar parea ca lumina paleste inevitabil in noaptea care acopera din ce in ce mai mult ochii de veghe ai omenirii.

Michael Jackson – I, YOU, WE

Noi suntem sursa, noi suntem creuzetul,
Nimic nu ne poate rani, pentru ca suntem invincibili…

EU, TU, NOI

           de Michael Jackson

Eu ti-am spus ca trebuie sa faci acest lucru. Tu mi-ai raspuns ca nu vrei. Am vorbit impreuna despre asta si am convenit ca poate eu te-as putea ajuta.

Eu ti-am spus ca ai gresit. Tu ai insistat spunandu-mi ca ai avut dreptate. Ne-am strans mana unul celuilat si ce a fost corect si gresit a disparut.

Eu am inceput sa plang. Si tu, la fel, ai inceput sa plangi. Ne-am imbratisat si intre noi a crescut o floare a pacii.

Cat de mult iubesc acest mister numit NOI! De unde vine el, din ce necunoscut ? M-am tot gandit la acest mister si am inteles ceva: “Noi” trebuie sa fie copilul favorit al iubirii, deoarece inainte ca “Eu” sa ajung la “Tine”, “Noi” nici macar nu era acolo. El soseste intotdeauna pe aripi de tandrete si vorbeste prin intelegerea noastra tacuta. Cand rad de mine insumi, el zambeste. Cand te iert, el danseaza jubiland.

Asadar, “Noi” nu este deloc o alegere, nu si daca “Tu” si “Eu” dorim sa mergem mai departe, impreuna. “Noi” ne uneste, mareste puterea noastra; ne ridica povara atunci cand “Tu” si “Eu” suntem gata sa ne lasam invansi. Adevarul este ca “Tu” si “Eu” am fi renuntat de mult timp, dar ‘‘Noi” nu ne-a lasat. Este prea intelept ! “Uitati-va in inimile voastre”, spune. “Ce vedeti? Nu “Tu” si “Eu”, ci numai “Noi”.

Dancing the Dream/ I, You, We/ - Michael Jackson

Tu” si “eu”, este povestea ciudata a ta si a mea, a oricaruia dintre noi. Este povestea celui care vrea sa fie acceptat intr-o lume straina sau sa fie acceptat in lumea sa, unde ceilalti il vad ca pe un strain. Un om neinteles este un om singur care va cauta mereu comunicarea cu ceilalti, solidaritatea umana, dar care, de cele mai multe ori, datorita unui mediu ostil, isi va gasi libertatea deplina numai in sine. Dar, nu intotdeauna istoria oamenilor se scrie in acei termeni care indeamna la violenta si la negarea celuilalt. Nu intotdeauna Unul trebuie sa piarda iluzia a ceva ce ar fi putut fi “noi”. Fara numar sunt si exemplele de acceptare, de uniune, de armonie, de buna pace. Solidaritatea se naste din experienta, din adevar, din incredere si respect, din onestitate.

“Tu” si “eu” este, uneori, povestea a doua fiinte foarte diferite, provenite din spatii planetare diferite, care se intalnesc, gratie hazardului, in lumea miraculoasa si ireala a visului, pentru a o cuceri. La fel, ca si in cazul “Noi”, “Someone in the dark” reprezinta dorinta adanca si duioasa a sufletului de a fi acceptat si inteles sau de a accepta si intelege strainul acela aparut din noaptea spatiului sideral sau de oriunde altundeva. 

“Ca si cum a fost scris in stele/ Am stiut ca prietenul meu/ Cineva in intuneric, erai tu”

"Cred ca tu si eu/ Nu ne vom lua la revedere niciodata/ Oriunde ai fi, ma voi uita in sus sa vad/ Pe cineva in intuneric, prieten al meu"

“El este intr-un loc ciudat si vrea sa fie acceptat – este o situatie in care si eu ma regasesc de multe ori, atunci cand calatoresc din oras in oras prin intreaga lume”, spune Michael. “El se simte cel mai bine alaturi de copii, iar eu am o afinitate deosebita pentru copii. El ofera dragoste si vrea dragoste in schimb, asa cum sunt si eu. Si are acea putere superioara care ii permite sa se ridice si sa zboare ori de cate ori vrea sa se indeparteze de lucrurile de pe Pamant, iar eu ma pot identifica cu el in multe feluri” 

Alteori, in ciuda a tot ceea ce se intampla rau in aceasta lume, exista in noi speranta realizarii unor lucruri frumoase, durabile, atunci cand “tu” si “eu” nu mai facem obiectul separarii pe motivul castei, religiei, rasei, etniei, culturii, starii sociale, pozitiei politice, atunci cand banul si puterea nu mai constituie legea suprema. Indiferent in care parte se afla “tu” si “eu”, cand exista determinare, consensul inseamna “noi”. Asa cum in melodia “Cry”, “tu” si “eu” isi dau mana unul altuia si celuilalt de langa ei, si tot asa mai departe, pana cand se formeaza un cerc planetar de iubire, incredere, caldura sufleteasca, pana cand ia nastere o conexiune universala care sa redea tuturor speranta in salvare.

“Tu poti sa schimbi lumea (Nu pot sa o fac de unul singur)/ Tu poti sa atingi cerul (Este nevoie de ajutorul cuiva)/  Tu esti cel ales (O sa am nevoie de un semn)/ Numai daca ne vom ruga cu totii in acelasi timp, in seara asta."

Eu, tu, noi – este o tema foarte des intalnita in creatia lui Michael, o tema care pleaca de la umanismul sau profund si de la credinta ca maretia omului consta in puterea lui de a se tranforma pe sine in primul rand, pentru ca lumea sa poata fi transformata, la randul ei, in bine.

Michael Jackson - CUVANTUL SPUS… RAMANE SPUS

“Cel puternic nu este cel ce invinge oamenii prin puterea sa, ci acela ce se controleaza pe sine la manie.”

"In perioada dintre ultimul nostru turneu "Victory", incheiat in decembrie 1984, si anul 1992, familia l-a vazut sporadic pe Michael, sa zic de trei sau patru ori pe an in acei opt ani. Cand au aparut aceste ocazii, la Hayvenhurst sau Neverland, m-am grabit sa ma vad cu el inainte ca el sa dispara din nou pentru perioade foarte lungi, fara niciun apel telefonic. De fapt, toti anii acestia s-au simtit ca si cum ar fi fost opt ani fara contact, deoarece contactul a fost atat de trecator. Mutarea lui in singuratatea din Santa Ynez Valley nu a facut decat sa inrautateasca situatia asta: ne-am obisnuit cu acest strain denumit “Distanta” miscandu-se intre noi si simtindu-se ca acasa. Nu stiu cu adevarat cum s-a intamplat asta. Poate ca l-am invitat prima data pe acest "strain" cand stateam la Motown si am incalcat pactul de echipa. Poate ca fiecare dintre noi am devenit prea preocupati in incercarea de a ne depasi potentialul.

Dar, indiferent de deciziile luate de noi ca artisti, daca cineva mi-ar fi spus in perioada Jackson Five - si chiar in timpul turneului „Victory” - ca stardomul si cariera ne va transforma in frati distantati, nu l-as fi crezut niciodata. “Noi ne-am avut unul pe altul inainte de succes, iar dragostea noastra va dura mai mult decat acesta”, as fi spus. “Sinergia si spiritul de echipa care ne-au format coloana vertebrala au fost construite nu la Hollywood, ci au fost forjate in cuptoarele de otel din Gary.”

Stiam unde se afla Michael in momentul acela al vietii sale. A fost ocupat cu Turneul Mondial Bad in cea mai mare parte a anului 1987 si in anul 1989 s-a intors acasa pentru a se muta la Neverland. Stiam, de asemenea, ca renuntarea la radiolocatie era obiceiul lui creativ. Dar, inainte de a admite noi asta, decalajul s-a largit si am fost in deriva spre o realitate inconfortabila.

Michael nu avea telefon mobil, asa ca noi nu-l puteam suna. Tehnologia comunicatiilor nu a fost niciodata specialitatea lui, iar sistemul ne-a dictat cum sa apelam birourile sale din Neverland sau din LA si sa lasam un mesaj. Si altul. Si apoi altul. Toate au ramas fara raspuns si nu stiam ce sa cred. Mesajele noastre chiar ii sunt transmise? Le ignora? Suntem blocati sa vorbim cu propriul nostru frate? Daca mesajele noastre nu ii sunt transmise, crede ca ne-am distantat? Publicatii precum revista People au difuzat rapoarte despre faptul ca fratii Jackson “sunt in conflict - si nu iau deloc legatura unii cu altii”. Era doar pe jumatate adevarat: nu am fost niciodata in conflict. Bineinteles ca am auzit neroziile strainilor care pretindeau ca il inteleg pe fratele nostru, sugerand ca el si-a ales un loc ca Neverland, deoarece “garanta spatiul dintre Michael si familia lui neplacuta”. Se vorbea ca “fratii il vor pe Michael doar pentru faima lui si sa isi faca ei un renume”. Chiar daca ne facuseram deja un renume: “Jacksons”.

Si apoi a venit cea mai buna declaratie: “Michael nu are nevoie de fratii sai – el are succes singur”. Auziti asta din nou: Michael nu are nevoie de fratii sai. Ca si cum succesul lui ar fi fost tot ce conta pentru el si pentru noi. Aceasta este cea mai mare neintelegere cu privire la familia noastra: putini inteleg ca dragostea noastra unul fata de altul era considerat de fiecare data cel mai important lucru, indiferent de perceptiile construite de titlurile articolelor din mass-media. “Familia” era pentru noi tot ceea ce stiam, platforma noastra de succes si se afla inaintea la orice. Abia cand s-a intamplat aceasta separare, ne-am dat seama ca, departe de scena si in afara divertismentului, nu exista o intalnire reala, pentru ca nu sarbatoream sarbatorile sau zilele de nastere din cauza regurilor lui Iehova. Noi nu ne-am asezat niciodata impreuna la masa de cina si nu ne-am petrecut duminicile vizitandu-ne unii pe altii. De aceea, cam prin anul 1988, am inaugurat “Ziua familiei”: era o sansa pentru noi toti sa ne reunim la Hayvenhurst, sa ne intretinem, sa facem un gratar, sa vedem un film sau sa vedem copiii costumati, prezentandu-ne un spectacol pe scena cinematografului nostru.

De cateva ori, chiar Michael a realizat aceste ocazii, dar nu de fiecare data. Ceea ce mi-a placut in acele zile, a fost faptul ca nu a existat nicio discutie despre afaceri - aveam “Intalniri de Familie” pentru asta. “Ziua Familiei” este o sansa pentru a fi din nou in familie”, spunea mama. Intre timp, Joseph a observat ca el lupta singur sa ne tina pe toti impreuna. Datorita parintilor nostri am inregistrat piesa “2300 Jackson Street” in 1989, cu Michael. De asemenea, el a vrut ca el si Mama sa se filmeze vorbind despre familie si despre ei insisi - cum s-au intalnit ei, prima lor intalnire - si “interviurile” au inceput, dar, nu au fost terminate niciodata. El a pastrat materialul in propria sa arhiva, sub incuietoare si cheie, cu jurnalele sale profund personale. Michael a inregistrat totul pe hartie: primele sale versuri, amintirile, sentimentele si notele despre diferitii oameni pe care i-a cunoscut si ce au insemnat pentru el.

                                         

Este o colectie de amintiri placute care ar trebui sa ramana asa cum si-a propus el: privata si sacrosancta. (De asemenea, el a pastrat bibelouri, suveniruri, videoclipuri familiale si amintiri din trecutul sau, cum ar fi prima pereche de pantofi pentru copii a lui Rabbie, primele suzete ale nepoteilor si nepotelelor lui - marionelete - sau primele papusi.) In timpul turneului “Victory”, a fost ideea lui sa ne alaturam cu totii Mamei intr-o calatorie de aducere-aminte pentru a-si vizita radacinile in Alabama si a vrut sa ne surprinda cu aparatul foto in timp ce ne vizitam rudele indepartate. Aceasta colectie minutioasa a tot ceea ce a insemnat “familia” pentru el, a facut ca distantarea lui sa para in contradictie cu cine a fost el si ceea ce a contat pentru el in viata. Presupun ca fiecare familie are un membru indepartat - nu mi-am imaginat niciodata ca al nostru va fi Michael sau ca el va deveni atat de absent din viata noastra de zi cu zi. Am trecut de la “mereu impreuna” la punctul in care nu am mai putut ajunge la el.

Stiam ca Michael a prosperat in izolare - si cred ca artistii au nevoie sa se retraga din viata publica intr-o anumita masura pentru a observa, canta si scrie despre asta. Am inteles aceasta nevoie a lui Michael - si nu am uitat niciodata cum a dat el prima sa reprezentatie publica, cantand personal “Climb Ev’ry Mountain” pe scena scolii. Dar, el avea sa afle ca exista o linie fina intre solitudinea creativa și singuratatea personala. S-a vazut prins intre ceea ce singur a ales si ceea ce i-a impus faima; avea sa descopere ca singuratatea nu era intotdeauna prietena lui si ca viata unui geniu poate fi cea mai singura din lume. Dar exista o singura garantie, cea referitoare la familie: stii unde sunt membrii ei si ca va veni ziua in care veti fi acolo unul pentru celalalt, pentru a face tot ce se poate.

Eu am avut nevoie de singuratate din motive foarte diferite. Casatoria mea cu Hazel s-a incheiat in 1987, mai ales pentru ca nu eram, pana la urma, suficient de puternic pentru a rezista ispitelor. Am dezamagit-o si am spulberat ceva special. Am intalnit o femeie pe nume Margaret Maldonado si am ajuns sa ne mutam impreuna in Hayvenhurst dupa ce Michael s-a mutat. Dar a trebuit sa scap si sa gasesc echilibru, asa ca in 1989, am plecat spre Orientul Mijlociu - un concert a lui Rebbie a fost scuza mea. Ea ramasese dansatoarea incredibila in stil vechi si vocea ei se maturizase. Michael i-a scris piesa de titlu a albumului de debut, “Centipede”, din 1985, si ea a avut spectacole in Dubai, Oman si Bahrain, ceea ce mi-a oferit mie sansa de a-i oferi sprijin si de a o vedea live pentru prima data. Nu stiam exact ce cautam eu in aceasta calatorie, deoarece nu puteam pune degetul pe ceea ce lipsea. Eu doar mi-am facut bagajele si mi-am urmat instinctele.

Nimic nu se compara cu o plimbare prin desertul arab, care sa iti limpezeasca mintea. In Range Rover am avut toate geamurile inchise si aerul conditionat la mixim in timpul calatoriei de patru ore intre Bahrain si Riyadh. A fost cea mai senina, mai pitoreasca si mai prafuita – calatorie din viata mea. O fasie de drum s-a derulat pe nisipului fin, cu dune gigantice pe ambele parti. Am vazut camile alergand libere, copiii oprindu-se sa se roage si am trecut pe langa comunitati de beduini in corturi, in timp ce la radio se canta muzica din Orientul Mijlociu. Totul cu privire la acel loc era hipnotic. Ali Qamber, un prieten de-al meu din Washington DC, care ma intalnise in culise in timpul turneului „Victory”, conducea masina. El a fost traducatorul si ghidul meu; el avea sa ma ajute sa-mi schimb viata si sa-mi devina cel mai apropiat prieten. In timp ce conduceam, ne-a aratat un palmier in desert.

“Iti aminteste de Hollywood? m-a intrebat el. Nimic de aici nu seamana cu Hollywood-ul, gandeam eu, dar am zambit si am dat din cap. El a vorbit despre beduini. Nomazi. Familii mari, puternice. Pot sa infrunte orice. Familia, familia, familia – era totul pentru acei oameni si numai despre asta discutau. Am zambit si am dat din nou din cap. Am facut echipa cu el la unul dintre spectacolele lui Rebbie, din Bahrain. A doua zi, m-a dus la o receptie acasa la el, pentru a-i intalni familia. In ciuda tam-tam-ului pe care “un Jackson” l-a facut in casa, copiii au fost manierati si respectuosi. Chiar si in emotia lor, ei se asteptau unii pe altii sa termine o propozitie inainte de a vorbi un altul. In aceasta familie musulmana, fiecare perceptie negativa pe care am auzit-o in America despre credinta a disparut. Tot ceea ce spusese Muhammad Ali mi-a revenit in minte. Mi-am amintit de ziua cand m-a dus in biroul mamei la Hayvenhurst, a inchis usile si a tras un scaun vizavi de al meu.

“Asculta-ma. Am ceva important de spus. Uita-te la mine. Asculta ce am de gand sa iti spun.” El a inceput sa rasfoiasca prin paginile Bibliei, aratand cu degetul spre ceea ce credea el ca este o contradictie. Chiar sub acoperisul Mamei. Ducea lupta la usa lui Iehova. Indrumarile sale m-au dus la intalniri ale Natiunii Islamului, unde predicatorul Farakhan a vorbit cuiva din interiorul meu, care nu a fost destul de pregatit sa asculte. Acum, in sanul familiei Qamber, am simtit ceva atat de profund incat nu-l pot descrie decat ca pe o chemare. I-am spus lui Ali atunci si acolo ca vreau sa ma duc la Riyadh, apoi sa zbor la Jeddah, dupa care sa merg catre Mecca. In dorinta mea de convertire la Islam, m-am trezit ca merg pe o pista foarte veche, in interiorul celor mai sfinte dintre arenele in aer liber, Al-Masjid al-Haram, al-Haram, in Mecca; sapte ture in jurul Ka’ba - acest bloc patrat mare, acoperit in negru. Este piesa sacra in jurul careia musulmanii se plimba in rugaciune tacuta.

In timp ce ma rugam - pentru ca familia mea, pentru ca fratii mei sa fie vegheati - am inceput sa ma simt de parca alunecam, nu mergeam. De nicaieri, simteam graba aceea de a fi pe scena si de a auzi urletul multimilor. Ma simteam euforic fara nimic tangibil inaintea mea. “Tu ai fost obisnuit sa vezi ca sa crezi”, mi-a spus Ali Qamber mai tarziu. “Acum, vezi ca ceeea ce simti este credinta.” Am devenit constient de zecile si zecile de oameni din jurul meu, care mergeau in acelasi cerc, in aceeasi directie, uniti intru inchinare. Conectati. La fel este cu Ramadanul. Indiferent unde sunt oamenii in lume, ei postesc de la rasaritul pana la apusul soarelui, impreuna. Am observat mai multa sincronicitate si multa armonie si totul rezona cu mine. Am vazut cum, la chemarea la rugaciune, toata lumea se ruga unul langa altul in randuri ingrijite. S-au spalat inainte de rugaciune, deoarece igiena este imperativa. Nu au pus niciodata Coranul pe podea, la picioarele lor, pentru ca asta este lipsa de respect. Ordine, curatenie si respect. La fel cum am fost crescut.

M-am intors in California revigorat. M-am mutat din Hayvenhurst intr-un duplex din Beverly Hills, cu Margaret si cei doi copii ai nostri, Jeremy si Jourdyn. De asemenea, am fost dornic sa inregistrez urmatorul meu album cu Arista. Anii 90 au reprezentat un inceput nou. Am promis sa-mi traiesc viata in conformitate cu vointa lui Dumnezeu si sa devin o fiinta umana mult mai buna. Totusi, aveam sa descopar ca sapte ture in jurul Ka’ba nu este o garantie pentru atingerea acestui obiectiv, pentru ca viata continua sa te testeze - si uneori esuezi. Uneori, a deveni “mult mai bun” inseamna a lua cele mai proaste decizii si a invata de la ele. Am auzit prin stirile televizate ca Michael a fost dus la spital cu “dureri in piept”. Era iunie, 1990, iar pe el trebuia sa il gasesc la camera de urgenta a Spitalului St John, Santa Monica.

Imi amintesc cum gandeam, ca trebuie sa fiu acolo cu el sau ca nu are pe nimeni cu el - restul familiei era cu siguranta in afara orasului. Spitalul a fost usor de localizat din cauza camioanelor de televiziune prin satelit parcate in exterior si a elicopterelor de stiri care treceau pe deasupra. Acum, Michael era asediat continuu. Cand am ajuns in camera lui, se odihnea in pat, purta un halat de spital, sprijinit de o gramada de perne. El mi-a spus ca nu are “dureri in piept”, ci durere severa de cap - durere chinuitoare despre care am presupus ca era legata de vechea leziune datorata arsurii pe scalp. Isi primea calmantul - Demerol - intravenos, dar se plangea si mai mult de o senzatie de arsura in brat. Am chemat inauntru o asistenta, care a ajustat acul. Am observat doua carti pe noptiera lui: una despre casatorie si divort, cealalta despre impozite. Pentru un barbat care nu se gandea la casatorie si care avea propriul contabil, ar putea parea ciudat, dar era tipic pentru Michael, care dorea intotdeauna sa invete ceva nou, oricat de aleatoriu.

Am facut o gluma despre materialul lui, usor de citit. “Poate de aceea ai dureri de cap”, am spus - ceea ce l-a facut sa zambeasca. Daca vroia sa abordeze ceva mai nou, i-am sugerat eu, ar fi trebuit sa inceapa cu cartile mele despre islam. Aceasta vizita la spital a fost prima mea sansa reala de a-i impartasi experienta mea la Mecca si el a fost la fel de intrigat pe cat banuiam eu ca va fi. Am vorbit despre chestiuni spirituale in general, ceea ce nu era nimic nou intre noi, deoarece de multe ori ne-am imaginat ca stam in afara corpurilor noastre pentru a ne observa si a ne putea perfectiona ca interpreti si ca oameni. “Imagineaza-ti ce vede o alta persoana”, imi spunea Michael, “si asta ne va face mai buni in toate privintele.” “Asta este tot ce vrea Islamul sa spuna,” i-am spus, “pentru a ne face mai buni ca oameni.” El m-a rugat sa-I aduc toate cartile pe care le aveam, dupa ce le voi termina de citit. “Dar, este ceva de care am nevoie cu adevarat acum”, a spus el, serios. “Il aduce asistenta”.

“De ce ai nevoie?”, am intrebat eu. Michael a zambit. “Tort de ciocolata... Au aici acest tort de ciocolata grozav... Nu vrei sa impartim o bucata?” La finalul tortului, am vorbit despre toate si apoi i-am spus marea mea veste: m-am mutat in Atlanta pentru a incepe lucrul la un nou album in studioul a doi dintre cei mai tari producatori din jur, LA Reid si Babyface, care fondasera LaFace Records intr-o afacere cu Clive Davis si Arista. “Acesti tipi vor fi Quincy Jones pentru mine”, i-am spus lui Michael - o indicatie despre cat de emotionat eram de oportunitate. Mi-a urat noroc. “Doar asigura-te ca vei canta propriile melodii”, mi-a spus el, aruncandu-mi cateva sfaturi tarzii. Cand am terminat de vorbit, ziua se transforma in amurg si se simtea obosit. A spus ca ar trebui sa ma intorc acasa. Am spus ca vreau sa raman pentru a ma asigura ca el este in regula. “Nu trebuie,” a spus el. “Nu-ti face griji pentru mine, du-te sa dormi.” In prima noapte, nu voiam sa fie singur intr-o camera de spital. Am tras perdelele si am stins luminile. In colt era un fotoliu mare. Parea destul de confortabil. In timp ce Michael inchidea ochii, acela a fost locul in care m-am cuibarit si am adormit pana la rasaritul zilei.

Mutarea mea a fost o afacere buna. Am luat totul, cu exceptia chiuvetei de bucatarie si am inscris copiii intr-o scoala noua, deoarece Margaret si cu mine ne instalaseram casa in Buckhead, Atlanta, pe o proprietate frumoasa in stil colonial, in West Paces Ferry Road. Am semnat un contract de inchiriere pe un an si am petrecut primele saptamani asigurandu-ne ca familia este fericita si se integreaza in comunitate. Am luat parte chiar si la un joc de baseball sau doua si am dat echipei noastre numele de Braves. Intre timp, am facut apeluri cu L.A.

Oamenii lui Reid si ai lui Babyface urmareau data inceperii albumului, dar li s-a spus ca exista o mica intarziere. Neplacandu-mi sa stau fara sa fac nimic, am profitat din plin de acalmie si am inceput sa vorbesc de afaceri cu Stan Margulies, producatorul mini-serialelor TV Roots si The Thorn Birds (si ulterior The American Dream, povestea vietii familiei noastre pana in 1992). Stan mi-a spus ca avea 17 ore de filmare din cercetarile pe care le facuse pe Tutankhamon si vroia ca Michael sa joace in rolul faraonului intr-un film. El a intrebat daca fratele meu ar fi interesat de asta. “Nu ar pierde sansa”, i-am spus. “Da-mi doar cateva zile, lasa-ma sa-l pun la la curent cu asta si ma voi intoarce la tine.” Am lasat un mesaj pentru Michael la biroul sau. Am asteptat in Atlanta pana la 3 dimineata ca sa ma sune inapoi. Nu s-a intamplat nimic. Am facut acest lucru - lasand un mesaj si asteptand – si pentru zilele urmatoare, dar nu a venit niciun raspuns. Nu puteam intelege de ce exista tacere atata timp cat Michael pe care eu il stiam nu ar fi pierdut timpul daca s-ar fi ivit o astfel de oportunitate. Dar asta devenea o regula.

Petrecusem deja trei luni in Atlanta si nu se intamplase nimic pe niciun front. Nouazeci de zile in care nu se intampla nimic inseamna mult timp atunci cand esti nerabdator sa actionezi, sa faci rapid pasul urmator. Acesta a fost cel mai lent, cel mai inutil, cel mai frustrant moment. In cele din urma, cineva de la casa de discuri a sunat sa-mi dea in cap. Mi-au spus ca nu voi fi fericit pentru asta, dar trebuie sa aflu ceva: L.A. Reid si Babyface lucrau in California cu un alt artist. M-am infuriat. Nu-i de mirare ca nu au avut tupeul sa ridice telefonul si sa-mi spuna ei insisi, am gandit eu. “Cine este acest alt artist?”, am intrebat. “Nu-ti va placea sa auzi”, mi s-a spus. “De ce? Cine****este?” – “Este fratele tau, Michael.” Am lasat telefonul jos si Margaret m-a intrebat ce nu este in regula. Nu am putut sa-i spun, pentru ca nu-mi gaseam cuvintele. Eram prea ocupat sa lupt cu fortele gravitatiei in timp ce mi se invartea capul cu intrebari.

Michael imi impartasise entuziasmul pentru proiectul meu: de ce ar fi pastrat el aceiasi producatori? De ce, atunci cand am fost angajat la LaFace Records, ei nu au avut bunul simt sa-mi spuna? De ce oare merge toata lumea prin spatele meu, lasandu-ma agatat in Atlanta? In urmatoarele saptamani, aceste intrebari s-au exprimat fara raspuns. Nu am auzit nimic de la producatori, dar nici de la fratele meu. In schimb, am imbratisat invataturile Coranului, in timp ce incercam sa devin o fiinta umana mult mai buna. Am perseverat pe un verset anume din Coran - o bucatica de intelepciune de la Profetul Muhammad - si l-am recitat in capul meu din nou si din nou: “Cel puternic nu este cel ce invinge oamenii prin puterea lui, ci, cel puternic este cel ce se controleaza el insusi la manie.” Totusi, ca in orice intelepciune, nu e deajuns recitarea ei, ci trairea ei.

Eram deja contractat la LaFace Records si obligat la Arista pentru inca un album, asa ca nu aveam alta optiune decat sa-mi astept producatorii si sa ma obisnuiesc cu gustul acru din gura. Dar, cand au fost in sfarsit pregatiti sa inceapa munca, s-a dovedit ca si ei erau suparati pe Michael. Nu stiu ce fel de amenajare a studioului asteptasera L.A. Reid si Babyface de la fratele meu, dar nu cred sa fi inclus si proeminenta inginerului/ producatorului lui preferat, Bruce Swedien. El fusese necesar la captarea si finisarea sunetului unic al lui Michael de-a lungul anilor si era considerat indispensabil echipei sale de productie. La insistentele lui Michael, a stat intotdeauna in spatele tablourilor din camera de control. Ceva din increderea lui Michael in Bruce nu le-a cazut prea bine lui L.A. Reid si Babyface. Ei nu au apreciat nici faptul ca Michael nu a continuat cu niciuna dintre melodiile lor. Asta, cred eu, a fost adevarata palma peste fata.

A fost evident atunci cand, in timpul unui apel telefonic, ei mi-au comunicat un refren de la o melodie pe care o scrisesera deja pentru mine, numita “Word To The Badd”. Refrenul care vibra - datorita egoismului insinuant - suna astfel:

Nu este vorba despre lumea ta

Nu este vorba despre lucrurile pe care le faci

Daca nu iti pasa, nu imi pasa

Te tot gandesti la tine

Mi-ai luat toata placinta

Ai luat-o pentru mult timp ...

Versurile pe care ei le-au scris la manie s-au intalnit cu furia mea care inca mai persista fata de Michael. Nu numai asta: toata energia mea acumulata pentru a intrat in studio s-a combinat intern cu un sentiment de nedreptate din ce in ce mai profund. A fost o furtuna emotionala perfecta in care nimeni nu gandea, doar o lasa sa zboare.

Daca o sesiune de studio este o solutie pentru o problema, ea este si pentru eliberarea emotiei neexprimate. Muzica poate fi psihoterapeutica si nu am fost primul artist care a ajuns la microfon cu intentia de a scoate totul. De fapt, a fost tipic pentru mine sa ma descarc singur in loc sa-i spun ceva direct lui Michael. Este un lucru sa scrii versuri, si cu totul altul sa le eliberezi ca si single. Banuiesc ca este ca si cum tii un jurnal: lasi emotia sa apara pe pagina. O scrii si in acelasi moment, o crezi. Dar nu te gandesti niciodata sa publici aceste cuvinte. Cand am ajuns la studio pentru a incepe munca, mi s-a prezentat cantecul terminat, iar L.A. Reid si Babyface au venit cu un verset care suna astfel:

Refacut

Nu sti cine esti

Odata ce te-ai nascut

Ti-ai schimbat nuanta

Era gresita culoarea ta?

A fost o referire clara la Michael si stiam asta. Versurile respective erau in concordanta cu o perceptie gresita despre el si eu nu am fost de acord cu ele, dar am fost de acord cu tonul furios. Am fost suparat. Am imbratisat aceasta revansa secreta. In momentul in care foaia cu cantecul a fost in mana mea, am cantat cu o manie pe care terapeutii ar fi aplaudat-o, chiar daca fanii lui Michael nu ar fi facut-o. In naivitatea mea, eu nu m-am asteptat nicio clipa ca acele cuvinte sa fie auzite de o alta audienta in afara de cei doi producatori si de un inginer, deoarece, in mintea mea, erau versuri niciodata destinate lansarii. Dupa ce mi-am cantat vocalele furioase - si m-am simtit mult, mult mai bine scotandu-le afara din piept - am inregistrat o alta versiune: versiunea prevazuta de “Word To The Badd”, cu T-Boz de la TLC. Mentinea acelasi verset, dar se indeparta total de insinuarea fata de Michael. Nu m-am mai gandit la asta in timp ce am continuat sa taiem restul albumului - datorita lansarii lui in 1992 - care includea si cea mai mare speranta a mea: o melodie energica, cu un ritm exploziv, care nu incetinea niciodata. Se numea “You Said, You Said”. 

Nu-mi amintesc unde ma aflam atunci cand a cazut bomba. Imi amintesc doar un apel telefonic care m-a intrebat daca am auzit radioul si asa am aflat ca versiunea furioasa, distribuita ilegal, a melodiei „Word To The Badd” a fost facuta cunoscuta. Cineva a gasit-o irezistibila si a primit un timp de difuzare pe o statie de radio din Los Angeles si afiliata sa din New York. Unii DJ-i “inteligenti” au facut asociere intre versurile “Ti-ai schimbat nuanta / Culoarea ta a fost gresita?” si single-ul „Black Or White”, care urma sa fie lansat in curand de Michael. Am fost blamat: eram barbatul surprins pe o caseta de supraveghere, tinand arma intr-o crima pe care nu o comisesem, dar probele erau acuzatoare. Acum, imaginea mea era luminata peste tot cu titlul: “L-ati vazut pe acest asasin?” Vinovat de crima si rautate. Sa se potriveasca cu un sentiment de rusine. 

Prostia mea de a ma increde in efectul psihoterapeutic al studioului si in a lasa acea versiune sa pluteasca prin jurul meu, a revenit sa ma bantuie si am fost condamnat de dovada cuvintelor spuse de mine: Jermaine Jackson cantand versuri care l-au atacat si ridiculizat pe Michael Jackson. Se pare ca crimele impotriva loialitatii nu s-au agravat. Am primit telefonul imediat la domnul Gordy, singura persoana pe care o stiam ca va fi calma intr-o criza. Sfatul lui a fost la fel de simplu pe cat am avut eu nevoie sa fie. “Ai scris-o?” ”Nu” “Dar ai cantat-o?” “Da.” “Erai suparat cand ai cantat-o?” “Da.” “Ei bine, trebuie sa iti asumi responsabilitatea intreaga, Jermaine. Nu mai pot spune nimic.” A trebuit sa ma asez in masina mea timp de o ora dupa apelul acesta, mustrandu-ma, dorind sa-mi trantesc capul mai intai pe tabloul de bord si apoi prin parbriz.

Am vrut sa-l sun instant pe Michael, dar care era ideea? Am lasat doar un mesaj la care nu aveam sa primesc raspuns. Mai ales acum. Am vrut sa spun lumii ca nu am facut asta si speram ca ei sa creada minciuna mea. Pentru ca eu, cel real, nu am facut asta, si acesta era adevarul. Dar, a trebuit ca eu sa marturisesc sincer si sa pasesc inainte. Am reunoscut pe CNN lui Larry King. Am incercat sa explic, sa gasesc contextul si sa pledez circumstante atenuante. Am incercat sa explic ca este vorba de o melodie care nu ar fi trebuit niciodata cantata si cu atat mai putin inregistrata. Dar, nimic din acele lucruri publice nu au contat in schema lucrurilor. Ceea ce conta acum era repararea pagubelor cu Michael. Inevitabil, el a sunat-o imediat pe mama, vrand sa stie ce naiba se intampla si a vrut sa verifice de doua ori daca eu chiar am cantat acele versuri. Nu putea sa creada asta. Nimeni nu putea. Toti cei care se interesau, se uitau la mine si ma intrebau: “Tu la ce te gandeai?” Si eu nu aveam niciun raspuns. Furia nu a avut niciodata sens dupa fapt.

Dar, Mama era intotdeauna cea care intermedia pacea in familie si tot ea a fost cea care a convocat o intalnire la Hayvenhurst pentru ca noi sa putem discuta fata-in-fata. "Nu asculta mass-media", i-a spus ea lui Michael. “Nu-i asculta pe consilierii tai. Asculta tot ce are de spus Jermaine si discerneti asta ca fratii, ca barbatii.” Din cate imi amintesc, a fost pentru prima data cand aveam de gand sa confruntam o problema fata in fata. Eram la etajul casei de la Hayvenhurst cand l-am auzit pe Michael in hol si niste voci formale, amenintatoare, discrete - un sunet pe care in mod normal il poti asocia cu o intalnire sumbra. Am coborat imediat sa ma intalnesc cu el, mama si Joseph care ma asteaptau in biblioteca. Parea solemn in timp ce ocupa un loc pe canapea, 90 de grade in dreapta mea, cu genunchii aproape atingandu-ne.

El o avea pe mama pe partea sa, iar Joseph luase loc pe canapea, vizavi de mine, la capatul indepartat al masutei de cafea. Nu-mi amintesc ca noi doi sa fi avut anterior vreun fel de stanjeneala, nici macar ca copii. Acum, stangacia dintre noi era evidenta. In primul rand, distanta. Acum era discordia. La inceput, am evitat contactul ocular. Michael privea in jos. Eu ma uitam fix la mama. Joseph arata de parca ar fi vrut sa ne bata cap in cap, dar nu zicea nimic: un tata isi urmarea cu atentie fiii care rezolvau o problema pe cont propriu. Mama a fost cea care a facut ca lucrurile sa si mearga, amintindu-ne de dragoste si cat de aproape ne eram; ca nu ar fi trebuit sa se ajunga niciodata la asta. Am luat primul cuvantul. Nu cu scuze, ci cu motivatii.

Este o conversatie care ramane vie. “Noi ne-am fost aproape”, am spus, “dar au trecut opt ani ... opt ani, Michael. Opt ani in care nu am petrecut timpul necesar impreuna. Vorbesc pentru toți, nu doar pentru mine.” M-a privit. Acum aveam contact vizual. Am continuat: “In acesti opt ani, toata lumea a spus tot ce poate despre aceasta familie ca si cum ne cunosc si te cunosc, si noi ar fi trebuit sa ramanem impreuna, dar ai plecat si -'' “Si pentru acesti opt ani ai crezut ca eu meritam melodia aia?” m-a intrerupt el. "Este atat de dureros si eu nu m-am asteptat la asta... nu de la tine, Jermaine." “Nu am scris-o eu." “Tu ai cantat-o". “Am cantat-o cand am fost suparat, dar acele versuri nu reflecta ce simt fata de tine si tu stii asta,” am spus. “Ti-ai pus vocea la acele versuri”, a spus, fortandu-si punctul de vedere. Puteam sa vad in ochii lui cat de ranit se simtea si asta m-a ucis, stiind ca sunt responsabil. “Imi pare rau ca te-am ranit”, am spus.

Odata vina recunoscuta, am incercat sa-i explic cum m-am adresat lui de nenumarate ori, lasand mesaje fara raspuns si cat de frustrant a fost acest lucru. „La fel ca ideea filmului King Tut pe care tu ai ignorant-o…” “Nu stiu nimic despre un filmul King Tut”, a spus el, aratand cu adevarat surprins. “Nu am primit niciunul dintre aceste mesaje.” “Asta nu iti spune ceva? Ca oamenii din jurul tau nu iti transmit mesajele primite de la noi!”, am spus eu, simtindu-ma din nou agitat, reinnoindu-mi suspiciunea ca mesajele noastre erau filtrate de portarii sai. Michael a promis ca va analiza. “Dar asta inca nu scuza cat timp ai lasat tu sa treaca in acesti opt ani”, i-am reamintit. Daca tot facem acest lucru, hai sa scoatem totul, am gandit eu. Michael a prezentat o justificare lunga, spunand ca nu a fost deloc intentionat, ci doar ca el a fost foarte ocupat. Au fost multe calatorii si turnee, inregistrari si filmari de videoclipuri. El a continuat cu ceea ce am considerat a fi explicabil.

In cele din urma, auzisem destul. “Dar, Michael, noi suntem familia ta! Trebuie sa-ti faci timp pentru familie! ”, am strigat si, intr-o situatie de frustrare, am trantit pumnul pe masa de cafea. Multe cani si farfurioare au sarit pe tava de argint si Michael aproape a tresarit si el. Era ceva atat de timid si fragil in privinta lui, atat de usor de uimit, incat m-am simtit rau ca am ridicat vocea. “Imi pare rau”, am spus eu. "Nu am vrut sa te fac sa tresari..." Apoi el a zambit. “Uita-te la fata ta”, a spus el, apoi a inceput sa rada. “Esti atat de crispat!” Ca copii, am ras nervos in cele mai grave situatii, iar rasul lui Michael m-a facut sa rad din nou acum. Cu asta, toata lumea s-a relaxat. Tot ce parea atat de serios la inceput, acum parea stupid si fara rost si am incheiat discutia acceptandu-ne reciproc vina. Am stat amandoi sa ne oferim reciproc cea mai larga imbratisare, dupa care am spus: „Te iubesc”, aproape la unison.

Incepand din acea zi, Michael s-a prezentat la mai multe zile de familie, chiar daca nu a devenit din nou, in mod regulat, disponibil pentru noi, asa cum o facuse pe vremuri. Principalul lucru a fost ca s-a destins atmosfera. Pana in ziua de azi, unii dintre fanii lui Michael sustin „Word To The Badd” impotriva mea intr-un mod pe care el nu l-a facut, dar in cele din urma, ceea ce a contat a fost iertarea dintre frati. Ca familie, nu te uiti la o disputa in acelasi fel in care o face publicul - problema a fost redusa proportional in exterior, crescand perceptia despre noi ca o familie disfunctionala. Uneori parea ca nu aveam voie sa ne certam, ca nu cumva cineva sa sugereze ca suntem o familie “in razboi”. Adevarul era ca dificultatile noastre nu au fost mai mari sau mai mici decat la orice alta familie, dar au fost amplificate de actiunile mele si de faima lui Michael. Din fericire, am fost intotdeauna capabili sa punem problema in perspectiva si sa mergem mai departe. Este nevoie de mult mai mult decat cateva versuri prost analizate pentru a rupe legaturile de rudenie dintre noi."

                                        

Michael a inregistrat totul pe hartie: primele sale cantece scrise, amintiri, sentimente si note despre diferitii oameni pe care i-a cunoscut si ce au insemnat ei pentru el. El a pastrat materialul in propria arhiva, sub incuietoare si cheie, cu jurnalele sale profund personale Este o colectie de amintiri placute, care ar trebui sa ramana asa cum si-a propus el: privata si sacrosancta. A fost ideea lui sa ne alaturam Mamei intr-o calatorie de aducere aminte, pentru a-si vizita radacinile in Alabama si a vrut sa ne surprinda cu aparatul foto in timp ce ne vizitam rudele indepartate. Aceasta colectie minutioasa a tot ceea ce a insemnat pentru el “familia”, a facut ca distantarea lui sa para in contradictie cu cine a fost el si ce a contat cu adevarat pentru el in viata.

“You Are Not Alone, Michael”/ Capitolul “Once Said”/ de Jermaine Jackson