BOB MARLEY & JACKSON 5

Vibratia unei dupa-amieze pamantesti

Viata inseamna a transforma constant in lumina si in flacara tot ceea ce suntem si tot ce intalnim – Friedrich Nietzsche

“Dintre toate invitatiile pe care le-am avut si petrecerile la care am participat, cea mai relaxata dupa-amiaza petrecuta vreodata a fost in anul 1975 cu Bob Marley si cei de la Wailers, in paradisul lui muzical: 56 Hope Road, Kingston, Jamaica. A fost anul lansarii melodiei "No Woman No Cry" – un succes al sau, pe plan international si in America. Am mers in oras pentru a lua parte la un concert plin pana la refuz de lume, la invitatia liderului opozitiei din Jamaica, Edward Seaga din Partidului Laburist. Am luat cu noi sotiile si chiar pe mama. Dupa cum si-a amintit mama, nu aveai ocazia in fiecare zi sa stai cu Bob Marley – iar ei ii placea acel balans al soldurilor in stil reggae.

Am condus printr-o poarta de culoarea curcubeului si am oprit in fata unei proprietati de tip colonial cu acoperisul din tigla, asezata intr-un peisaj luxuriant plin cu copaci de mango, palmieri si cu cea mai verde vegetatie. Peste tot intalneai copii plimbandu-se pe biciclete. Am intrat inauntru, unde am gasit o podea murdara, fara pardoseli sau covoare, doar pamant. Intr-o astfel de atmosfera pamanteana relaxanta am petrecut noi dupa-amiaza. – “E bine sa va avem aici, baieti... Ramaneti cat de mult doriti”, a spus Bob Marley, intr-o maniera placuta, calma, rastafariana, cu dreadlocks-urile incalcite, blugi evazati si vesta. Asa ca am restabilit farmecul acelei dupa-amiaze imbalsamate, vorbind doar despre Puterea Copacilor, Mama Pamant si James Brown.

Pe de alta parte, am intrebat cu deosebita amabilitate despre mirosul neidentificat din aer. “Miroase ca si duhoarea de sobolan”, am spus noi. El a fost prea respectuos fata de inocenta noastra, asa ca nu ne-a explicat ca era aroma marijuanei (ganja) fumata recent. A fost destul de dificil sa experimentam bautura preparata pentru noi: o sticla de plastic umpluta cu apa murdara care arata urat. –“Trebuie sa bem asta?” a intrebat Michael, iar Wailers a ras. Este greu sa refuzi o oferta amabila de la gazda ta, asa ca am tinut-o ca pe o mostra de la un curs de stiinta, examinand bucatelele plutitoare din apa bruna.

Noroc pentru restul dintre noi, ca Michael era cel care tinea sticla, asa incat toti ochii erau pe el. "Sunt ierburi si mirodenii", ne-a asigurat cineva. “Este un leac miraculos pentru toate bolile. E bun si pentru tine", a adaugat un altul. Michael a inclinat sticla, a bagat un deget inauntru si l-a lins cu ezitare... si a facut cea mai urata fata. Asta ne-a spus tot ce trebuia sa stim: nu era mai bun decat uleiul de ricin al lui Joseph. Am reusit cu multa indemanare sa ne convingem gazda sa luam lichidul miraculos "sa-l bem mai tarziu". Ne-am distrat atat de mult cu jamaicanii acestia care se confruntau adesea cu un climat politic turbulent si violent.

Bob Marley a fost, prin muzica si umanitarismul sau profund, prin mesajele sale lirice de iubire, pace si armonie, un deschizator de drumuri. Aproximativ trei ani mai tarziu, a organizat un concert la Kingston, Jamaica, numit "One Love, One Peace". Acolo, el a intermediat celebrul moment dintre cele doua fractiuni care se razboiau, cand Michael Manley, primul ministru si liderul Partidului National Popular, a dat mana pe scena cu Edward Seaga, liderul Partidului Laburist. Aceasta pace fragila nu a durat, dar Michael a vazut ce muzica - nu politica - a realizat Bob.

"Asta este ceea ce vreau eu sa fac", a spus Michael. “Sa realizez muzica care face o diferenta.”

Paragraful prezentat mai sus, face parte din capitolul Growing Pains al cartii “You Are Not Alone, Michael” scrisa de Jermaine Jackson. El ofera o buna ocazie de a-l prezenta in continuare pe Bob Marley, artistul a carui muzica a fost o inspiratie pentru muzica tematica a lui Michael dedicata pacii, incetarii conflictelor armate, conflictelor stradale dintre diverse bande rivale, crimelor executate in miezul zilei asupra copiilor din scoli, salvarii Mamei Pamant de la distrugerea sistematica a ecosistemului, ori pentru muzica dedicata iubirii, armoniei, unitatii dintre oameni indiferent de rasa, cultura, religie, stare sociala. Chiar daca conditiile social-politice si mediile in care au trait au fost diferite pentru cei doi bine-cunoscuti si indragiti showmani, mesajul muzicii lor a patruns in inima si mintea a milioane de oameni de pe intregul glob, sadind speranta intr-un viitor mai bun.




                        ONE LOVE, ONE HEART 

                "Nu stii niciodata cat de puternic esti                                   pana cand a fi puternic este singura ta alegere”

Bob Marley, interpretul si compozitorul melodiei One Love, a facut cunoscuta in intreaga lume muzica reggae. A fost unul dintre putinii artisti proveniti dintr-o tara a lumii a treia, care a ajuns un super-star international. Cantecele sale de dragoste, credinta si unitate au influentat si atins viata a milioane de oameni. Bob Marley a transmis prin cantecele sale un mesaj pozitiv care nu are legatura cu lacomia si comercialismul care infesteaza astazi majoritatea muzicii.

De-a lungul carierei sale de scurta durata a depasit multe obstacole pentru a deveni unul dintre cei mai influenti artisti din istoria muzicii. Robert Nesta Marley s-a nascut pe 6 februarie 1945 in St. Ann, Jamaica. Bob a crescut pe terenul muntos rural din Nine Miles, Jamaica. Cand Bob avea cinci ani, tatal, Norvol Marley, a parasit-o pe mama sa, Cidella Malcom si l-a luat cu el in Kingston cu promisiunea de a-l inscrie la scoala. Dupa un an si jumatate, spre groaza Cidellei, Bob nu frecventa scoala si locuia cu un cuplu in varsta. Bob si mama sa s-au mutat inapoi la Nine Miles, iar educatia primita in parohia Sfanta Ana i-a influentat talentul de a scrie.

La varsta de 14 ani, Bob a ocupat fara tragere de inima un post de ucenic de sudori intr-un cartier aflat in constructie, un ghetou din orasul Kingston construit literalmente pe un sant. S-a integrat cu abilitate in noua sa viata violenta de strada. Metodele sale de autoaparare i-au fost puse la incercare si el si-a castigat faimoasa porecla de “Tuff Gong” - „Nu stii niciodata cat de puternic esti pana cand a fi puternic este singura ta alegere”, spunea Bob Marley.

A obtinut titlul de „tuff gong” pentru inversunarea pe care o avea ca luptator de strada. Era o recunoastere fata de primul lider rastafari Leonard "the gong" Howell. In unele asezari de rastafari, se obisnuia ca un convertit sa loveasca un gong atarnat la intrare, anuntand primul sau pas in grupul care impartasea credinta si valorile rastafari.

In Kingston, Bob si-a trait viata intr-un ritm trepidant. A fost puternic influentat de muzica lui Fats Domino si Ray Charles, care erau foarte populari in Jamaica la vremea aceea. Cu o scena muzicala jamaicana aflata in plina evolutie si o serie de colaborari, Bob si-a inceput cariera muzicala la varsta impresionanta de saisprezece ani. Ca multi alti copii jamaicani, el a vazut muzica ca pe o evadare din aspra realitate a ghetoului in care traia. Si-a inregistrat primul single „Judge Not” in 1961.

In 1966 Bob s-a casatorit cu Rita Marley si s-a mutat in Delaware, SUA pentru a urma „visul american cu guler albastru”. S-a concentrat pe cresterea familiei sale si pe munca la o linie de asamblare, sub porecla Donald Marley. Lasandu-si la o parte muzica, Bob se confrunta zilnic cu discriminarile. In timp ce se afla in Statele Unite, viata sa in favoarea rastafarianismului l-a determinat la reflectie si si-a schimbat din nou prioritatile. A lasat sa-i creasca dreadlocks-urile si s-a mutat din nou in Jamaica. Acolo a lansat trupa „The Wailing Wailers”.

La acea vreme, muzica reggae nu era asa de cunoscuta si populara ca in ultimele decenii. In ansamblu, societatea din anii '60 -'70 era foarte rasista pentru negri, iar conceptul de egalitate departe de egal pentru Bob. El si-a folosit muzica pentru a se revolta in timp ce lupta impotriva opresiunii si a nedreptatii. Pe masura ce platforma sa de dragoste si unitate s-a intarit, la fel si influenta sa. Multi dintre oamenii care luptau impotriva opresiunii vremii au gasit in muzica lui o evadare, o cale de a vizualiza o altfel de cale.

Acest lucru a facut ca multe dintre melodiile sale sa fie „atemporale” si sa pastreze astazi in mesajul sau credinta multor oameni. Inca se poate observa influenta larga a lui Bob Marley aproape oriunde ai merge, o icoana care, pentru unii, reprezinta reggae in ansamblu. Genurile de reggae si muzica pe care cei mai multi muzicieni reggae o lanseaza astazi sunt intr-un fel sau altul legate de mostenirea sa. Influenta lui Marley a avut un larg ecou dincolo de genurile reggae si, de-a lungul intregii industrii muzicale, stilul lui a fost imitat sau interpretat in alte versiuni de catre multi artisti folk, jazz, rock si country.

Unul dintre cele mai importante mesaje pe care Bob Marley le transmite prin muzica sa este starea de a avea caracteristicile sau atributele comune rasei umane, noi suntem unul, si ca judecarea unora pentru diferente marunte provoaca cea mai mare parte a suferintei in lume. Unele dintre numeroasele sale melodii despre prejudecati si discriminare sunt „One Love”, „War”, „Buffalo Soldier”, „Slave Driver” si „Redemption Song”.

Bob Marley a fost un luptator pentru libertate, iar muzica a fost pentru el o arma geniala. A luptat impotriva opresiunii cu intentia de a castiga libertate pentru sine si comunitatea sa. Mesajul sau in forma infinita a muzicii atemporale s-a raspandit pe tot globul. El este si astazi un simbol al libertatii, in special in lumea a treia si in tarile subdezvoltate din Africa. Marley a crezut cu putere in pace, unitate si egalitate, asa cum a denumit-o el: „O singura dragoste”- One Love!

Desi a vrut sa tina politica la distanta, mesajul si statutul sau au adus-o in prim-planul vietii sale. In timp ce se pregatea pentru „Smile Jamaica”, un concert initiat cu intentia de a uni polaritatile politicii jamaicane, s-a facut o incercare brutala de asasinat asupra vietii sale, a Ritei si a managerului sau, Don Taylor. Chiar daca un om inarmat a tras asupra lor cel putin o data, ranindu-i grav, Bob si Rita, dupa ce s-au recuperat, au continuat in mod sfidator sa faca spectacol la concertul "Smile Jamaica". Don Taylor a fost insa transportat de urgenta la un spitalul din Miami, pentru a i se indeparta un glont care ajunsese in maduva spinarii.

Dupa acel incident, numanui nu-i venea sa creada ca se atentase la viata lui Bob care era un simbol al pacii si o mare speranta pentru insula. Dupa anuntarea concertului, el a primit mai multe amenintari. Era insa convins ca, daca nu va tine concertul, cei care l-au impuscat isi vor fi indeplinit misiunea. Concertul “Smile Jamaica” s-a tinut in Parcul Eroilor, pe 5 decembrie 1976. Strazile erau arhipline. Pe parcursul acelei zile, asistenta a crescut de la 5000 la 90000 de oameni. Parcul devenise o mare de oameni. Cand au realizat ca Bob Marley a sosit, zgomotul a devenit incredibil.

A urcat pe scena dupa cinci ore, dupa ce seful politiei l-a asigurat ca nu vor fi probleme. A urcat pe scena cu chitara sa care a devenit “mitraliera” sa. Si a cantat muzica buna, muzica reggae care transmite, care strabate ca un fior dorinta de pace, de incetare a urii si ostilitatilor. Acea muzica care te face sa nu mai simti durerea. Bob le-a spus oamenilor ca concertul nu va avea nicio conotatie politica si ca el va canta doar doua melodii. Pana la urma a cantat mai bine de o ora si jumatate. “Peste tot este razboi. Razboi in est si razboi in vest. Razboi in Mozambic, Angola, Africa de Sud. Asta pana cand regimurile mizarabile care au tinut oamenii in subumanitate au fost rasturnate.”

“War” (lansata in 1976) este o melodie prin care se exprima faptul ca vor exista razboaie cat timp nedreptatile nu vor fi indreptate. Cat timp va exista o filozofie conform careia o rasa este superioara si alta inferioara iar tu esti permanent discreditat si abandonat, peste tot va fi razboi. Cat timp diferentele de clasa, de culoare a pielii sau oricare alte diferente vor avea insemnatate, va exista razboi. Pana cand drepturile fundamentale ale omului nu vor fi egal garantate fara a tine cont de rasa, va fi razboi. Pana in ziua aceea, visul unei paci durabile, al unei cetatenii mondiale, al unor reguli de morala internationala va fi o iluzie niciodata de atins.

El canta la unul dintre cele mai mari concerte din viata sa. Era omul acela mandru care purta cicatricile luptei sale. Fusese impuscat, dar nu ucis! In fata oamenilor, el era acum un om de-o importanta si mai mare. Supravietuise masacrului. Capatase astfel un alt statut. Toata Jamaica ii saluta curajul. Prin invingerea temerilor si amenintarilor la viata, a aratat ca determinarea oamenilor nu poate fi rapusa de violenta si intimidare. Curajul sau a fost o inspiratie pentru jamaicani, exemplul lui fiind o dovada a faptului ca ei pot fi mai puternici in fata amenintarii violentelor.

Dupa ce s-a atentat la viata sa si dupa concet, Bob impreuna cu familia a parasit Jamaica. Avea de gand sa faca turul lumii si sa fie mesagerii iubirii pentru toti. Nu se mai simtea bine acasa, in Jamaica. Avea inima franta. Se simtea tradat. Nu-i venea sa creada ca cineva dintr-o tabara sau alta se lasase convins sa actioneze atat de miseleste impotriva sa.

In dimineata zilei de dupa concert, a plecat intr-un fel de autoexilare la Londra. Plecand, el a lasat Jamaica fara aer. Nu-i lasa doar pe ei in urma, ci si promisiunile pe care ei credeau ca el le facuse. Violentele bandelor din cele doua tabere (PLJ cu liderul Edward Seaga sprijinit de SUA si PLN cu liderul Michael Manley) au escaladat. Cele doua mari partide se confruntau cu violente iesite din comun. Pe masura ce saracia din ghetouri era din ce in ce mai mare, si violentele se intensificau, facand imposibila revenirea lui Bob in tara.

La Londra, el s-a dedicat total muzicii. Isi suporta in acest fel mai usor ranile. Acolo a scris “Exodus” (albumul secolului), un album influentat de experientele sale. Isi striga in acest fel suferinta. A scris si despre tentativa de asasinat indreptata impotriva sa, in “Ambush in the Night”. Bob a explorat acolo culturi diferite, el aflandu-se in mijlocul imigrantilor postcoloniali. Descoperea diferite tari si problemele cu care ele se confruntau. Londra l-a facut sa inteleaga ce se intampla pe plan international. 

Incepuse conflictul din Angola. Comunistilor din Angola li se opuneau capitalistii din America si alibii din Africa de Sud. Bob Marley era tot mai des de partea Africii si a luptei pentru dreptate sociala. Devenise o forta de temut si o potentiala amenintare. Fusese catalogat ca subversiv si anumite forte erau cu ochii pe el. SUA se temea ca Jamaica va merge pe urma Cubei. Se aduceau arme si se pregateau oameni pentru destabilizarea tarii chiar si prin cele mai violente mijloacele. Era sprijinita activitatea bandelor de strada care sustineau tabara PLJ. Aceste bande foloseau tactici paramilitare. Intrau cu forta in casele saracacioase si ocupau strazi intregi. Dupa care, prin tactici militare, tineau politia si pompierii la distanta, pana cand incendiau tot perimetrul. In unele cazuri, aruncau chiar bebelusi si copii in flacari, pentru ca populatia sa se intoarca impotriva guvernului lui Manley.

Insa, prin cantecele sale, Bob le spunea oamenilor: “Rasta nu lucreaza pentru CIA. Rasta nu lucreaza pentru CIA”. Atunci cand un poet sau un muzician care scrie versuri potrivite se ridica, el devine o amenintare la adresa lor. Mesajul lui era fredonat de toti copiii Europei si Americii. Si existau forte carora nu le conveneau acest lucru. In anul 1978, Bob era deja un superstar. Era aplaudat la scena deschisa, iar oamenii se imbulzeau la concertele lui. Era la apogeul faimei lui. Iar el vorbea peste tot in lume, prin cantecele lui, impotriva oprimarii, pentru egalitate si eliminarea nedreptatii, despre eliberare. Ei nu sustineau nici marxismul, nici capitalismul. Ei erau RASTA! Erau independenti. Ei nu trebuiau sa cerseasca nimic Americii, dar nici Rusiei. Preferau sa privesca in ei insisi. Rasta apara drepturile omului de culoare. 

Nimic nu conta pentru Bob, decat Jamaica. Tanjea sa se intoarca acasa. Stia insa ca nu putea sa o faca pentru ca era prea riscant si periculos. In Jamaica nivelul violentelor devenise critic. Se ajunsese la un nivel al brutalitatii strazii nemaivazut pana atunci. Anul 1977 a fost un an plin de violente. Premierul Michael Manley a interzis purtarea de arme si a decis sa-i trimita pe Buckie Marshal si pe Claudie Massop, doi lideri din bande rivale, dupa gratii. Dupa cateva intalniri, cei doi au realizat ca ei erau doar pionii unor superputeri. Atunci au hotarat sa faca pace. Dupa eliberare, au inceput eforturile de a instaura pacea. In acest efort de unificare, au avut ideea concertului “One Love”. Trebuia sa fie cineva in centru sa-i uneasca. Iar acest “cineva” era Bob. El avea aceasta putere.

Claudie si Buckie au mers la Londra si l-au implorat sa vina la concert in incercarea de a opri violentele. Mesajul de pace a lui Bob era unul seducator. El transforma gandirea oamenilor. De aceea era considerat periculos. Dupa ce Bob a obtinut cuvantul ambilor sefi de banda ca va fi in siguranta, s-a intors in Jamaica. Unirea la care se facea apel, reprezenta unirea persoanelor de culoare din toata lumea. Au fost momente emotionante, pentru ca multi jamaicani nu mai vorbisera unii cu altii de foarte multi ani. Si se reuneau acum pentru a-l aduce pe Bob acasa. A fost intampinat ca un erou. Aeroportul era ticsit de oameni. La portile lui era o multime uriasa.

Bob a organizat concertul “One Love” in doua sectiuni distincte. Una dedicata Iubirii si Uniunii si alta dedicata Pacii. Concertul s-a numit astfel “One Love, One Peace”. Cel mai bun lucru a fost ca la concert, oamenii PLN si PLJ nu erau asezati unii intr-o parte si ceilalti in alta. Erau amestecati. Nu exista nicio demarcatie. La final, Bob i-a invitat pe scena pe cei doi lideri ai partidelor, Seaga si Manley, sa-si dea mana. Se realiza astfel tratatul de pace.

„Vreau doar sa strangem mana si sa le aratam oamenilor ca facem ce este corect, ca o sa ne unim; ca sa facem ce este corect, trebuie sa ne unim. Luna este chiar deasupra capului meu si eu imi ofer dragostea in schimb. Luna era chiar deasupra capului meu si eu imi ofer dragostea in schimb”.

In timp ce el dansa un dans spiritual, un fulger puternic a despicat cerul de parca Dumnezeu insusi ar fi privit privit si ar fi spus: Bravo!

Bob a incercat  din rasputeri sa uneasca taberele prin cei doi. Facand acest lucru stia ca va deveni o tinta. Si a fost gata sa-si riste viata pentru a uni oamenii. A luat mainile celor doi si le-a unit in spiritul RASTA. Toti cei prezenti simteau ca astfel se realiza o capodopera. Bob se transformase din showman in saman. Reprezenta simbolic pacea. La polul opus grupurilor de interese care incercau intr-una sa destabilizeze tara, se nastea o noua forta dedicata pacii si uniunii, o forta politica cunoscuta astazi sub numele de Bob Marley.

Mesajul lui Bob Marley a rasunat in toata lumea si a avut ecou in inima luptatorilor pentru libertatea din Zimbabwe, in timp ce tara era colonia britanica Rhodesia. Atunci cand cei care luptau pentru eliberare pierdeau o batalie, muzica lui le dadea speranta si incredere. In timpul unui concert tinut acolo, care, lucru necunoscut pentru The Wailers, se tinea numai pentru invitati speciali, politia a folosit gaz lacrimogen pentru a controla multimile care s-au napustit si au calcat in picioare portile pentru a-l vedea pe Marley pe scena.

Cei mai multi membri ai trupei au fugit pentru a se ascunde, dar el s-a intors pe scena pentru a interpreta „Zimbabwe”, cuvintele sale strapungand haosul: „Dezbinarea si dominatia nu ne pot distruge daca in pieptul fiecarui om bate o inima. Asadar, in curand vom afla cine sunt adevaratii revolutionari si eu nu doresc ca poporul meu sa fie inselat de catre mercenari.”

Pacea nu este insa profitabila pentru toata lumea. Participarea lui Claudie la tratatul de pace i-a pecetluit soarta. A fost omorat. Backie a fost si el ucis.Toti care au participat la armistitiul de pace au murit pana la urma. Si asta pentru ca politicienii pot controla oamenii prin violenta si, in ciuda eforturilor lui Bob la unitate, razboiul tribal a continuat. In 1980 Seaga a fost ales prim ministru, in aplauzele americanilor. Pe 11 mai 1981, Bob Marley moare, in plina tinerete, de cancer. Pentru jamaicani si nu numai pentru ei, ci si pentru toti cei care au sperat si au luptat pentru libertate si pentru pace, atunci S-A STINS O LUMINA URIASA.

A ramas insa muzica sa care, prin puternicele ei mesaje, este vie si continua sa influenteze. Muzica sa a castigat razboiul. Cand zidul Berlinului a cazut, se canta muzica lui Bob Marley. De fiecare data, la orice criza mondiala, se aude muzica lui. Este un mesaj relevant. In toata lumea, Bob Marley este si in ziua de azi un simbol al libertatii. “Sunt constient ca pot fi de folos oamenilor. Singurul lucru de care sunt constient e faptul ca pot fi de ajutor oamenilor.” 

Versurile din Redemption Song spun: “Cat timp ei ne vor mai omori profetii si noi vom sta cu mainile in san? Pentru ca tot ce am avut vreodata este cantecul de eliberare si salvare”. Sau versurile din piesa “Get Up, Stand Up” indeamna: Ridicati-va, ridicati-va! Ridicati-va pentru drepturile voastre! Ridicati-va, ridicati-va! Niciodata sa nu renuntati la lupta!/ Ii puteti minti pe unii oameni, uneori/ Dar nu puteti minti toti oamenii, tot timpul/ Deci, acum vedeti lumina/ Ridicati-va pentru drepturile voastre.

“Cantecul meu despre libertate si despre izbavire este tot ce am”

Michael Jackson – IMPREUNA LA VARIETATI

Muzica si dansul - un leac miraculos care vindeca 

Daca a existat un singur lucru de care sa ii placa lui Michael atunci cand se privea in oglinda, acela a fost dansul. Pentru single-ul “Dancing Machine” din 1974, care a ajuns pe locul doi in topuri, a vrut sa incerce ceva "diferit" si sa perfectioneze un dans pe care il vazuse la teatrul de estrada: "Robotul". Si-a folosit fiecare minut liber pentru a-l exersa in fata oglinzii de la Hayvenhurst sau in studio si, probabil, si inainte de culcare. Cand am vazut prima lui incercare, mi s-a parut iritant si dezarticulat, dar cand in cele din urma ne-a aratat versiunea lustruita, aceasta a fost incredibila. Aluneca ca si cum ar fi avut roti pe bile in picioare si fire electrice care circulau prin fiecare articulatie a sa. Parca era teleghidat.

"Pubertatea este mereu o potentiala amenintare pentru copilul vedeta. Ea ameninta sa inlature imaginea pe care visul lui a fost construit. Michael si cu mine am luptat cu acneea; a mea inca recalcitranta si iritanta ca a unuia in varsta de 18 ani, a lui turbata si proaspata ca a unuia de 14 ani. In acest fel, s-a prins de noi o placere deosebita de a servi mancarea si apa minerala chiar in cabinele de schimb. Ca si mine, Marlon - care suferea si el - a acceptat eruperile fara sa isi faca prea multe griji si nu am crezut ca Michael ar fi altfel. Nu mi-am dat seama cat de ingrijorat era el in ceea ce priveste amenintarea pe care o prezenta acneea pentru imaginea sa, deoarece niciodata nu ne vorbea despre asta.

Noi nu vorbeam despre acest gen de lucruri; despre ce face un adolescent “cool”. Noi, fratii Jackson, aveam indeosebi relatii de altfel. Ni se vorbise atat de mult despre mandrie, respect si performanta, incat nu am invatat niciodata arta unei comunicari usoare. Nu ne-am conectat unul la celalat decat daca a fost vorba despre albume, nebunia turneului, idei de coregrafie, planuri de baschet sau fete. Asadar, Michael suferea in liniste, pe masura ce trasaturile se schimbau si pielea se umplea cu cosuri. Intr-adevar, zavora acest lucru adanc inauntru lui, cu exceptia ingrijorarii exprimate mamei. Dupa cum s-a dovedit, vocea i s-a schimbat in avantajul lui. I-a pastrat timbrul, iar el a invatat cum sa foloseasca alte voci care ii ofereau o gama infinita, cu un timbru eteric care era numai al lui.

Au existat zvonuri ridicole ca ar fi primit injectii hormonale pentru a pastra acel sunet inalt si delicat. Chiar si atunci cand instructorul sau de voce, Seth Riggs, a garantat pentru gama lui naturala, oamenii s-au indoit. Dar vocea era cea mai mica preocupare a sa. Acneea lui Michael era o tulburare la care nu se asteptase. Si apoi mai era nasul lui care se latise considerabil, iar el ura asta. De fapt, si-a urat pielea si nasul atat de mult incat ii era greu sa se priveasca in oglinda. Acest fapt nu era doar constiinta de sine tipica adolescentei, ci devenise un complex de inferioritate deplina. Cu cat se uita mai mult la el, cu atat mai nefericit se simtea. De fapt, el era dureros de gingas in timpul conversatiilor cu oricine, privind mereu in jos pentru a evita contactul cu ochii.

Zona lui de confort, ca intotdeauna, era scena sau "platforma" interviurilor de presa, cand reporterii vorbeau despre cat de "energizant", "iscoditor" si "exuberant" era el. In modul de interpretare, problemele adolescentei lui Michael erau foarte bine ascunse in spatele machiajului ori a personalitatii performerului pe care el si-o proiectase. In afara scenei, ne tachinam fara mila si asta a inrautatit lucrurile, dar sicanarea este ceea ce fac toti fratii si noi trebuia sa trecem prin asta. Cand acneea mea a dat startul, ei toti - inclusiv Michael - mi-au spus "Bumpy Face" (fata accidentata) sau "Map Face" (chip de harta) si Marlon a fost "Liver Lips" (buze ca ficatul). Eu am primit si o a doua eticheta, "Big Head" (cap mare), pentru ca capul meu era, aparent, prea mare pentru corpul meu. Atunci cand Michael a fost numit "Big Nose" (nas mare), a fost doar o parte din initierea obisnuita in “maturitate” - dar el s-a luptat cu ea. Nu am aflat asta decat mult mai tarziu.

Michael si-l reamintea mereu pe Joseph cum ii sicana si asta era cel mai rau – s-o auzi de pe buzele unui adult si de la omul care a pus accent acasa pe importanta imaginii vietilor noastre. – “Hei, Big Nose, vino aici”, spunea Joseph. Michael nu rostea nimic si se pitea de fiecare data. Intr-o dimineata m-am trezit ingrijorat de o zona decolorata, care aparuse pe partea interioara a coapsei mele stangi, o pata alba – de dimensiunea unui punct. M-a deranjat, asa ca am verificat-o. Doctorul a spus ca era o zona mica de vitiligo si nu aveam de ce sa-mi fac griji decat daca incepea sa se raspandeasca. Si existau probleme mai mari de abordat - cum era acneea. Eu si Michael ne petreceam dimineata nimicind impreuna acele nesuferite protuberante, stand unul langa altul in fata oglinzii si folosind crema de inalbire a pielii Nadinola, deoarece Michael aflase recent ca, pentru copiii negri, prinderea si nimicirea cosurilor lasa o tenta mai inchisa decat culoarea naturala a pielii. Acea tenta mai inchisa trebuia decolorata.

Noi vedeam Nadinola ca pe o potiune magica: o tamponare usoara putea estompa acea mica zona de nuanta mai inchisa, pastrand nuanta pielii. Pe masura ce scriu aceste lucruri, sunt pe deplin constient ca acest fapt - daca este scos din context - risca sa reimprospateze mitul potrivit caruia Michael isi albea pielea ca sa atraga o audienta si mai larga. De neinteles, atunci cand te gandesti cat de vasta era deja gruparea de fani a formatiei Jackson 5. Oricum, Nadinola se folosea pentru acnee si decolorarea nuantei mai inchise a pielii. Hidrochinonul sau de trei procente nu este nici pe departe suficient de puternic pentru a transforma pigmentarea reala a cuiva. Asadar, voi fi clar: Michael nu si-a decolorat niciodata nicio parte a fetei sau a corpului sau, cu exceptia petelor intunecate din zilele cu pielea acneica. Ulterior, au fost necesare alte masuri pentru a trata problemele mai grave ale pielii.

Aluziile ca Michael incerca sa nu fie negru il raneau foarte mult, cu atat mai mult cu cat pigmentarea lui era asemanatoare cu cea pe care o avea La Toya – cand ea a fost mai tanara, a avut intotdeauna o nuanta a pielii mai deschisa -. Michael era mandru de radacinile sale de negru si mandru ca este un artist negru recunoscut - dar a invatat cum incepe reputatia prin a face parte din maturizare. Nu cred ca vreunul dintre noi a anticipat vreodata cat de mult vor creste necazurile de grup. Semnificativ este faptul ca inregistrarile hiturilor noastre, coeziunea, sinergia si cererea publicului au contribuit cel mai putin la divizarea grupului nostru. Dar, noi nu am avut in vedere impactul pe care-l va avea transformarea noastra in barbati tineri care vor dori sa se mute, sa aiba sotii si sa creasca copii. Michael, in special, nu a vazut realitatile varstei adulte.

Domnul Gordy a anuntat unele proiecte solo pentru Michael si pentru mine, hotarand sa ne prezentam colectia de sub umbrela Jackson 5, deoarece Motown isi asigurase capitalul indeosebi de la grupurile noastre de fani. Legat de acea oportunitate, nu am uitat niciodata ca grupul  nostru ajunsese pe primul loc. “Jackson 5” a fost siguranta noastra, proiectele solo au fost incercarile noastre experimentale. Am considerat ca orice succes independent putea doar sa consolideze brandul. Michael a trecut primul cu "Got To Be There", care s-a clasat pe locul 4 in Billboard Hot 100, urmat de “Rockin' Robin” pe locul 2 si apoi primul lui solo "Ben" care a ajuns pe locul 1 si s-a vandut in 1,5 milioane de exemplare. LP-ul meu, Jermaine, a dat nastere single-ului "Daddy’s Home" - un cover al hitului Shep & Limelites - si a ajuns pe locul 3, vanzandu-se in aproximativ 1 milion de exemplare.

Am lansat ambele single-uri solo inainte de anul 1975, dar nici unul dintre ele nu si-a facut griji pentru Top 10. Dar, in urma succeselor noastre, m-am confruntat brusc cu o presa care era curioasa sa-mi gaseasca rivalitate. "Cum ar fi sa fii rivalul fratelui tau?"; "Jermaine, Michael a ajuns pe locul 1, asta iti doresti si tu?" Erau intrebari dintr-un scenariu vechi, ingalbenit ca si un ziar lasat prea mult timp la fereastra. Jurnalistii au uitat ca noi eram frati in primul rand, artisti in al doilea rand. Michael ma stimula asa cum o facea pe terenul de baseball. Aveam sustinerea lui asa cum o aveam in Gary, la scoala si pe scena. Educatia noastra era de a ne stimula unul pe altul pentru a ridica stacheta. Asta este o concurenta sanatoasa, si noi asta am impartasit. Muzica nu ne-a adus rivalitatea, dar, cu totii am vazut cum perspectiva externa a tradat ceea ce eram ca frati.

Intotdeauna am spus ca atunci cand te uiti in bolul cu peste de aur, este imposibil sa stii ce gandeste pestele - totusi oamenii inca incearca. Pe parcursul schimbarii noastre in adulti, "rivalitatea" si "gelozia" dintre mine si Michael s-a legat de portretul nostru mediatic. Era similar acelui ceva ce si-a lasa amprenta in copilaria noastra - o emotie, un sentiment, o cicatrice, o experienta: ea nu dispare niciodata. Ca grup, am mai lansat inca patru albume: Skywriter, Get It Together, Dancing Machine si Moving Violation. Ne-am mutat de la un “soul” adolescentin la un sunet care era mai mult funk cu o tenta de pop. Dar, in timp ce vanzarile noastre medii la nivel mondial au levitat in jurul valorii de 2 milioane exemplare, succesul nostru grafic nu mai era in varf.

Nu mai eram rezidenti permanenti pentru Top 10 si ne-am trezit in dificultate de a face cele mai bune albume pentru Top 50. Fata de succesele initiale, a fost un declin pe care ne-am straduit sa-l intelegem. Undeva intre albume - sa zicem la mijlocul anului 1973 - am inceput sa aud primele soapte de ingrijorare ca echipa Motown nu o mai duce mult. Michael – avand din ce in ce mai multa incredere in creativitatea lui - vorbea despre modul in care aveam nevoie de mai multa libertate pentru a ne scrie propriul material si am vazut ca Joseph ii acorda atentie. Punctul lor de vedere era ca noi eram producatori de hituri care nu au lansat suficiente hituri si ca Motown nu ne promova destul de puternic. Eu nu am putut intelege plangerea.

De ce oare ne agatam de una sau doua inregistrari care nu mergeau nicaieri, cand noi aveam atatea hituri? - reflectam eu. Forta aceea uriasa si coplesitoare nu se oprise, cererea de turnee era inca acolo, iar multimile inca tipau. Nu prea era o criza. Oricum, aveam lucruri mai importante in minte. Dupa o succesiune de cuceriri adolescentine, am realizat ca nu exista nimeni in lume ca Hazel Gordy, asa ca i-am facut propunerea cand ni s-a alaturat intr-un turneu pe Coasta de Est, iar ea a spus da. De cand sosisem in LA, familiile Jackson si Gordy au fost ca una singura. Acum noi cimentam aceasta legatura. Eram amandoi extaziati. In acele clipe, credeam intr-un final "fericit" si in acel “pentru totdeauna”; credeam ca nimic din ce este frumos nu se va sfarsi vreodata.

Stiam ca nu va fi usor sa-mi anunt vestea cea fericita familiei. De aceea am amanat-o cateva zile, pentru a ma gandi cum sa o abordez. Ma temeam sa-i spun lui Joseph, pentru ca - de cand Tito se casatorise cu Dee Dee in anul precedent - credea ca ne pierde si nu se va mai descurca foarte bine. Reactia lui a fost mereu imprevizibila. Imi faceam griji sa-i spun si lui Michael, pentru ca noi eram atat de aproapiati incat stiam ca va simti cheia miscarii mele. Daca tragem linie: in casa noastra casatoria nu era sarbatorita ca bucuria a doi oameni care se unesc, ea era initial vazuta ca o frana care indeparteaza o echipa de frati castigatoare.

Imi amintesc cum repetam conversatiile in minte, dar tot ce puteam vizualiza era fata furioasa a lui Joseph si ochii tristi ai lui Michael. Poate de aceea am ales sa-i dau stirea mai intai lui Joseph, de la o cabina telefonica, cand turneul nostru a trecut prin Boston, avand-o pe Hazel langa mine. (Pe atunci, Joseph nu ne insotea tot timpul. Renunta ocazional pentru a se odihni, avand incredere în operatiunea Motown.) Cand am sunat la Encino, mi-a raspuns Mama. I-am spus vestea. A fost incantata. - "Joseph spunea mereu ca fata era nebuna dupa tine", a spus ea. Lasa-ma sa-l aduc. A iesit in gradina.” Joseph fie aduna frunzele, fie taia iarba, iar mie mi s-a parut ca astept de o vesnicie, impingand dimesul (moneda de 10 centi) in fanta pentru monede. Mama s-a intors la telefon. –“Imi pare rau, Jermaine ... nu poate veni la telefon. E ocupat in gradina.”

Resemnarea din vocea ei mi-a spus totul si asta m-a zdrobit. Dl Gordy m-a sustinut. Propriul meu tata nu a facut-o - si asta m-a durut. In aceeasi noapte, am prins curaj sa le spun celorlalti frati. – “Stim deja”, a spus Michael. "Imi place de Hazel. Sunt fericit pentru tine." Era numai un zambet si se referea la aceasta noua membra a familiei cu “doamna G”. Ceea ce nu a spus insa, a fost ca el vedea casatoriile fratilor sai (Jackie urma sa se casatoreasca cu iubita lui, Enid) ca evenimente care il lasau in urma. Am aflat toate acestea de la Mama, mai tarziu.

- “Nu se simte prea bine, Jermaine, mi-a spus ea. "Simte ca totul s-a schimbat si ca toti il parasesc. Vor urma Marlon si Randy. E trist. Ii este frica sa fie singur.” Michael nu a spus niciodata nimic, nici atunci si nici mai tarziu. In schimb, si-a ascuns sentimentele adevarate, nevrand sa-mi distruga fericirea sau sa strice ziua cea mare.

Cu domnul Gordy ca tata al miresei, avea sa fie "nunta secolului", dupa cum preconiza revista Ebony. Nu prea am avut multe de comentat legat de acest subiect. A fost ca si crearea unui album nou: m-am prezentat, mi-am facut treaba si totul a intrat pe fagas. Lista de oaspeti a fost plina cu notabilitati din industria muzicala si tema care a produs o mare impresie a fost atmosfera minunata de iarna (Winter Wonderland) de la Hotelul Beverly Hills cu 175 de porumbei albi, zapada artificiala si Smokey Robinson cantand "Starting Here & Now" scrisa special pentru noi. Hazel si cu mine ne-am regasit pe coperta “Soul and Life” la "in exclusivitate pentru nunti".

Ziua cea mare a venit pe 15 decembrie - la o zi dupa ce eu am implinit varsta de 19 ani - Domnul Gordy mi-a inmanat-o pe frumoasa lui fiica la capatul culoarului, strangandu-ma de brat si facandu-mi cu ochiul, ca si cum ar fi spus: "Este a ta acum, ai grija de ea”. Ziua a trecut ca un vis si am fost atat de captivat incat nu l-am vazut pe Michael imbracat in costumul sau de cavaler de onoare, asezat singur la o masa, intristat. Am ramas impasibil la sentimentul de despartire pe care el il simtea. Oricum, eu si Hazel am gasit o casa in Bel Air, asa ca eram doar la 15-20 minute de mers cu masina, iar noi oricum am continuat sa inregistram si sa mergem impreuna in turnee. Consecinta pozitiva a fost ca mariajul nostru ne-a legat cu inima de Motown. Nu am putut sa vad dezavantajul; am presupus doar ca toata lumea era fericita pentru mine.

Dar, cateva zile mai tarziu, Hazel mi-a spus ca tatal ei primise o scrisoare de la Tito. In esenta, el considera ca este nedrept ca Hazel si cu mine am avut parte de o nunta atat de generoasa, pe cand el si Dee Dee au trebuit sa se multumeasca cu ceva mult mai modest. Sau alte cuvinte in acest sens. Aceasta obiectie a ignorat un fapt: nunta a fost organizata de dl Gordy in calitatea sa de tata al miresei, nu de presedinte al Motown. Dar asta nu m-a impiedicat sa fiu vazut ca un frate care a primit tratament special de la seful. N-am crezut nicio secunda ca Tito se afla in spatele acelei misive.

Barbatii nu sunt invidiosi cu privire la decorul unei nunti – sotiile sunt cele care o fac - dar el a semnat si asta m-a intristat. Nu am spus nimic. Am periat continutul scrisorii sub acelasi covor sub care Michael si-a tinut sentimentele sale in legatura cu efectele despartirii noastre in urma casatoriei. Nu ne-a placut confruntarea. Marii elefantii au stat in camerele noastre toata viata, dar, au fost ignorati de dragul evitarii conflictului. Este mai bine sa ai pace (calea mamei) decat sa cauti suparare (calea lui Joseph). Se pare ca nunta lui Hazel si a mea a provocat vociferari si in familiile Gordy si Motown.

De asemenea, se pare ca Marvin Gaye – un geniu strapuns de propria sa nesiguranta si unchi a lui Hazel prin casatoria lui cu sora domnului Gordy, Anna - era si el ingrijorat. Mai tarziu, am aflat (asa cum a confirmat si confidentul si colaboratorul sau, David Ritz in "Vindecarea sexuala") ca el era ingrijorat in legatura cu "noul cantaret care paseste in familie", spunand: "Totul face parte din planul lui Berry de a ma inlocui”. A fost o discutie prosteasca din partea unui artist incredibil in propria sa clasa, dar Marvin era incredintat in mod nejustificat ca acum eu voi deveni fiul favorit al familiei Motown. Privind inapoi, e greu de crezut ca dragostea mea pentru Hazel a provocat asa agitatie. Din fericire, eram prea infasurat in propria mea fericire pentru a baga de seama.

Daca a existat un singur lucru de care sa ii placa lui Michael atunci cand se privea in oglinda, acela a fost dansul. Pentru single-ul “Dancing Machine” din 1974, care a ajuns pe locul doi in topuri, a vrut sa incerce ceva "diferit" si sa perfectioneze un dans pe care il vazuse la teatrul de estrada: "Robotul". Si-a folosit fiecare minut liber pentru a-l exersa in fata oglinzii de la Hayvenhurst sau in studio si, probabil, si inainte de culcare. Cand am vazut prima lui incercare, mi s-a parut iritant si dezarticulat, dar cand in cele din urma ne-a aratat versiunea lustruita, aceasta a fost incredibila. Aluneca ca si cum ar fi avut roti pe bile in picioare si fire electrice care circulau prin fiecare articulatie a sa. Parca era teleghidat.

"Robotul" a fost prima lui miscare marca proprie adevarata, cu mult timp inainte de momentul Moonwalk, dar niciunul dintre noi nu a stiut ce efect va avea cand el a interpretat-o pentru prima oara in timpul melodiei "Dancing Machine" la show-ul Soul Train. Tot ce pot spune este sa mergeti pe YouTube, pentru ca acolo veti vedea cat de captivant a fost cand Michael si-a aruncat prima data palaria pe scena pentru a anunta ca a sosit unul dintre cei mai poetici dansatori ai generatiei noastre. Toti copiii din Los Angeles executau "Robotul", iar piesa ne-a plasat inapoi in Top 10. Am realizat ca asta a fost puterea dansului si a televiziunii. Si am notat asta pentru viitor.

In anul 1974, Michael a avut ocazia unui spectacol la Las Vegas si sa danseze pasii lui Sammy Davis Junior - si am facut asta intr-un stil Vegas adevarat, cu spectacol de varietati complet. Sub numele de "The Jacksons", le-am introdus pentru prima oara pe La Toya, Janet si Rebbie in turneu pentru o durata de doua saptamani la MGM Grand. A fost un tratament rar intalnit, fiind in acelasi oras si la aceeasi locatie timp de 14 zile si, pentru singura data, am avut ocazia sa ne despachetam si noi valizele. Ceea ce a facut-o speciala: a fost exclusiv o productie Jackson, nimic de-a face cu Motown. Organizata si condusa de Joseph, conceputa de frati, noi am adus o atmosfera de voudeville la spectacol, cu muzica, pasi de step, scheciuri de actorie si comedie, cu corzi, alamuri si orchestra in sprijin.

Toti cei noua, frati si surori, au distrat o altfel de multime - de turisti asezati, nu de fanii care sa urle. Am impachetat energia entuziasta din 2300 Jackson Street si am gasit o scena unde sa o dezlantuim. A fost deosebit de dragut sa o avem pentru prima data pe Rebbie, care sa impartaseasca experienta spectacolului si am fost mandri sa mergem pe jos de la scena spre casa, in fiecare noapte, ca o familie, nu doar ca cinci frati. De acele nopti de revista a beneficiat si Michael, pentru ca ele i-au oferit ocazia ideala de a lucra cu vocea sa post-pubertate si de a experimenta repertoriul sau de idei creative si talent.

A fost ideea lui ca Janet sa-si materializeze simpatia pentru Mae West in timpul unui scheci umoristic si potpuriu de melodii interpretat alaturi de Randy, ea avand rolul unei femei mature, el pe cel al barbatului. In timpul interpretarii "Love Is Strange", a existat o parte in care ea a ignorant sa il cheme pe Randy la ea, iar el s-a infuriat, i-a strigat numele si apoi muzica s-a oprit. In pauza aceea, ea s-a intors si s-a indreptat spre el, unduindu-si soldurile in ritm de tobe. Dupa aceea, Janet a facut cel mai dragut lucru: si-a pus mana in sold si a soptit: "De ce nu vi sa ma vezi intr-una din zile, dragutule?" Janet innebunea sala la fiecare spectacol.

Numele Janet Jackson a ramas pe buzele oamenilor, iar noi am realizat ca surioara noastra era o mica actrita. Modificarea interpretarii La Toyei s-a facut in timpul pasilor obisnuiti de dans alaturi de Michael, Marlon si Rebbie, in timp ce executau o rasucire dubla pe melodia “Febra” a lui Peggy Lee. Am terminat spectacolul in pas de dans, ne-am inclinat la ovatiile salii ridicate in picioare, am zambit cu totii, uniti, tinandu-ne de maini. Daca as fi putut surprinde si capta acel singur moment in timp, as fi imortalizat bucuria noastra de a face ceea ce ne placea: divertisment.

Trebuia sa ne descurcam cu multimea Vegasului, pentru ca, dupa aceea am fost invitati inapoi pentru mai multe spectacole. Dupa care totul a inceput usor sa se schimbe. Am banuit ca se intampla ceva cand am coborat in vestiar, iar fratii s-au oprit instantaneu dintr-o conversatie discreta si au disparut dupa revistele pe care, se pare ca le citeau. Michael se misca neconfortabil in atmosfera aceea ciudata, care umplea camera. Se simtea ca atmosfera era ciudata. In acele momente, mi-am spus ca nu este nimic. Fratii se certasera cu domnul Gordy si nu mi-au spus nimic in fata, pentru ca nu voiau sa ma compromita.

Un apel telefonic a zdruncinat iluzia armoniei familiale. O prietena de-a mamei a sunat cu vestea ca Joseph avea o amanta. Ceea ce a facut tradarea si mai urata, a fost ca doamna era o persoana pe care mama o invitase odata in casa si care pusese ochii pe Jackie. S-a adeverit insa ca ar fi facut-o cu oricare Jackson. Mama a fost tot ceea ce poate fi o femeie tradata: devastata, livida, confuza, torturata de intrebari precum: cand si unde. Toata viata ei nu avusese altceva in minte decat "familia", deci, ascultand apelul acela telefonic, totul s-a prabusit in jurul ei. Eu eram in Philadelphia cu Hazel, dar am aflat de la ceilalti frati ce intorsatura urata au luat lucrurile la Hayvenhurst. Janet si Rebbie au tot rugat-o pe Mama “sa-l lase, sa divorteze de el" si sa nu mai stea sa-l vada in fata pe "acest individ mizerabil".

Janet a strigat la el si i-a tipat in fata pentru tot raul provocat - iar Joseph a incasat-o. Michael a varsat lacrimi de durere si manie, sfatuind-o pe Mama ca – in liniste - sa-l dea afara pe tata. Joseph isi pierduse tot respectul pe care il cladise o viata in copiii sai si actiunile sale contraziceau fiecare valoare de loialitate si decenta pe care o predicase vreodata. In fiebinteala momentului, valizele au fost impachetate. Mama a avut nevoie insa de inca cateva zile, dar, in cele din urma, au atarnat mai greu convingerile ei vechi si religioase, ca iertarea si timpul pot reconstrui. “Nu am avut atata curaj ca sa lupt, nici putere ca sa urasc, ci doar credinta in Iehova", a spus ea ......................

.......... Jamaica a fost reprezentativa pentru anumite momente din anii 1974 - 75 cand sotiile - Hazel, Dee Dee si Enid - au fost etichetate impreuna ca fiind cele care au rupt monotonia turneelor. Michael a fost binevoitor si politicos, dar si usor iritat de aceasta evolutie. A intervenit in reunificarea noastra; ne-a distras atentia. Asta a insemnat ca el si cu mine nu mai imparteam camera. Cred ca ne tempera si nervozitatea pe scena, dar numai in cazul in care deveneam gelosi pe sotii. Dar, asa cum au dovedit evenimentele, acea gelozie a fost lucrul cel mai mic dintre grijile noastre. Discutia a inceput in ziua in care am ajuns in Jamaica. O limuzina neagra a oprit la aeroport, iar Tito si Dee Dee, fiind in fata, au intrat in ea. – “Sunteti  domnul si doamna Jackson? a intrebat soferul. – “Da”... – "Voi sunteti domnul si doamna Jermaine Jackson?” – “Oh, nu... imi pare rau”, a spus Tito. El si Dee Dee au urcat in autobuzul parcat in spatele ei. Hazel si cu mine am urcat in limuzina si am plecat incet, separat, in mod penibil.

Acest gen de situatie a avut tendinta sa se intample chiar de cand m-am casatorit cu Hazel, pentru ca, oriunde ne duceam, domnul Gordy dorea sa aiba grija de fiica sa, asa ca i-a rezervat o masina separat si amanunte pentru securitatea ei. Ce trebuia sa fac? Sa spun sefului sa nu actioneze ca un tata? Sa-mi lase sotia sa calatoreasca singura si eu sa merg impreuna cu fratii mei si sotiile lor? Am plecat impreuna si am sperat ca nu vor fi probleme. Asta a fost doar o dorinta a mea, mai ales acolo unde au fost implicate celelalte sotii. Ele erau - nu fratii mei – cele care ii luau in nume de rau lui Hazel faptul ca primea un tratament preferential. Si asta a constituit o potentiala divizare a unitatii care nu mai simtise niciun fel de gelozie pana atunci.

In cele din urma, ceva a trebuit sa iasa si a explodat la departamentul de plecari ale aeroportului cand ne indreptam spre casa. Sotia lui Jackie, Enid, vorbea foarte tare in timp ce noi eram verificati. Nu mai statuse niciodata fata in fata cu Hazel si ea continua sa tot vorbeasca despre ceva ce in mod clar dorea sa fie auzit. Enid a mai strigat o singura data si Hazel a izbucnit: - "Inceteaza, Enid!" - "Jackie!", a spus Enid. – “Ai auzit ce a spus?” – “Fii linistita, Enid”, a spus Jackie, exasperat ca si noi. Dupa cum va afla orice barbat, acesta a fost cel mai rau lucru pe care ar fi putut el sa-l spuna - si asa a escaladat totul. Ea s-a intors spre Jackie, el a impins-o inapoi si ea a cazut.

Michael a fost indignat. "Noi nu am fost obisnuiti asa – noi obisnuiam sa ne distram", a spus el. Ura discordia si acest episod a servit doar pentru a-si dovedi el punctul de vedere: sotiile provoca drama si produc distragerea atentiei. De aceea, povestea ca Hazel ar fi intervenit in sesiunile noastre de coregrafie, a fost atat de ridicola! Nici un frate nu ar fi tolerat-o. Cu atat mai mult Michael. Pentru el, era suficient ca se confrunta cu geloziile lor in afara salii de repetitie. El chiar avea o expresie pentru neveste si amestecul lor, mentionand un aliniat din Cele Zece Porunci; le numea "pauni meschini si prefacuti, cu gheare ascutite" - bazata pe femeia trimisa sa sopteasca la urechea lui Moise.

Sotiile erau motivul pentru care grupurile se desparteau: aveau propriile asteptari cu privire la ceea ce ar trebui sa faca sotii lor. Acest mod de gandire l-a facut pe Michael sa promita ca nu se va casatori niciodata pana cand nu-si va gasi sufletul si perechea creativa. In plus, el avea prea multi munti de urcat si nu dorea sa fie tinut pe loc. Dar, incidentul de la aeroport a fost doar unul dintre multe altele, pe parcursul ultimelor saptezeci. In cele din urma, acesta a fost momentul in care a fost lansat in anul 1983, "Wanna Be Startin' Something". Ascultati aceste versuri si o sa va puteti da seama cam ce gandea Michael despre sotiile care incep intotdeauna un fel de drama.

La mijlocul anilor saptezeci, Motown se lupta sa-si pastreze familia impreuna. Exista o dezamagire pe scara larga cu privire la promovarea si inregistrarea vanzarilor. Atat cei de la Four Tops, cat si cei de la Gladys Knight & the Pips au plecat pentru noi branduri (in curand au fost urmati de Temptations), iar Marvin Gaye a preluat controlul asupra propriului material de compozitor si cantaret - urmand exemplul precedent a lui Stevie Wonder - pentru a crea albumul sau de neuitat, “What’s Going On”. Cand a fost lansat acest album, Michael l-a considerat "o adevarata capodopera" si a plasat mansonul albumului pe unul dintre rafturile de la Hayvenhurst: ca ornament care trebuie admirat; un exemplu de urmat. Este inca acolo, unde l-a lasat sprijinit, si in ziua de azi.

Privind in urma, toata lumea parea sa fie revigorata sub noul management care oferea mult mai multa libertate. Exceptand pe cei de la Jackson 5, Michael spunea tot timpul: "Suntem capitani ai propriei noastre nave", iar dupa libertatea creativa avuta in Vegas, intoarcerea la Motown a fost sufocanta pentru frati. Cu totii se simteau tratati ca niste copii si restrictionati creativ. Incercarile lui Michael de a scrie cantece i se inmulteau in minte si pe hartie, iar fratii isi faceau griji cu voce tare ca "nava Motown se scufunda". A fost o intalnire dificila cu domnul Gordy - la care eu nu am fost invitat - cand Michael, nu Joseph, a fost cel care a cerut mai multa libertate. A fost refuzat.

Domnul Gordy a considerat ca aveam nevoie de Corporatie, iar Michael a privit refuzul ca pe o lipsa de incredere. Eu nu m-am bagat, pentru ca am considerat ca totul se va rezolva. Michael avea o afectiune profunda pentru dl Gordy si stia cat de incapatanat putea fi - dar daca ii lasai ragaz cateva zile, putea fi convins. Asa cum a fost cand a dat pentru prima oara unda verde sa ni se semneze, la recomandarea Suzannei de Passe. Asa cum a renuntat la ideea lui, atunci cand Marvin Gaye a cerut mai multa libertate de compozitie si inaintea lui, Stevie Wonder. Domnul Gordy era incapatanat, dar rezonabil. Era nevoie doar de timp."

“You Are Not Alone, Michael”/  cap. Growing Pains/ de Jermaine Jackson

Michael Jackson nu trebuie sa demonstreze nimic in plus fata de ceea ce a demonstrat unei lumii intregi prin talentul sau unic daruit de Puterea Divina ! De-alungul vietii, prin faptele sale si prin puterea credintei, prin onestitatea si omenia pastrata pana la final, a aratat destul tuturor detractorilor cine a fost. Dar, daca acestia nu inteleg si vor cu tot dinadinsul sa distruga (pentru anumite interese obscure care nu ocolesc deloc lumea noastra de astazi) imaginea unui talent exceptional care nu mai este printre noi (dar a carui mostenire mult prea valoroasa sigur deranjeaza) si sa dea un cu totul alt sens bunelor sale intentii, umanitarismului incontestabil, bucuriei unui tata care si-a iubit mai presus de orice copiii, atunci cu siguranta nu el este cel caruia trebuie sa i se faca radiografia!

Pentru acest lucru, in toate timpurile, au existat si vor mai exista destui Bashiri care sa-si astepte, cu ostentatie si interes, randul!

“Today, we stand together all around the world, joined in a common purpose to remake the planet to a heaven of joy, and understanding, and goodness. No one should have to suffer, especially our children. This time we must succeed. This is for the children of the world.” / - Michael Jackson /31 Ianuarie 1993/ Superbowl Pasadena California 

"Astazi, suntem in colaborare peste tot in lume, uniti intr-un scop comun, acela de a readuce planeta la un paradis al bucuriei, intelegerii si bunatatii. Nimeni nu ar trebui sa sufere, in special copiii nostri. De data aceasta trebuie sa reusim. Acest spectacol este pentru copiii lumii.” 

”Nu trebuie sa plangi/ In acest loc vei simti/ Ca nu exista durere sau regret”  

Michael Jackson - LECTII DE VIATA - 2

Strabatand, pentru prima data, indepartatele continente

"Acesta este unul dintre cei mai puternici arbori pe care ii veti vedea vreodata", ne-a spus Rose, "si a existat o perioada in anii 1880, cand trunchiul scobit al baobabului era folosit ca inchisoare." In Australia de Vest. Pentru aborigeni. Michael a ramas perplex. Cum ar putea ceva atat de natural si maiestuos - o creatie a Mamei Pamant - sa fie mutilat si folosit pentru a incarcera oameni? Copacii erau familii, nu inchisori. Lumina si intuneric. Bun si rau. Erau contradictii ale vietii pe care noi inca nu le intelegeam.

“De multe ori, Michael discuta despre Dumnezeu cu Rose. El era singurul meu frate care participa la Sala Regatului locala, efectuand si munca pe teren cu Mama, La Toya si Janet. Dar, l-au fascinat si alte credinte si relatia altora cu Dumnezeu. In afara de asta, Rose era evreica. Michael a invatat - si chiar ii placea - ca Sabatul iudaic insemna sa-ti petreci timpul in familie si ca in ziua aceea totul se oprea, “astfel incat lumea sa faca ca lucrurile obisnuite sa devina extraordinare si cele naturale sa devina miraculoase”, scria el in 2000, intr-un eseu pe un site numit “beliefnet”.

Michael era fascinat de faptul ca exista o zi garantata in fiecare saptamana, pentru a sarbatori viata si a sarbatori-o unii cu altii. Dar, pentru el a insemnat mai mult decat atat. Dupa cum scria el insusi, “In lumea mea, Sabatul era ziua in care reuseam sa ma indepartez de viata mea aparte si sa ma bucur de ziua respectiva”. Tot mai mult, Michael ramanea la singurul sanctuar adevarat pe care-l cunostea, Sala Regatului, si singurul echilibru interior pe care il putea gasi era “sa ramana cu Domnul la fericita impartasanie”, dupa cum spunea chiar el.

“Commodores”, un grup de sase barbati din Alabama, s-a alaturat familiei Motown in 1972 si a venit cu noi pe drum, la o actiune de deschidere. Pe atunci, Lionel Richie era saxofonistul principal, iar Clyde Orange era liderul vocal, iar noi ne-am bucurat de cele mai bune momente cu ei. Camaraderia noastra a fost una speciala - trebuie sa fi fost o chestiune sudica. Odata, la Hollywood Bowl, ei au primit mai multe tipete decat am primit noi... deoarece nu le venise garderoba si au trebuit sa cante in sorturi! Picioarele lor au fost cele care au furat spectacolul!

Nota: Nascut in 1949, cantaretul si compozitorul Lionel Richie a crescut in Tuskegee, Alabama. El a fost membru fondator al formatiei “Commodores”, pe muzica de top R & B din anii 1970, inainte de a-si gasi succesul in calitate de artist solo, cu un singur single "True", din albumul sau de debut. “Commodores”, trupa americana funk/soul, a fost in top la sfarsitul anilor 1970 pana la mijlocul anilor 1980. Membrii grupului s-au intalnit in 1968 la Tuskegee Institute (acum Universitatea Tuskegee) si au semnat cu Motown in noiembrie 1972, dupa ce au atras pentru prima data atentia publicului asupra lui Jackson 5, in timpul turneului.

Joseph a hotarat ca, de acum inainte, Randy merita sa ramana impreuna cu grupul, cantand la bongos. Pana acum, el era mai degraba un “implica-l-si-vezi-cum-merge” in plus, decat un membru permanent – dar, cu timpul, Randy a devenit un performer capabil si un compozitor incredibil. Daca ar fi jucat doar tenis si nu ar fi cantat la bongos – in afara scenei, “Commodores” ne-ar fi batut strasnic pe terenul nostru. Ne starneau competitivitatea, dar nu era niciun concurs. Mai tarziu am descoperit ca fiecare dintre ei obtinuse cunostinte de tenis. Jur ca Lionel Richie era Arthur Ashe deghizat. Atat era de bun!

In hoteluri, petreceam mult timp in camerele lor improvizand si scriind diferite melodii. Scoteau claviaturile si lucrau la ideile care ne fascinau: eram un grup care aveam materiale scrise pentru noi. Parca il si vad pe Michael intins pe pat, cu parul impletit de prietena lui Lionel (si viitoarea sa sotie), Brenda, asa cum il vad si pe Lionel inspirand procesul de scriere a pieselor. “Commodores” au mai fost inca sase ani de la lansarea piesei lor de succes, "Three Times A Lady" si, vazand cum isi construiau ei un cantec de la oras la oras, eram inspirati.

In acele momente, Michael avea deja idei care fermentau. – “Simt ca am in minte atat de multe melodii!”, obisnuia el sa spuna. De fapt, chiar inainte de turneul cu grupul “Commodores”, el a inceput sa-si gaseasca vocea creativa la Motown, hotarand sa se exprime in stil personal. Acel punct de cotitura artistic a venit odata cu inregistrarea unei melodii numita "Lookin 'Through the Windows". Michael a sugerat ca vrea sa interpreteze melodia in stilul sau personal, dar cand ideea s-a confruntat cu rezistenta din partea Corporatiei, s-a suparat si l-a sunat direct pe dl Gordy.

Cinci minute mai tarziu, s-a intors cu aprobarea sefului. Din acea zi, el a inceput sa aiba incredere din ce in ce mai mult in propriile instincte creative. Toata lumea s-a dat la o parte si i-a lasat lui frau liber. Mai mult improviza, palpandu-si stilul prin cantec, dar probabil ca le-a placut, deoarece interpretarea lui a fost mentinuta la final. Asadar, cand Michael, la varsta de 13 ani, a fost martorul autonomiei compozitorului grupului Commodores, asta i-a intarit creativitatea. Mai tarziu, cand el s-a reintors cu gandul la turneele noastre constante, a spus ca acest fapt ne-a negat sansa de a forma prietenii de durata cu altcineva.

Programele si modul acela de viata bazat pe caratul valizelor dupa noi, insemna ca nu ne puteam forma prietenii adevarate pe drum. Si totusi, zilele de turnee impreuna cu “Commodores” au creat o legatura trainica intre el si Lionel Richie, care a durat toata viata. A fost sursa colaborarii lor in munca de caritate "America pentru Africa", prin melodia "We Are The World" – care a castigat premiile Grammy in anul 1986 pentru “Cantecul Anului” si pentru “Discul Anului” - si care a prezentat la scara globala inima umanitara adevarata a lui Michael.

 "Ce tot spune capitanul?", am intrebat eu, in timp ce zburam peste Oceanul Atlantic si ne indreptam spre primul nostru turneu european: Franta, Germania, Italia, Olanda, Spania si spre prima noastra destinatie: Londra. "Ni s-a spus ca sunt 10.000 de fani care asteapta la aeroportul Heathrow", a raspuns Joseph. La sosirea noastra la Londra ne-am intrebat cu totii ce mare lucru a fost primirea.

Parea ca suntem inchisi in ceva care suferea intr-una modificari: de la Circuitul Chitlin la Motown, de la Motown la Hollywood, de la un acord de inregistrare la patru back-to-back no. 1 si de la cucerirea Americii la vanzarea de inregistrari pe diferite continente. A trebuit sa ne ciupim ca sa putem crede ca inregistrarile noastre au ajuns pana acolo unde zborul ne ducea acum pe noi. Londra a reprezentat neincrederea finala: eram acolo ca sa aparem in Royal Variety Show de la Palladium Londra, intr-un spectacol pentru Regina Elisabeta a II-a. Aceasta onoare imensa a fost apreciata de toata lumea, cu exceptia bateristului nostru, Johnny. Avea un spirit ascutit, dar uneori se purta ca  un cocos si, in curand am invatat, ca nimeni nu ar trebui sa incerce sa fie amuzant cu un ofiter vamal britanic.

In timp ce prezentam pasapoartele, Suzanne de Passe a explicat politicos ca am sosit sa prezentam un Spectacol la Comanda Regala, "ca oaspeti speciali ai Reginei". Unul cate unul am fost intrebati cat vrem sa ramanem in tara. Am facut cu totii un pas inainte, am raspuns politicos si am asteptat ca Johnny sa faca si el acelasi lucru. – “Si cat timp vrei sa ramai in tara, tinere?” a intrebat ofiterul vamal. In clipa in care am vazut zambetul superior a lui Johnny, am stiut ca o sa avem probleme. – “Suficient de mult cat sa va…. Regina”, a spus el. Jur ca lumea s-a oprit a se mai invarti chiar in momentul acela.

Nu numai nesocotinta lui a socat, dar si faptul ca un membru al grupului Jackson 5 a rostit o injuratura. A fost ca si cum am fi auzit un pastor injurand intr-o duminica. Ei bine, asa a fost. Tot infernul functionaresc a scapat din frau si ofiterul vamal indignat l-a trimis pe Johnny inapoi in America cu primul avion. In timp ce adultii se miscau in jurul biroului de pasapoarte, noi ne holbam la Johnny si ii spuneam cateva lucruri care sa reflecte remarca lui despre Regina. Cumva, diplomatia disperata si combinata a lui Suzanne si a lui Joseph a reusit sa-l induplece pe ofiterul vamal, dar Johnny tot a primit o adevarata racheta dupa aceea. – “Aceasta stupiditate ne-a costat aproape intreaga reprezentatie!” a spus Suzanne.

Am deschis Spectacolul Regal cu un spot de 10 minute, incluzand si noua noastra lansare "Rockin 'Robin". Spectacolul includea nume ca: Elton John, Liberace, Carol Channing si alte cateva nume pe care nu le cunosteam: Rod Hull si Emu (un comedian cu o marioneta Emu albastra cu pene), Arthur Askey, Danny La Rue si Ken Dodd cu "Diddymen". Elton John ne-a urat noroc in culise. Ultima oara l-am cunoscut ca si clapar al lui Major Lance, dar de atunci si-a schimbat numele. Dar stilul sau flamboyant (bombastic) a produs cel mai mare vuiet in noaptea aceea: cu ochelari umbriti excesiv si costume viu colorate ca de paiata, cu butoni mari si paiete stralucitoare.

Nota: Major Lance (4 aprilie 1939 - 3 septembrie 1994) a fost un cantaret american R & B. Dupa o serie de hit-uri americane in anii 1960, inclusiv "The Monkey Time" si "Um, Um, Um, Um, Um, Um", a devenit o figura iconica in Marea Britanie in anii 1970 printre adeptii muzicii Northern Soul. Desi a incetat sa faca înregistrari din 1982, Major Lance a continuat sa interpreteze concerte si turnee pana la moartea sa, in 1994.

De fapt, cand am vazut o echipa de lucratori care impingea pe roti garderoba sa, si una chiar mai substantiala decat a lui Liberace, a noastra parea chiar minuscula si lipsita de stralucire prin comparatie - si asta spunea ceva. Dupa armonia noastra in trei parti dedicata Reginei - cantecul fanilor nostri “We Thank You For The Joy You Have Given Us" (Va multumim pentru bucuria pe care ne-ati dat-o) - am fost prezentati inaintea Majestatii Sale, in culise. Michael a spus dupa multi ani ca a fost "una dintre cele mai grozave nopti din viata mea" - si probabil ca asa a si fost pana cand a fost eclipsata de intalnirea cu Diana, mult mai tarziu. Dar, strangerea mainii inmanusate a Reginei nu a fost singura noastra surpriza in 1972.

Nota: Liberace a fost pianist american si om de spectacol. Numele complet: Wladziu Valentino Liberace. A fost cunoscut pentru aranjamentele sale romantice de pian classic popular si pentru costumele sale flamboyant (viu colorate). A aparut in propriul show de televiziune intre 1952 si 1957.

Mai devreme, in timp ce ne aflam in vestiar, Marlon a observat o mica gaura in zid, facuta de un scaun. Stiam ca asta era o "descoperire" interesanta, pentru ca chipul lui parea sa scoata unul dintre acele strigate fara sa emita vreun zgomot. Innebunit, ne-a indemnat sa privim prin gaura din perete, tinandu-si mana la gura. Unul cate unul, ne-am imbrancit sa ne pozitionam ochiul in dreptul acelei gauri... care ne oferea o vedere directa chiar in cabina vecina. Acolo, asezata pe toaleta, era o doamna al carei nume va ramane necunoscut. Dar, Michael, nazbatios cum era, si-a aratat si el fundul, pentru a confirma ca da, vazusem cu totii fundul ei gol.

Omule, femeia ne-ar fi ucis daca ar fi stiut! Dar, in seara prezentarii spectacolului in fata Reginei, femeia aceea necunoscuta ne-a oferit, singura, cea mai mare emotie din turneu, fara ca ea sa realizeze asta. Chiar si spectacolul nostru sustinut la Liverpool Empire in saptamana urmatoare si depasirea tuturor inregistrarilor de prezenta in orasul de origine al formatiei Beatles, nu a putut sa depaseasca asta pentru gasca de baieti din Indiana.

Cand am concertat la coliseum, in jumatatea sudica a Memphisului, eram emotionati, pentru ca asta presupunea nu numai sa ne revedem cu Rebbie, dar insemna sa ne fi intalnit si cu fiica ei, cu noua noastra nepotica Stacee, care avea 10 luni.

In timp ce noi zburam din alt stat, Rebbie a condus toata noaptea, din Kentucky spre hotelul nostru, iar administratia hotelului a aranjat sa fie asezat un patut de copil in camera laterala a apartamentului. Nimeni nu a fost mai entuziasmat ca Michael, atunci cand sora noastra cea mai mare a sosit, iar el a fost unchiul perfect si dragastos. A petrecut mai mult timp cu Stacee, strambandu-se ca sa o faca sa gangureasca si sa rada, mai mult decat a facut-o cu altcineva. De fapt, nu stiu exact cine pe cine distra, atat timp cat amandoi se tarau pe maini si genunchi. I-am lasat singuri, cu Michael leganand deasupra patutului un radio tranzistor rosu, alb, negru, in forma de glob.

Probabil ca stateam de vorba cu Rebbie in camera adiacenta, de aproximativ o ora, cand ne-am intrebat: "Michael este tot acolo?" Rebbie s-a si dus sa verifice. Cateva secunde mai tarziu, si-a bagat capul pe usa si ne-a facut semn s-o urmam, dar si-a pus un deget pe buze pentru liniste. Ne-am strecurat cu totii la usa si am vazut cea mai amuzanta si mai draguta priveliste - Michael se urcase in pat, o imbratisase pe Stacee si adormise si el. Era o imagine angelica. Michael avea doar 13 ani - doua decenii bune inainte de acea perioada oribila din viata sa, cand unii oameni au sugerat ca dragostea lui pura fata de copii era sinistra si pervertita.

Si totusi, empatia, blandetea si legatura cu copiii a fost intotdeauna parte intrinseca si nevinovata a lui. Indiciile pentru inima sa curata erau evidente nu doar in privat, ci si in public. Dintre toti jurnalistii care l-au intervievat de-a lungul anilor, favorita lui a fost o doamna pe nume Lisa Robinson. Era singurul reporter in care el avea incredere, stiind ca nu va rastalmaci ceea ce a spus. Dupa moartea sa in 2009, ea a scris o compilatie, in Vanity Fair, a numeroaselor interviuri inregistrate. Intr-una din parti, ea a republicat o sesiune de intrebari si raspunsuri pe care o facuse cu Michael.

Cati copii doresti sa ai?- 20. Adoptati. Toate rasele.- Care este pentru tine lucrul cel mai de pret?- Un copil ... Interviul era datat 1975. Michael avea 17 ani.

Australia era considerata o alta planeta si, cu fiecare noua frontiera cucerita, Rose Fine ne citea despre diferitele istorii, culturi si popoare. Oriunde mergeam, ea ne programa o dupa-amiaza libera de vizitare a obiectivelor turistice. Pentru ea, turneul cu Jackson 5 era o versiune splendida a unei excursii scolare. Australia ne-a salutat cu veneratie si a scos covorul rosu. 

Intr-un loc, receptia a fost cu un bufet extravagant ca pentru un rege. Nu pot preciza exact orasul, insa ospitalitatea Australiei a fost legendara, deoarece peste tot parea sa fie la fel. Oricum, noi eram deja prea obisnuiti cu amabilitatile sociale, pentru ca orice eveniment oficial facea parte din rutina. In timp ce inaintam, amestecandu-ne cu cei din jur, Joseph s-a ratacit si s-a apropiat de un grup de aproximativ 100 de adolescenti negri, care stateau in spatele unui gard. Erau Aborigeni. Rose Fine ne-a povestit cum a ajuns Opera din Sydney pe Bennelong Point, o tabara luata de britanici de la aborigeni, in zilele pre-coloniale.

Incepusem sa ne intrebam ce avea de gand Joseph sa faca atunci cand ne-a spus ca doreste sa invite acest grup inauntru. Organizatorii i-au explicat ca nu le va fi permis "pentru ca sunt aborigeni". Pentru cineva care a luptat pentru respect si egalitate precum un negru, aceasta remarca a fost ca o carpa rosie pentru un taur. Urmatorul lucru pe care l-am aflat a fost ca el s-a intors la gard, a luat o tanara fata aborigena de mana si a tras-o printr-un mic locas. La inceput, fata a parut speriata si uimita, dar prietenii ei au inceput sa o urmeze si sa se strecoare inauntru, unul cate unul.

Se putea auzi cum cade un ac, in timp ce oaspetii albi priveau muti la tatal nostru cum incalca eticheta si protocolul social. „Baieti! Haideti si va intalniti cu noii vostri fani!", le-a spus Joseph. Bucuria de pe fata adolescentilor aborigeni a fost ceva ce trebuia vazut, iar Joseph radea facandu-si numarul. Nimeni nu le-a mai cerut sa plece si, dupa aceasta trecere ciudata, noaptea a continuat sa fie un adevarat succes, deoarece albii si aborigenii s-au amestecat la spectacolul oferit de Jackson 5.

Cateva zile mai tarziu, am primit o invitatie din partea comunitatii aborigene pentru a-i vizita intr-o rezervatie mai indepartata. “Nu v-am sfatui sa mergeti intr-acolo, domnule Jackson", a spus un oficial. "Nu va putem garanta siguranta". Ignorand acest sfat,  Joseph si Michael au spus pur si simplu: "Putem sa avem si fani aborigeni, nu-i asa? Ei nu sunt deloc diferiti." Cu un traducator dupa noi, am ajuns sa avem un moment memorabil la rezervatia aborigenilor, simtindu-ne ca niste extraterestrii imbracati prea elegant printre cei goi din trib. Cu toate acestea, nu ne-am confruntat cu nicio privire sau judecata circumspecta .

Ceea ce ne-a impresionat cel mai mult a fost cat de spiritual se simtea intregul loc. Am observat cum decupeaza oamenii scoarta copacilor si am invatat bucuriile simple ale folosirii bumerangului si cum sa suflam in didgeridoo - Tito mai are inca unul ca si suvenir pretios. Ca si nota, Didgeridoo este un instrument de suflat australian, sub forma unui tub lung din lemn, realizat in mod traditional dintr-o ramura goala, care este suflat pentru a produce un sunet profund, rezonant, variat de accentele ritmice ale timbrului si volumului.

In Senegal am intalnit primul nostru baobab african, unul dintre miracolele de mii de ani ale mamei naturi, cu un trunchi gros care poate creste intre 15 si 40 de metri in circumferinta. Copacul din fata strazii Jackson Street 2300 era doar cat o ramura, prin comparatie.

"Acesta este unul dintre cei mai puternici arbori pe care ii veti vedea vreodata", a spus Rose Fine, "si a fost o perioada in anii 1880, cand trunchiul scobit al baobabului a fost folosit ca inchisoare." In Australia de Vest. Pentru aborigeni. Michael a ramas perplex. Cum ar putea ceva atat de natural si maiestuos - o creatie a Mamei Pamant - sa fie mutilat si folosit pentru a incarcera oameni? Copacii sunt familii, nu inchisori. Lumina si intuneric. Bun si rau. Erau contradictii ale vietii pe care noi inca nu le intelegeam.

Michael a vazut cea mai mare parte a lumii inainte de a implini varsta de 18 ani si a fost o experienta incredibila in a impartasi toate aceste lucruri uimitoare cu fratii sai. Ne-am completat pasapoartele pe banii casei Motown si ne-am indreptat spre Australia, Noua Zeelanda si Japonia. Din toate calatoriile noastre, cel mai nebunesc episod a avut loc in orasul brazilian São Paolo. Cand eram convinsi ca am vazut totul, a venit nebunia. Turneul nostru din America de Sud ne-a surprins total. Am zburat in São Paolo, iar echipamentul nostru - instrumente si garderoba - ne urma cu zborul urmator. In seara concertului insa, am descoperit ca aceasta idee nu a fost prea buna.

Al doilea zbor a fost intarziat sau anulat si nimeni nu era sigur daca va ajunge la timp pentru spectacol. Optimistii din grup continuau sa spuna lucruri precum "Poate ca va aparea – mai este inca timp", dar toata lumea auzea cum se umple sala de concert. In termen de o ora, a fost plina la capacitate si noi eram cu mainile goale. La un moment dat, cineva s-a gandit ca ar fi o idee buna sa iesim afara, "sa vorbiti fanilor vostri si sa le explicati situatia. "Fara fanfara, fara lumini pozitionate pe faza lunga, noi fratii - plus un promotor – ne-am dus pe scena in tricourile si blugii cu care zburaseram.

Multimea parca innebunise. Jackie si-a ridicat mainile pentru a face liniste si a incercat sa dea o explicatie. Nu sunt sigur cum a fost primita engleza noastra de catre multimea de vorbitori de limba portugheza, dar probabil ca au inteles care este realitatea cruda - nici o garderoba, nici un echipament, nici concert - pentru ca au inceput huiduielile si intreruperile cu comentarii agresive. Microfonul mi-a fost pasat mie. Poate ca "pulsul inimii" ar putea sa linisteasca lucrurile. Dar huduielile au devenit mai tari. Asa ca i-am pasat microfonul lui Michael. Poate omul dragut din fata lor ar fi putut sa-i linisteasca. Dar nimic nu functiona. Sub huiduielile in crestere, am auzit o incantare crescanda in portugheza, care, dupa cum s-a spus ceva mai tarziu, era echivalentul la "rahat! rahat! rahat!”

Eram pierduti, ne priveam unul pe altul, intrebandu-ne ce sa facem. O sticla a sarit pe scena. Dupa care a plouat cu multe cutii si monede. In tot acest timp, stateam acolo, cu bratele ridicate, ferindu-ne si retragandu-ne pentru a scapa de ceea ce era aruncat pe scena, incercand sa-i intelegem. Dar a fost inutil si tot mai ostil. Jackie ne-a ordonat sa iesim de pe scena. In timp ce ne intorceam, parea ca intreaga Brazilie ne huiduia sa ne intoarcem in America. "Trebuie să iesim de aici", a spus Bill Bray, in culise.

O mana de fani furiosi au sarit pe scena si noi am fugit la autocar. De acum, o multime considerabila care anticipase iesirea noastra, se revarsa tot mai mult catre porti. Am reusit sa ajungem fiecare la autocar si sa inchidem usile. "Du-te, sofer, du-te, du-te!" In timp ce se retragea, fanii loveau partile laterale ale busului, revarsandu-si mania. Totul a devenit urat, asa ca am fost bucurosi sa iesim de acolo. Pe un scaun care se afla cu doua randuri in spatele meu, Michael parea alb ca o fantoma, ghemuit in scaunul sau. – “Asteapta! A strigat Marlon. "Este Rose!"

Ne-am uitat rapid pe fereastra si acolo, luptandu-se pentru a-si croi drum prin multime, facandu-ne semn cu ambele maini, era profesoara noastra. In graba noastra de a iesi de acolo, o lasasem in urma, citind o revista oarecare in vestiar. Rose avea una dintre acele coafuri din anii saptezeci, care atarna intr-un stil elegant, dar acum arata ca si cum fusese tarata printr-o tufa de trandafiri. Cand a batut la usa, soferul a deschis, a lasat-o sa intre, apoi a inchis usa din nou, lasand profesoara – cu rasuflarea taiata si chipul rosu - in fata, pe culoar.

“Bine! Nu pot sa cred ca nu exista niciun gentleman in toata gasca asta!” – a spus ea, pronuntand cu exactitate fiecare cuvant. Din fericire, nu a existat timp pentru o discutie despre acest lucru. In acel moment, soferul a pus piciorul pe frana, izbind-o pe Rose de scaunul din fata. Apoi - Poc! - O caramida a spulberat una dintre ferestrele laterale. Poc! - O alta caramida a lovit. Ne-am trantit cu totii la podea. Cu totii traiam experienta inspaimantatoare de a fi atacati. Eu plangeam. Michael plangea. Randy plangea. Nu ne puteam mangaia reciproc, pentru ca, intinsi pe jos, eram prea ocupati sa ne acoperim capul.

In timp ce ne retrageam, autocarul continua sa primeasca lovituri nu se stie de unde, iar ambuscada parea sa continue la nesfarsit. Intre timp, cand am ajuns in siguranta relativa a hotelului, aveam deja trei ferestre spulberate si nenumarate lovituri. Michael si cu mine tremuram de-a binelea, rugandu-l pe Joseph sa nu ne reintoarcem acolo pentru a sustine spectacolul. Din fericire, a anuntat ca vom pleca cu primul avion, in dimineata urmatoare. In zorii zilei, eram pregatiti si am luat un autobuz de schimb pana la aeroport. 

Dupa ce Jack si Bill au inceput sa organizeze descarcarea, am intrat in terminal pentru a fi verificati si am realizat ca drama nu se terminase. Ne-am intalnit cu un grup de soldati, fiecare avand mitraliere la piept, iar un oficial a explicat cu putere ca nu ne este permis sa plecam nicaieri pana cand nu ne onoram angajamentul contractual. Au fost multe si serioase discutii pe care noi nu le-am auzit, dar puterea simbolica a armatei era o aluzie deliberata ca nu vom pleca nicaieri.

Rezultatul acestei nebunii a fost ca nu am avut alta optiune decat sa ne intoarcem la hotel si sa asteptam inca 24 de ore pentru ca echipamentul nostru sa apara. Era cam ciudat sa facem un spectacol pe care oricum eram facuti sa-l facem, si asta a fost ca un adevarat amortizor asupra spiritelor noastre. Probabil, a fost singurul concert pe care nu ne-am mai simtit entuziasmati sa-l sustinem, dar, o data intrati in atmosfera spectacolului, l-am pornit. Si stiti care a fost marea nebunie? Fanii au avut partea lor de salbaticie: au tipat, au cantat si au lesinat - si ne-au spus cat de mult ne iubesc ei pe noi.

Noi am actionat copilareste mai tot timpul, asa incat, atunci cand colaborarea dintre Motown si Rankin & Bass a devenit favorabila, noi am gasit-o potrivita pentru ca ne-a transformat in personajele de desene animate din serialul animat ABC, The Jackson 5. Pentru Michael, realitatea pe care viata noastra a transformat-o intr-un desen animat, a fost mai entuziasmanta decat a fost pentru el oricare album sau concert. El era in fata acelei televiziuni in fiecare sambata dimineata, acasa sau in hoteluri, ca si cum asta ar fi fost singurul lucru de vizionat in lume. Fiecare episod prezenta melodiile noastre, dar au folosit actori pentru vocile noastre, asa ca nici macar nu trebuia sa lucram pentru asta. Asta l-a facut pe Fred Rice de la Motown magicianul cartii mele. Pentru Michael, desenul animat era un C.S. (Child Support).

Nota: Clive Staples Lewis (29 nov 1898 – 22 nov 1963), scriitor si cadru universitar de origine irlandeza, cunoscut pentru scrierile sale despre literatura medievala, apologii crestine, lucrari de critica si romane de fictiune, in special ciclul narativ pentru copii Cronicile din Narnia.  

Fantezia lui Lewis a devenit una reala. In acel spatiu asemanator cu Narnia, versiunea recunoscuta a vietii noastre a venit fara brutalitatea si agitatia Jackson-maniei. In ochii lui, noi eram acum la egalitate cu Mickey Mouse si, ca un pasionat a lui Disney, lui i-a placut asta. Pe masura ce a crescut, s-a rupt de succesul desenului. Pe de o parte, lui i-a placut "sa fie" un personaj de desen animat care apartinea unei alte lumi. Pe de alta parte, aceste reluari amenintau sa ne pastreze pentru totdeauna perceputi ca un grup de copii, iar Michael era acum insetat sa iasa din limitarile personajului caruia ii place guma de mestecat. Daca nu dorea neaparat sa creasca ca persoana, voia totusi sa se dezvolte ca artist.”

“You Are Not Alone, Michael”/ The Hayvenhurst Years/ de Jermaine Jackson