MITUL INSULEI TACUTE

Daca vrei sa ucizi un popor, ucide-i memoria… / Milan Kundera

Sau, dupa cum spunea Nelson Mandela, cel care si-a dedicat intreaga viata, riscand ani grei de inchisoare, idealului de eliberare a populatiei de culoare sud-africane de sub regimul rasist de apartheid: “Pentru a fi liber, nu inseamna doar sa iti arunci propriile lanturi, ci sa traiesti intr-un fel care sa respecte si sa sustina libertatea altora.”

In fapt, acea politica rasista de discriminare si dominatia unei minoritati de origine europeana asupra unor populatii bastinase, unde acestea erau lipsite de drepturi elementare politice, sociale, economice si de invatamant, fiind impinse sa traiasca separat de populatia alba, in rezervatii cu pamanturi sarace si neroditoare, a fost multe sute de ani imbratisata de puterile coloniale expansioniste, in teritoriile ocupate.

Este si exemplul Patagoniei, un loc izolat, situat la capatul lumii, in pustietatea stancilor, ghetarilor si a apelor oceanului, plin cu lacuri, cu munti stancosi si fiorduri in mijlocul carora au trait oameni simpli, a caror traditie a strabatut negura vremurilor timp de aproape 9000 de ani. Regiunea este situata in sudul Americii de Sud, parte din ea fiind pe teritoriul statului Chile, cealalta parte in Argentina. Chile, fiind cel mai mare arhipelag din lume, prezinta de-a lungul celor 4300 km lungime, un peisaj supranatural. Apa oceanului care il margineste, fiind si cea mai lunga granita a statului, pastreaza in adancurile ei vocile disperate ale stramosilor indigeni, crimele ocupantilor spanioli, faradelegile primilor colonisti englezi, dar si glasurile chinuite de durere ale miilor de detinuti politici, victime ale crimelor si torturii regimului militar, dictatorial, Pinochet. 

Multi spun ca apa are memorie, asa cum memorie are si desertul de coasta, Atacama, cel mai uscat loc de pe pamant, aflat in partea de nord-vest a tarii, la o inaltime de 10.000 de metri deasupra nivelului marii, acolo unde astronomii din toata lumea se aduna pentru a observa stelele. Datorita platourilor inalte, a plafoanelor de nori aproape inexistente, a aerului uscat si a lipsei poluarii luminoase si interferentei radio din orasele foarte populate, acest desert este unul dintre cele mai bune locuri din lume pentru a efectua observatii astronomice.

In acel loc arid, caldura aspra a soarelui mentine atatea si atatea ramasite umane intacte: ale mumiilor pre-columbiene, ale exploratorilor si minerilor din secolul XIX, precum si ramasitele prizonierilor politici disparuti in urma tratamentelor atroce la care au fost supusi, dupa ce junta militara a preluat puterea in urma loviturii de stat din septembrie 1973. Se spune ca, in timp ce, pe platourile cele mai inalte ale desertului, astronomii examineaza zi de zi cele mai vechi si indepartate galaxii, la poalele muntilor, femeile si rudele supravietuitoare ale celor disparuti ale caror corpuri au fost aduse in acel loc, cauta chiar si acum ramasitele celor dragi, pentru a le reda familiilor lor.       

             

In vremurile stravechi, pe insula au sosit, rand pe rand, colonistii, cautatorii de aur, a sosit armata, politia, fermierii si misionarii catolici. Dupa secole de convietuire cu apa si stelele, indigenii au vazut cum, in prezenta celor care le ocupau pamanturile, lumea lor se prabusea. Guvernul chilian, care ii sustinea pe colonisti, a declarat ca indigenii sunt corupti, hoti si salbatici. Au fost alungati, dezradacinati. Multi dintre ei si-au gasit refugiul pe insula Dawson, unde era sediul misiunilor catolice (transformata mai tarziu in lagar de concentrare). Indienilor le-au fost luate pamantul, credinta, ambarcatiuile, obiceiurile si limba. Hainele cu care au fost obligati sa se imbrace erau contaminate cu microbii civilizatiei. Cei mai multi s-au imbolnavit si au murit in mai putin de 50 ani.

Alti bastinasi au devenit prada pentru aceia care s-au numit “vanatorii de indigeni”. Fermierii colonisti plateau cate o lira pentru fiecare testicul, o lira pentru fiecare san si 10 silingi pentru fiecare ureche de copil. Indienii erau considerati a nu fi fiinte umane si nedemni de a face umbra pamantului, de aceea erau exterminati prin cele mai crude mijloace. Au suferit nu numai de pe urma incercarilor colonistilor de a-i extermina, ci si din cauza bolilor aduse de ei: gripa, tuberculoza, variola, pojarul (si alte maladii necunoscute indienilor, la care ei nu aveau rezistenta).

Populatiile indigene ale Americii apartineau acelui pamant din Sud, impreuna cu natura si apa. Ei erau stapanii acelor teritorii. Datorita politicii inumane practicate, ultimele grupuri s-au scufundat in mizerie si alcolism. Pentru colonistii spanioli, ei erau niste monstrii, niste giganti pe care i-au numit “patagonezi”, din cauza picioarelor lor mari. Astazi, au ramas foarte putini descendenti directi, cei mai cunoscuti fiind indienii mapuche. Datorita acestora, limba lor va supravietui in Tara de Foc si in Patagonia, pentru sute sau chiar mii de ani. 

La inceputul secolului 19, un vas englezesc, sub comanda capitanului Fitz Roy, ajungea in Patagonia pentru a cartografia aceste tinuturi indepartate. A fost primul om care i-a desenat pe indigeni cu fata umana. Acele harti au deschis drumul colonistilor. Asa a inceput sfarsitul populatiei indigene. Colonistii, care erau niste straini pentru meleagurile acelea, s-au extins tot mai mult spre sud, pentru a-si face ferme cat mai mari. Au profitat cumparand sau obtinand terenuri de la stat, pe care le-au transformat in ferme. Dupa care, au inceput exterminarea populatiei bastinase, prin vanarea si omorarea ei intr-o maniera salbatica si cruda. Niciunul dintre aceste masacre nu a fost vreodata pedepsit in vreun fel. Aproape 150 de ani, un grup de oameni albi a condus cu mana de fier o tara “tacuta”.

In timp, s-a impus o atitudine mai umana fata de indigeni. Catre jumatatea secolului al XX-lea, ei au avut parte de un tratament mai bun. Revolutia democratica a lui Salvador Allende a rupt tacerea. O mare miscare sociala a izbucnit si a cuprins jumatate din tara. S-au spus lucruri care niciodata nu au fost spuse. Presedintele ales, Salvador Allende, a aplicat o serie intreaga de masuri pentru a imbunatati nivelul de trai foarte scazut al majoritatii populatiei si, un lucru important, le-a dat inapoi indienilor pamanturile luate si le-a redat demnitatea. Multi cercetatori au inceput sa se intereseze de modul de viata si traditiile indigenilor din Patagonia. Dar, pentru anumite triburi era prea tarziu – unele grupuri etnice (deosebit de greu incercate si dispretuite) se stinsesera in timp.

Libertatea a durat, insa, foarte putin timp. A fost distrusa de ideologia discriminatorie a juntei militare care a instaurat cea mai sangeroasa dictatura in urma loviturii de stat condusa de armata si finantata de Statele Unite.

In aceeasi perioada, s-a observat prin intermediul telescoapelor chiliene, dezintegrarea unei supernove. Era pentru prima data cand un asemenea fenomen se intampla atat de aproape de Pamant. In acelasi timp, in Chile se instaura cu extrema duritate dictatura inumana a juntei militare, care a durat 17 ani, pana in 1990, timp in care au fost infiintate 800 de locuri secrete de detentie, unde au lucrat 3500 de civili, unii dintre ei adevarati tortionari. In unele zone, prizonierii au fost macelariti ca niste animale. Femeile au fost violate in fata sotilor si a copiilor lor. Barbati si femei au fost spanzurati de streasina caselor. Le-au ars pielea cu acid si cu tigari. Au fost electrocutati. Au fost drogati. Le-au fost taiate gaturile. Au fost tinuti in cutii de 1 metru cub. De obicei, informatiile pe care criminalii voiau sa le obtina de la detinutii politici, erau deja cunoscute. Cu toate acestea, ei ii torturau pana la moarte. 

De-a lungul anilor, militarii si civilii implicati nu au dezvaluit acele locuri unde prizonierii erau tinuti. Insula Dawson, acel loc in care sute de indigeni murisera in misiunile catolice, a fost transformata in lagar de concentrare pentru ministrii presedintelui Salvador Allende, deportati din Santiago. Insula a fost folosita ca inchisoare si loc de tortura pentru mai mult de 800 de sustinatori ai lui Allende, timp de peste 5 ani. Oceanul a fost transformat intr-un vast cimitir tacut. Aproximativ 1400 de persoane, in viata sau moarte, au fost aruncate in mare. Dictatura militaro-fascista a zdrobit fara mila toate opozitiile politice si a condus tara cu pumn de fier. Peste 3000 de chilieni au disparut sau au fost ucisi de regimul Pinochet si peste 35.000 au fost incarcerati si torturati. Fortele armate care au dezlantuit iadul, au sperat ca oceanul si desertul sa pastreze secretul crimelor abominabile pentru care nu au avut nicio remuscare. Trupurile celor omorati nu au fost returnate familiilor pentru a fi planse si ingropate. 

Tranzitia spre “democratie” a fost marcata de multa suferinta, de ranile provocate de un regim militar extrem de represiv. Chiar daca, dupa anul 2000, s-a incercat o judecare a acestor criminali, nimeni nu a fost cu adevarat condamnat. Scutirea de pedeapsa este o dubla crima. Inseamna sa omori de doua ori. Gasindu-i pe vinovati nu inseamna ca problema s-a rezolvat, daca vinovatii nu sunt pedepsiti. O conspiratie a tacerii favorizeaza in continuare impunitatea. Condamnarile de pana acum au fost doar simbolice, tradand lipsa unei vointe ferme de a judeca crimele regimului Pinochet.

Chiar si in anii nostri, de foarte multe ori, cruzimea nu are limite la nivel de familie, grup social, grup de interese, grupare etnica, religioasa, politica. Pamantul minunat pe care traim poarta atat amprenta nefasta a celor mai rai dintre noi, dar si amprenta marilor realizari infaptuite de-a lungul timpului de fiinta umana, prin curaj, determinare, talent, minte si suflet.

In prezent, Chile este cea mai stabila si prospera tara din America de Sud, fiind prima din regiune dupa nivel de dezvoltare umana, competitivitate, libertate economica, calitate a vietii, stabilitate politica, coruptie scazuta, libertate a presei, dezvoltare democratica.

Si totusi, chilienii se intreaba chiar si acum de ce tara lor, considerata multa vreme cea mai democratica tara din America Latina, a trebuit sa plateasca pentru alegerea democratica si libera a primului presedinte socialist din lume, pretul atat de dureros al transformarii ei intr-un laborator sinistru care a imbinat teroarea politica cu neoliberalismul salbatic.

Cerul noptilor instelate de deasupra vastului desert Atacama, lumea aceea infinita de lumini miscatoare situata atat de aproape de pamant incat poti s-o atingi cu mainile, lumea aceea neobisnuit de stranie prin linistea adanca care-o impresoara, isi asteapta tacuta, de zeci de ani, sufletele ratacitoare dupa care familiile mai plang inca…

Caci, Adevarul ramane oricare ar fi soarta celor care l-au servit...

ALTARUL AMINTIRILOR

Povestea lor nu este o poveste...

Este cel mai frumos adevar trait vreodata!

Este greu sa aperi adevaratele valori ale acestei lumi; sa crezi cu putere in ele si sa le aperi. Este greu sa porti cu demnitate propria ta cruce sau pe aceea care nu iti apartine, din iubire si compasiune pentru alte fiinte umane. Este greu sa infrunti deznadejdea, saracia, prejudecatile, ura, sa intelegi dorinta de libertate si emancipare care anima spiritul unui popor, necesitatea respectarii dreptului la educatie, la munca si opinie, la demnitate si echitate, la o viata decenta materiala, familiala, culturala, spirituala. Este greu sa aperi si sa lupti pentru adevaratele valori ale acestei lumi de unul singur, insa, pentru anumiti oameni, este unicul mod de a trai sau de a muri cu demnitate. 

Sunt inca vii imaginile celor care, prin faptele lor de omenie, au lasat ceva durabil in istorie, dobandind astfel ceva nobil si luminos in fiinta lor, o aura de legenda. Purtand in suflet mai degraba dorinta launtrica de a servi decat de a fi serviti, o anumita chemare spre sacrificiul de sine, empatie fata de durerea si nevoile celor multi, ei au ramas aici pentru a ne calauzi si insufleti chiar si in cele mai intime lupte pe care le ducem. Sunt aceia care au luptat, de multe ori chiar cu pretul vietii lor, pentru a pune in miscare si conduce mase mari de oameni catre libertate, autodeterminare, eliminarea apartheid-ului, eradicarea analfabetismului, a saraciei, a dogmelor religioase, pentru respectarea drepturilor fiecarui om, precum si a dreptului suveran si inalienabil al fiecarui popor, pentru recastigarea demnitatii nationale, pentru gasirea acelor cai spirituale care inalta omul spre alte dimensiuni. 

In decursul istoriei, omenirea s-a confruntat cu cele mai sumbre momente ale existentei sale, momente care au dus-o in pragul disperarii, al pierderii valorilor materiale, culturale si chiar al pierderii identitatii: sclavia, exploatarea coloniala, exploatarea fortei de munca, exterminarea in masa, razboaiele, atentatele, regimurile militare antidemocratice, antiumane, exacerbarea starilor conflictuale bazate pe rasism, convingeri politice, fanatism religios. Toate acestea au cauzat pierderi masive de vieti omenesti, umilirea, privarea de libertate si de resurse materiale vitale, de cele mai elementare mijloace de trai. S-a ajuns la un asemenea stadiu al inumanitatii, incat s-a interzis anumitor populatii bastinase si chiar popoare, dreptul de a mai exista. 

A existat insa intotdeauna o lumina, un spirit de vindecare mai puternic decat orice intuneric. Impotriva raului instaurat in lume, s-au ridicat de fiecare data oameni dedicati cauzei, care au raspuns in moduri extraordinare, mesageri ai adevarului animati de hotararea ferma de a reda celor in suferinta demnitatea si scara de valori. Ei sunt cei care au reaprins in noi, cu foarte mult curaj, flacara sperantei. Ei sunt cei care au reusit sa aduca laolalta constiinte, chiar daca angajarea fata de intreaga umanitate le-a transformat drumul intr-o continua lupta cu fortele raului. Taria de caracter, sacrificiul de sine, daruirea, dragostea si compasiunea pentru ceilalti semeni, le-au dat forta necesara infruntarii obstacolelor. Chiar si atunci cand viata le-a fost pusa in pericol, ei au considerat ca nu au nimic de pierdut.

Nu cred ca este deloc intamplator faptul ca, toti cei care au fost asemenea unui far calauzitor, animati de acele principii si idei care au zguduit si transformat lumea, au avut de indeplinit o misiune divina, influentand in bine viata concetatenilor lor si a generatiilor viitoare. Realizarile si impactul incomensurabil asupra umanitatii, au demonstrat un lucru de netagaduit: oricat de adanc si puternic este intunericul ce acopera la un moment dat ochii de veghe ai lumii, mintea, inima si constiinta, acea lumina existenta in adancul sufletului uman iese mereu la suprafata, asigurand continuitate si sadind speranta.

Suntem recunoscatori ca am avut sansa sa le ascultam intelepciunea, sa le simtim imensa bunatate. Si chiar daca noi nu i-am intalnit, prin gandul, cuvantul si faptele lasate mostenire generatiilor, le-am cunoscut si inteles spiritul. Fiecare poveste in parte ne spune cata nevoie avem de aceasta mostenire. Prin fiecare realizare, mai mica sau mai mare, le retraim povestea, le simtim emotiile, tristetile si bucuriile, dar, mai ales, demnitatea cu care au trait (sau au murit) si care le-a aureolat faptele.

Spiritul lor a lasat ceva durabil in acest spatiu, contribuind la transformarea lui in bine. Ei sunt cei care au facut familiile, comunitatile, natiunile, mari si puternice. Ei sunt cei care au gravat adanc in constiinta noastra, ca intr-o piatra de granit, urmele demnitatii si ale umanismului, ale acelor valente care il ridica pe om deasupra propriei conditii.

Exista un altar pastrat cu multa sfintenie intr-un ungher al fiecarui suflet omenesc. Un altar al amintirilor de nepretuit pentru cei care au vindecat lumea, redandu-i increderea. Povestea lor nu este o poveste. Este cel mai frumos adevar trait vreodata! 

Exista o constiinta, net superioara, care a sosit candva, dintr-un inceput si s-a pierdut intr-un univers nestiut… A fost dintotdeauna si va fi pentru totdeauna… A venit din infinit si se va reintoarce in infinit, atingand inima celor carora le este sete de iubire si ochii celor care vad dincolo de obisnuit. Ne copleseste eternitatea pe care i-o simtim si pentru care am dori atat de mult sa ne putem exprima gratitudinea.

BINE ATI VENIT ACASA, PASTRATORI AI VISULUI!

"Prietenii mei, nu voi uita numele vostru, eu sunt acelasi..."

In Alabama,.. “Purtand torta stramosilor nostri, am castigat respect pentru fiecare copil negru care avea un vis. Strigatele si aclamatiile din acea noapte au insemnat mult mai mult decat Jackson-mania: au insemnat sfidare si victorie. Dupa cum spunea Sammy Davis Junior in 1965: “Viata de star mi-a facut posibila insultarea in locuri unde negrul obisnuit nu ar fi putut spera vreodata sa mearga si sa fie insultat.”

Jackson-mania – a doua parte

“Michael privea muzica ca pe o "stiinta", precum si ca pe un sentiment. Din momentul in care ne-am mutat cu totii in Bowmont Drive, a inceput sa studieze compozitia. Se straduia sa inteleaga compozitia cantecului cuiva in acelasi fel in care un om de stiinta voia sa inteleaga ADN-ul unei persoane oarecare. Impreuna, intram pe orice post clasic de radio, ascultam structura unei bucati muzicale clasice si "vedeam" ce nuanta, ce stare sufleteasca si ce emotie crea fiecare instrument. "Este vorba despre a vedea muzica, nu doar despre a o auzi", spunea el. “Cand ascultati sunetul metallic al unui pian, vedeti ploaia cazand. Cand ascultati cornul englez, vedeti rasaritul sau apusul soarelui. Cand ascultati violoncelul interpretat cu arcusul, vedeti misterul sau tristetea. Cand ascultati melodia, vedeti povestea.”

Compozitia preferata a lui Michael era Suita Spargatorul de Nuci a lui Ceaikovski. I-au placut atat de mult piesele clasice, asa cum incepeau ele lent cu strunele, cresteau treptat in dramatism sau luau dintr-o data amploare, apoi se linisteau din nou. Aceasta structura – de forma A-B-A - a fost ceva ce noi am disecat continuu. Aceasta inspiratie clasica o intalnim atat de des in muzica sa, pentru ca talentul lui a constat in abilitatea de a combina o structura melodica si un continut liric sugestiv, cu un ritm care sa ii confere efect de muzica pop.

Data viitoare, cand ascultati "Heartbreak Hotel" sau "Dirty Diana", de exemplu, veti descoperi mai bine firul clasic care le strabate: instrumentatia pe care o folosea pentru a imbunatati povestea. Ascultati violoncelul in ambele melodii si structura pe care o ofera. Sau ascultati progresiile acordurilor de deschidere din "Thriller" si suspansul pe care il construiesc, groaza pe care o simtiti. Intotdeauna Michael a dorit sa-i ascultati muzica, sa inchideti ochii si sa o vizualizati.

Ca si co-lideri vocali, pe drum, eu si Michael imparteam un singur dormitor. De la un pat supraetajat pentru cinci persoane, am avansat la luxul unei perechi de paturi de o persoana. Ocazional, Marlon impartea cu noi, dar de obicei se dubla cu Tito, apoi erau Johnny si Ronny, iar Jackie avea camera lui. Diferitele dormitoare nu ne-au afectat in realitate relatia, pentru ca am continuat sa mergem peste tot ca o unitate. Pe Michael il infuria faptul ca Joseph insista ca intotdeauna el sa aiba o incapere invecinata, pentru a ne supraveghea, probabil stia ca Michael era pus pe glume si ca interesul meu fata de fete se trezise. Deoarece Motown ma denumise "inima care palpita", acesta a fost rolul meu! Joseph putea sa intre in camera noastra ori de cate ori ii placea, prin usa de legatura pe care Michael o ura. Il facea sa se simta supravegheat. Imposibil de a fi liber in afara hotelului, el nu putea sa scape de controlul tatalui nostru nici inauntru.

Daca radeam cateodata peste ora unsprezece, Joseph ne batea in perete de mai multe ori: "Voi doi, duceti-va la culcare! Odihniti-va vocile." Michael isi rotea ochii. "Daca vocile voastre nu merg, nu exista spectacol si daca nu exista spectacol ..." Sfarsitul nerostit al acestei sentinte ramanea intotdeauna atarnat in aer. Noi doi intelegeam. "Soimul" nu rata niciodata nimic. Dar nici Michael nu era mai prejos. Ori de cate ori auzea vocea tunatoare a tatalui nostru discutand la telefon, lua un pahar, il punea la ureche si asculta cu el la perete. Facea acest lucru si de fiecare data cand ni se cerea sa parasim camera, la Motown. Era fascinat de ceea ce se discuta, mai ales cand isi auzea numele mentionat.

Michael s-a nascut cam bagacios, o trasatura mostenita de la mama tatalui nostru, Mama Chrystal. El spunea ca cel mai bun dispozitiv pe care ar trebui sa il aiba, ar fi un aparat auditiv pentru a amplifica conversatiile si soaptele de la distanta ale oamenilor, care sa-i permita lui sa asculte. "Iti poti imagina cat de cool ar fi?" spunea el. "Atunci am sti tot ceea ce planuieste Joseph!" Nevoia lui de a sti ceea ce se discuta, avea sa se extinda si la directorii de marca si la avocati, dar care au venit mai tarziu in cariera lui solo. Era curios sa stie si despre ce discutau fanii. In multe orase, stingeam luminile si ingenuncheam langa fereastra ca sa privim jos, in curte sau in parcare, sa vedem masinile care sosesc incarcate cu fani.

Uneori, era atata aglomeratie, ca la un cinematograf in aer liber, cu grupuri mari de oameni in jurul mai multor perechi de faruri. Ne scandau intr-una numele si sunau din claxoane, nestiind ca noi ii urmaream in tacere. Era un adevarat spectacol pentru noi si ne tinea fascinati timp de mai multe ore. Aceasta fereastra nu era altceva decat o versiune mai mare a celei din dormitorul nostru din Strada Jackson 2300. Am avansat de la repetitiile pline de speranta la statutul de star, dar nu s-a facut nimic pentru a modifica sensul de "ei si noi". Acum, noi priveam dincolo de vis si alti copii priveau inauntrul lui. In timp ce iarba, uneori, parea mai verde din ambele parti. Mai ales pentru Michael.

Stiam ca doar un singur lucru era sigur: alti copii nu se trezeau sa gaseasca doua sau trei cameriste dragute care sa stea la capatul patului, facand fotografii si chicotind cu Joseph care radea impreuna cu ele, sustinandu-le. Tatal nostru era matinal: Noi voiam sa dormim. Datorita accesului sau via usa noastra de legatura, il auzeam atunci cand eram adormiti pe jumatate, oferindu-se cu bucurie sa-si prezinte fiii. "Vreti sa-i vedeti pe baieti?" Urmatorul lucru despre care luam la cunostinta, era ca lenjeria de pat era trasa de pe noi, lasandu-ne doar in pijamale, cu ochii inchisi pe jumatate si parul Afros ravasit. Pentru un barbat care insemna totul pentru noi si care reprezenta imaginea corecta, parea un lucru cam ciudat. Dar, asta era tertipul lui Joseph – sa ne surprinda pe neasteptate.

Cand Michael a inteles sa inchida usa, am fost treziti de Joseph furios. "Deschide usa asta, baiete!" Si nu s-a oprit din strigat pana cand nu am facut-o. Ne-am infuriat atunci cand a adus cameristele, dar nu am putut sa spunem nimic, pentru ca trebuia sa-l respectam. Asa s-au petrecut lucrurile. Se pare ca eu si Michael ne petreceam mai tot timpul impreuna in acele zile si astfel, legatura dintre noi s-a sudat. Nu-mi amintesc de nicio discutie si nicio bataie in copilarie. De fapt, rareori exista vreo frictiune intre oricare dintre frati. Eu nu aveam niciun motiv sa ma bat cu Michael sau Marlon pentru ca ei erau prea mici. Bubuiturile mele erau intotdeauna cu Tito, cand jocul de-a luptele iesea de sub control, instigati de Jackie.

Dar, aveam prea mult spirit de echipa in randul fratilor pentru a fi suparati unul pe altul. Michael se uita la mine; Eu ma uitam la el. Pe scena, el era intotdeauna la dreapta mea. In hoteluri, el era intotdeauna in patul din stanga. Daca nu puteam sa-l vad pe Michael si sa stiu ca este bine, nu ma simteam in largul meu. In timpul serii, daca eram pe drum sau eram intorsi in Los Angeles, lectura lui inainte de culcare era fie Cartea junglei, fie Cartea Recordurilor Guinness. "Vreau sa fiu omul de spectacol care va vinde cele mai multe inregistrari", a spus el intr-o seara. "Vreau ca si numele meu sa apara in aceasta carte!" Pana sa adormim, vorbeam cu el despre orice si despre totul si ne imparteam reciproc mailurile fanilor – chestiunile pline de spirit, ciudate si romantice pentru mine, in varsta de 16 ani, iar cele dragutele si adorabile pentru el, in varsta de 10 ani.

El radea la propunerile de casatorie pe care eu le primeam si ma tachina cu privire la cat de ‘coool’ credeam eu ca sunt. Noi chiar am introdus aceasta idee pe scena, la un sketch facut in timpul unei pauze intre cantece. "Doamnelor, Jermaine crede ca este sooooo cooool cu chiiiitara lui..." arena vuia... “dar, stiti, vom schimba toate astea..." replica: mai multa isterie...”pentru ca ne vom face treaba si vom fi la fel ca Jermaine!" Dupa care am si lansat in spectacol melodia "It’s Your Thing". Singurul lucru pentru care Michael si cu mine ne luptam, era oglinda din baie. Fiecare frate avea un Afro rasucit si intotdeauna ne scamosam parul, pentru a-l face mai pufos, apoi il bateam cu mainile pentru a obtine acea forma perfect rotunda, inainte de a adauga Luciul Afro pentru stralucire.

Eram mandri de parul nostru voluminos. Era coroana noastra Afro. In avion, am invatat sa dormim cu capul lasat in fata pentru a evita zdrobirea parului Afro. Nu era bine pentru gat, dar mentinea forma! Timpul pe care Michael il petrecea in fata oglinzii era aproape la fel de indelungat ca al meu, asa ca, primul lucru in fiecare dimineata, era intotdeauna o cursa pentru pol position. Eu sustineam ca am parul cel mai mare si mai gros, iar el sustinea ca era in fata scenei si ca avea parul pe care fetele si l-ar fi dorit cel mai mult. Fiecare detaliu cu privire la parul si pielea noastra trebuia sa fie potrivit. Pe drum, alt obicei al lui Michael era serviciul de camera; cel mai pretios avantaj al industriei muzicale, in ochii lui.

Seara, cand era deosebit de neastamparat, se dadea drept un alt copil si plasa cea mai mare comanda falsa intr-o camera diferita. Dar cel mai amuzant siretlic al lui, era atunci cand il suna pe unul dintre cei care transportau echipamentul, folosindu-si vocea inalta pentru a juca rolul unei fane. Jack Nance, managerul turneului si Jack Richardson, soferul si omul nostru de incredere, erau intotdeauna tintele noastre preferate. Cand ridicau telefonul din camera, Michael vorbea in receptor si se prezenta ca fiind o fana: "Te-am vazut in seara asta... Imi place cum aratai", chitaia el subtire si apoi detalia ce haine purtase Jack in acea zi, pentru a adauga autenticitate...“ si doar am fost un fan al lui Michael, dar tu mi-ai furat ochii...”

Radeam atat de tare incat trebuia sa intru in baie, insa Michael continua cu un chip imperturbabil: "Cum arat?", replica el chicotind sfios, "Ei bine, sunt inalta, subtire si foarte frumoasa... toate prietenele imi spun asta... Cati ani am? Aproape saisprezece", ii spunea el. Continua tot asa timp de zece minute bune, tachinandu-i si facandu-i sa se umfle in pene (gadilandu-le ego-ul), dar niciodata nu i-am lasat sa ghiceasca ca suntem noi. I-am lasat sa creada ca si ei sunt adorati de fani. A doua zi dimineata, cand l-am vazut pe Jack in holul hotelului, privind cu toata severitatea si seriozitatea, Michael m-a inghiontit si a soptit: "Tipi experimentati – sunt versati".

Daca a existat un oras care nu si-a scos in totalitate covorul de bun-venit Jackson-maniei, acela a fost Mobile, Alabama. Asteptam cu nerabdare intalnirea aceasta, pentru ca ne intorcea la radacinile mamei, dar nu a existat nicio primire calduroasa. Nu reactia fanilor a fost problema - aceasta a fost, de obicei, rece. A fost primirea din afara arenei - care ne-a oferit o lectie serioasa in bogata diversitate a Americii. Parintii nostri ne-au avertizat despre prejudecatile infame ale Sudului indepartat si despre modul in care comunitatile negre abia se trezeau dupa boicotul autobuzelor din Montgomery anilor 50, despre statutul drepturilor civile care inca aduceau violenta din partea suprematiei albilor din Ku Klux Klan.

Vazuseram multe imagini ale unor adulti care se plimbau cu cearceafuri pe cap si ii vazuseram arzand cruci, dar cunostintele noastre despre istorie au fost limitate pana la prima noastra experienta din Alabama, in ianuarie 1971. Prima diferenta pe care am remarcat-o, a fost atunci cand soferul alb al limuzinei noastre a fost rece si nepoliticos, nu vorbaret ca alti soferi pe care i-am avut. Cand am ajuns la hotel, el a refuzat sa iasa din masina si sa ne deschida usile si niciun angajat nu a iesit sa ne ajute la bagaje. Asta nu era o asteptare de copil-rasfatat, era doar o observatie asupra unei diferente clare in tratamentul nostru.

In timp ce ne scoteam gentile din portbagaj, unul dintre noi a observat cateva accesorii KKK, destinate in mod clar ochilor nostri. Am inghetat. A fost precum unul din acele momente dintr-un film thriller, atunci cand iti dai seama ca tot timpul soferul tau a fost ucigasul; situatia era sinistra. Am ramas linistiti si ne-am tinut capul in jos. La receptia hotelului, ne-am confruntat cu acelasi tratament rece. - “Se pare ca nu avem camere rezervate pentru voi”, ne-a spus barbatul de la receptie, taios si cu severitate. Suzanne de Passe, sau altcineva, a sustinut ca rezervarea era facuta cu mult timp in urma; eram Jackson 5 si, mai mult ca sigur, trebuia sa fie o greseala. “Nu este nicio greseala. Nu avem camere rezervate", a repetat el.

Am cersit efectiv o camera, care ne-a fost oferita in cele din urma - cu fata spre o alee si spre cosurile de gunoi. Michael a fost, ca de obicei, primul care a intrebat ce s-a intamplat, atunci cand am ajuns sa ne cazam in camera noastra de mana a doua. - “De ce ne-ar trata cineva asa din cauza culorii pielii noastre?” a intrebat el. Era confuz pentru ca stia ca fanii nostri erau negri si albi si, pentru prima oara, am fost facuti sa ne simtim nedoriti, ca sa nu mai vorbim nepopulari. Asta ne-a determinat sa fim si mai hotarati sa punem piciorul in prag, deoarece cunoscuseram de curand importanta faptului de a fi copii de negri, care sustin spectacol pentru fani negri, care acum se puteau identifica cu noi.

  

Purtand torta stramosilor nostri, am castigat respect pentru fiecare copil negru care avea un vis. Strigatele si aclamatiile din noaptea aceea au insemnat mult mai mult decat Jackson-mania: au insemnat sfidare si victorie. Dupa cum spunea si Sammy Davis Junior in 1965: “Viata de star mi-a facut posibila insultarea in locuri unde negrul obisnuit nu ar fi putut spera vreodata sa mearga si sa fie insultat.” Amintirile lui Michael despre Alabama nu au fost cele mai semnificative in acel moment, deoarece cand am parasit Mobile, avionul nostru 727 a nimerit vreme rea si turbulente severe. Cred ca atunci am fost cu totii agitati si am fi preferat turneul in camioneta VW, dar aveam un concert la fiecare cateva zile, deci nu aveam de ales decat sa mergem pe calea aerului.

Dar, acest zbor ne-a lasat pe Michael - si pe mine - ingroziti cand avionul a cazut brusc si a inceput sa tremure violent. Stand alaturi, ne-am prins de cotiere cu putere. Cand m-am uitat la stanga mea, Michael plangea, cu ochii stransi. Cred ca Armaghedon ne-a trecut fulgerator prin minte la amandoi si nu ne-a ajutat faptul ca cerul era intunecat si luminile cabinei palpaiau. Cand conditiile s-au linistit, o stewardesa a venit la noi si s-a aplecat langa Michael, pentru a ne reasigura ca un astfel de eveniment era cat se poate de normal. Asta ne-a calmat - pana cand pilotul ne-a naruit bruma de calmitate dupa ce am aterizat: “Avionul a fost greu de controlat, dar impreuna am trecut prin asta, nu-i asa?”

Temerile noastre au crescut in 1972 cand am vazut stirile televizate ale unui avion de pasageri Eastern Airlines care cobora din Everglades, cazand de la o inaltime de 2000 de picioare in timpul coborarii in Miami. Dupa ceva timp, cand a venit timpul sa ne parasim hotelul pentru aeroportul dintr-un oras pe care acum nu mi-l pot aminti, nu-l gaseam pe Michael. Un minut el a fost cu noi, urmatorul nu a mai fost. Bill si Joseph au inceput sa se ingrijoreze, pana cand instinctul ne-a reamintit de un obicei pe care Michael il adoptase atunci cand avea probleme in Strada Jackson 2300. Cu siguranta, Bill l-a gasit ascuns sub patul hotelului, plangand si refuzand sa iasa. – “Nu ma mai întorc la avionul ala - Nu ma intorc! Nu ma intorc!”

Afara, era o vreme furtunoasa cu ploi torentiale.Toata lumea a incercat arta blanda de negociere - Bill, Suzanne si Jack Richardson - dar urmatoarea amintire pe care o am este ca l-am vazut pe Bill trecand de la limuzina pana la treptele avionului, purtandu-l pe umeri pe Michael care lovea cu picioarele si tipa intr-una. Asemenea istericale s-au intamplat de cateva ori, cand Michael nu s-a simtit in siguranta si de obicei tipa dupa mama. Joseph era acolo, desigur, dar el nu a oferit - sau nu a fost capabil sa ofere - dragoste si confort atunci cand au fost necesare. In schimb, noi, fratii si o stewardesa, l-am scos adesea din incurcatura. Si, da, si o multime de bomboane au ajutat.

Forta imensa a trupei Jackson 5 a servit ca model in intreaga America, dar, ni s-a cerut sa prezentam spectacole si in restul lumii. Aveam chemari pentru a sustine concerte in fiecare oras important si era greu de inteles cat de mari eram in Australia si Japonia. Parca erau alte planete. Joseph ne-a si spus ca vom "cuceri lumea". Cel de-al cincilea single, “Mama’s Pearl”, a fost primul nostru cantec cu care nu am ajuns pe primul loc. Acelasi lucru s-a intamplat si cu “Can not Tell Say Goodbye”, cateva luni mai tarziu, iar noi am fost nevoiti sa ne pozitionam pe locul al doilea in amandoua cazurile, dar nici Joseph si nici dl. Gordy nu s-au plans. Orice incepeam crestea mai mult decat si-ar fi imaginat cineva si parea de neoprit. Viata venea la noi atat de repede si niciunul dintre fratii nostri nu stia unde ne conducea asta sau cat de important ar fi putut ajunge.

Dar am inteles ca ziua in care fanii s-au oprit din strigat a fost si ziua in care am incetat sa sustinem spectacol, asa ca am lansat al doilea si al treilea album, ne-am aliniat la mai multe turnee si am pastrat profilul cu interviuri in revista Teen, Soul, Time, Life, Ebony si Rolling Stone, aceasta din urma numindu-ne "Cel mai important fenomen de la Stone incoace" si undeva, intre toate acestea, am reusit sa stecuram oarecum si scoala. In Japonia, am fost declarati ”Cel mai promitator grup vocal”, care a urmat celebrarii noastre din 1970 din Statele Unite ale Americii.

Motown l-a angajat pe Fred Rice, care lucrase cu Beatles si Monkees, sa inceapa sa ne francizeze in intreaga lume cu papusi, haine... si spray-uri de par. A inceput chiar sa vorbeasca cu animatorii Rankin & Bass din New York, producatorii show-ului ABC The King Kong, despre transformarea noastra in personaje de desene animate. "Va trebui sa va vad chipurile peste tot", a spus el. "Sunteti Beatles negri." In camera noastra de hotel, Michael si cu mine ne-am exprimat intotdeauna dezacordul fata de comparatia aceasta. De ce pentru tot ce este alb si renumit este nevoie de un echivalent negru? Noi nu eram Beatles negri, noi eram Jackson 5 negri.

Aparent, cand presa a facut aceeasi comparatie, noi am zambit gratios si am acceptat complimentul, dar aceasta comparatie a ignorat un fapt: doua dintre cantecele noastre – “I’ll Be There” si “ABC” - au batut Marea Britanie pozitionandu-se pe locul 1 la fata locului si asta ne-a facut sa ne simtim la fel de buni ca oricare. Asta ne-a facut atat de mandri pe cat puteam fi, continuand competitivitatea din zilele concursului de talente. Am fost castigatori. Trebuia ca noi sa fim cei mai buni. Si talentul altora ne-a fortat sa ne impingem limita la cel mai inalt nivel.

Un loc unic, in care ne-a fost garantata o primire calduroasa a fost Gary, Indiana, cand ne-am intors acasa, pentru a concerta la Westside High School la inceputul anului 1971 – A fost prima noastra vizita "acasa" in 14 luni. Circa 6.000 de oameni se intorceau in fiecare noapte si totul era captat pe o camera video pentru o emisiune TV speciala, numita Goin' Back to Indiana. Am aterizat cu un elicopter pe zapada, in parcarea scolii, unde era o adevarata atmosfera de carnaval. Chiar si elicopterul nostru s-a alaturat echipei de intoarcere acasa, cu un banner de-a lungul cozii care spunea: "Bine ati venit acasa, JACKSON 5". Am mers de la elicopter pana la limuzina care ne astepta, iar localnicii nu ne-au atins atat de mult pe cat ne-au privit cu cat mai multa dragoste, fascinati de baietii care se intorceau transformati de la Motown. Noi nu eram o fantezie indepartata pe un perete de dormitor pentru acesti oameni, eram unii dintre ei. 

Pe masura ce ne-am apropiat de colt si vechea noastra casa ne-a aparut in fata ochilor, am remarcat imediat ceva diferit: noul, chiar daca temporar, semn de strada "Jackson 5 Boulevard". Toata lumea tinea duplicate si in spatele lor, pe peluza acoperita de zapada din fata casei noastre, era un semn mai mare: "Bine ati venit acasa, JACKSON 5 – Pastratori ai visului". Strada era inundata de oameni, iar copiii au inceput sa strige din amintirile lor: “Iti amintesti de mine? Mergeam la scoala elementara impreuna!” –“Ma mai recunosti? Te-am intalnit o data la...” - "Michael! Am fost acolo cand ai cantat 'Climb Ev'ry Mountain!”- Iar apoi am gasit singurul chip din multime pe care-l cautam: vechiul nostru prieten Bernard Gross. I-am prins obrajii dolofani si el a ras. – “Ati iesit in lumina rampei, facand toti acesti bani acum!” a spus el. - "Felicitari, baieti, meritati.” –“Noi suntem la fel - nu ne-am schimbat!", am spus, ceea ce in interior era adevarat.

Dar, am observat cum majoritatea oamenilor, cu exceptia lui Bernard, ne priveau diferit – ne priveau cu multa curiozitate. In exterior, schimbarile erau evidente. Acum aveam un departament de garderoba si straluceam fara a folosi vaselina. Dar nu ne simteam mai bine decat oricine altcineva: ne simteam norocosi si privilegiati. Si nu am crezut niciodata ca vom sta vreodata in afara casei noastre si ne vom simti privilegiati. A fost greu sa ne reintoarcem, pentru ca gustul din California ne-a largit orizonturile. Viata ne-a priit si, fiind in Gary, am simtit ca incercam o pereche de pantofi care este total depasita, dar nu vrem sa o aruncam. Chiar si casa noastra era cumva redusa. Afara, totul parea la fel, pana la caramizile asezate in curte.

Dar, de indata ce am intrat, am spus cu totii acelasi lucru: “Cum am avut loc aici, cum am locuit aici?" Noi, fratii, ne-am dus in vechiul nostru dormitor, unde nu mai erau paturile noastre. Michael si cu mine stateam in picioare, privind la multimile de pe strada. – “Poti sa crezi ca au facut toate astea pentru noi?” spuse el. Atunci nostalgia a rescris istoria: "Am lasat in urma o multime de prieteni, nu-i asa?", a spus. - "Am lasat o multime de oameni in urma, dar am castigat fani in intreaga lume. Avem prieteni pretutindeni" am spus eu. Era optimism, ceea ce facea ca realitatea din acel moment sa para roz.

Afara, mama si Joseph se bucurau in gloria lor binemeritata. Au aparut colegii de la Laminor si prietenii mamei de pe strada au fost acolo. Toata lumea parea fericita pentru noi. La o receptie oficiala la scoala, primarul din Gary, Richard Hatcher, a spus ca am pus orasul pe harta lumii (ceea ce a fost probabil si motivul pentru care au fost redenumiti Palatul Teatrului Jackson 5) si ne-a fost prezentata “cheia orasului”. Era o mare onoare pentru familia noastra. Ni se parea ca avem cheile celor mai bune lucruri din viata la acel moment, dar exista ceva ce am castigat in libertatea simbolica pe care o oferea Gary; era recunoscuta oficial lupta inainte de realizare.”

“Casa rezista inca si astazi, nu arata diferit la exterior. Este ocupata si este inca in proprietatea parintilor nostri. Nu cred ca vor renunta vreodata la radacinile noastre. In 1989, ne-am intalnit ca frati – toti cei noua - pentru a lansa melodia "2300 Jackson Street". Aceste versuri, care-l includ pe Michael in primul verset, spuneau mai mult atunci decat pot transmite eu fara muzica acum. Este o melodie de acasa si de familie, dar lui Michael si mie ne-a placut foarte mult versul care spune:

"Prietenii mei, nu voi uita numele vostru, eu sunt acelasi..."

Si asta a fost tot ce a incercat Michael sa spuna pe tot parcursul vietii.”

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson

NINGE CU DOR DE LUMINA

Ma rog Tie, lumineaza-mi, Doamne, calea spre bine!

   

"Ninge, Doamne, cu iubire

Ninge, Doamne, cu frumos,

Ninge dor si fericire,

Peste omul credincios.

Ninge albul minunat,

Peste a lumii nepasare,

Si transforma de indat’

Viata intr-o sarbatoare.

Ninge, Doamne, maiestuos,

Peste mine, peste noi,

Din Iubirea lui Hristos,

Ninge dragostea suvoi…"

Cuvintele acestea magice, izvorate dintr-o deosebita delicatete interioara, sunt ale unui autor necunoscut.

Pentru mine, insa, aceste versuri pline de emotie si har, sunt ca o rugaciune izvorata parca din subconstientul si adancul sufletului meu, o rugaciune care-mi elibereaza dorinta de bine fata de cei apropiati mie, fata de toti locuitorii acestei planete, fata de toate fiintele din univers si, nu in ultimul rand, fata de mine insami. Aceasta dorinta de adevar, de iubire si armonie, este setea neincetata pentru lumina protectoare oferita cu generozitate noua, de Dumnezeu.

Poezia are in ea puterea revitalizanta a unei mantra, a unei energii pozitive, eliberatoare, a unei rugaciuni vindecatoare, pe care o rostesc intr-una din momentul in care am primit-o.

Mi-a fost transmisa inainte de Craciun, ziua sfanta a nasterii Mantuitorului si o retransmit mai departe, a doua zi de Craciun, ziua de cinstire a Sfantei Nascatoare Maria, alaturi de urarea “CRACIUN FERICIT!",

                         ... Iar pentru fiecare zi a noului an, “UN GAND BUN TUTUROR!”

Michael Jackson - JACKSON-MANIA

“Ce se intampla cu voi? De ce plangeti asa?”

“Fanii sunt cei care cumpara inregistrarile si vin la concerte. Ei fac ca acest lucru sa se intample, nu Joseph, nu Motown, nu noi", spunea Michael. El nu si-a pierdut niciodata respectul fata de fani: i-a considerat a fi o a doua familie si el, ca si noi, a impartasit o relatie unica cu ei, intr-o epoca in care accesibilitatea era cu mult mai mare decat in prezent. Intotdeauna si-a considerat fanii prieteni speciali, oameni de care i-a pasat cu adevarat si pe care i-a iubit."

“A fost similar inceputului unui mic cutremur, atunci cand am simtit primul tremur in incheieturile picioarelor. Cred ca eram la a cincea melodie dintr-o serie de 15, la primul nostru concert oficial Motown, pe scena Spectrum din Philadelphia, cand am simtit ca ceva nu este in regula. “Ce a fost asta? Ai simtit ceva?” Michael continua sa cante. Tot ce puteam sa vad era spatele lui, in timp ce el se agita si dansa si atingea cu degetele marginea scenei. In fata sa – la distanta aproape de atingere - o multime de fani isi smulgeau parul, tipau isteric si plangeau; era un zid tanguitor de adolescenti si pre-adolescenti si de brate intinse.

Sute de fani, dintr-o multime de 16.000, si-au parasit locurile atribuite si au navalit pe culoarele dintre randuri, valorificandu-si la maxim biletele de 5.50 dolari. Tinerii se impingeau cu greutatea lor unificata impotriva unei scene care nu fusese conceputa pentru a rezista la asa imbulzeala. Atunci a inceput tremurul, primul indiciu de necaz. In timp ce canta, Michael s-a uitat inapoi spre mine. In acel moment, scena s-a inclinat deoarece suporturile de dedesubt incepusera sa se incovoaie. In spate, amplificarea electrica de la basul meu a cazut, cimbalii lui Johnny s-au prabusit si cinci statii de microfon au inceput sa se balanseze. Dar, nu numai asta ne preocupa. Ne-am uitat spre culise - Joseph, Suzanne de Passe si Bill Bray, noul nostru om de paza, ne faceau semne, tipand: "Dati-va jos! Dati-va jos de pe scena!"

Pompierul sef a iesit in fata, fluturandu-si bratele. "Opriti-va! Opriti-va!" Luminile s-au aprins si tipetele au ajuns la decibelii care sparg sticla, pe masura ce fanii realizau ca spectacolul s-a incheiat brusc. A fost momentul in care distractia si nebunia au inceput cu adevarat. Mi-am desfacut cu mare graba cureaua de pe umar si mi-am aruncat basul - lasandu-l acolo - iar noi, fratii, am alergat in culise. “Miscati-va! Miscati-va! Miscati-va!" Michael si Marlon erau intotdeauna cei mai rapizi, alergand in fata noastra. Am fost ghidati de cineva, sa sarim treptele laterale si sa fugim in culise, prin culoare. Stiam ca fanii escaladasera scena, urmarindu-ne.

"Sa nu va opriti! Continuati sa fugiti! Continuati sa fugiti!" striga cineva. Din culise, zgomotul multimii suna fara intrerupere, asemenea unui val ce se prabusea si navalea pe coridoare. In acele zile nu existau niciun fel de bariere in calea multimii sau pentru a ne asigura protectia. Oricum, nu la inceput. Asadar, am luat-o la fuga catre zona care conducea in afara arenei, unde limuzina ne astepta, cu motorul la ralanti si cu usile deschise. In fata noastra, fetele daramau rampa. In spate, fetele micsorau decalajul. Cu sapte salturi, ne-am ingramadit in limuzina, sfarsind intr-un morman de unul peste celalat, in timp ce usile se tranteau; eram inapoi, in siguranta relativa a scaunelor din piele si a ferestrelor innegrite, fara suflare, tremurand, infiorati si nauciti.

 

“Sunteti cu totii bine?” a intrebat Bill Bray, inclinandu-se inapoi de pe scaunul din fata. “Da, suntem bine.” In timp ce limuzina se misca incet pe rampa in lumina zilei, fanii ne-au inconjurat, aruncandu-se pe capota, alergand alaturi de vehicul, lovind ferestrele, plangand sa nu plecam. De la scena pana la iesirea din arena, a fost nebunie curata si undeva, in acea legatura cinetica dintre grup si fani, oamenii s-au pierdut. Michael a avut un singur cuvant pentru asta: "salbatici" - "I-am gonit pe salbatici, nu?" – dupa care, s-a lamentat pentru faptul ca nu am reusit sa terminam de cantat piesa. Cand limuzina s-a indepartat, reusind sa se retraga din arena, Michael a ingenuncheat pe bancheta din spate ca sa priveasca afara pe fereastra ingusta din spate.

Atunci am descoperit cat de hotarati erau fanii nostri. “Bill! Inca mai vin dupa noi! Fug! Fug dupa noi! striga Michael. O multime de fete alergau dupa noi, ca si cand viata lor ar fi depins de asta. "Uita-te cat de repede alearga fata asta!", a spus unul dintre noi, in timp ce grupul se indeparta. Michael deja radea pe infundate. "Uitati-va cum se clatina sanii acelei fete!", a adaugat el, iar noi am chicotit tot drumul de intoarcere la hotel.

Nu eram pregatiti deloc pentru ceea ce ei au numit fenomenul "Jackson-mania". Scara popularitatii noastre ne-a fost invizibila inainte de concertul din Philadelphia. Sigur ca se inregistrase in vanzarile record, pozitiile din grafice, articolele de ziar si sacii cu carti postale de la fani, iar noi ne sarbatoream ca fiind primul grup de copii care a vandut mai mult de un milion de inregistrari. Dar, nu era nimic tangibil, pentru ca fusesem "ascunsi", limitati la coconul nostru din Motown, la peretii fara ferestre ale studioului de inregistrare si la limuzina ce ne ducea noaptea-tarziu, somnorosi, acasa. In studiourile de televiziune, am primit doar aplauze linistite.

Chiar si la scoala, nimic nu a sugerat zilele nebune ce aveau sa urmeze. La scoala Bancroft Middle, pe care o frecventam eu, Marlon si La Toya, am avut destui copii care ne cereau autografe si toata lumea voia sa ne faca prieteni. Dintr-o data am devenit "copiii cool" din Indiana si atentia sporita ce ne era destinata era ceva de care radeam cand ajungeam acasa la sfarsitul zilei: Jackie si Tito de la Fairfax High si Michael de la Gardner Elementary, unde principalul lui prieten era Kerry, fiul domnului Gordy. Numai atunci cand am pasit pe scena, realitatea din Motown ne-a lovit cu adevarat. “Baieti, e bine sa va obisnuiti cu asta!” a spus domnul Gordy: "V-am spus ca va fi pandemoniu!"

Cu siguranta, nebunia a continuat la Palatul Cow din San Francisco si la Forumul Inglewood din LA, unde s-au intamplat doua lucruri: am stabilit un nou record pentru cea mai mare participare la un spectacol de divertisment (18.675) si am provocat "aproape un taraboi” printre fani, potrivit ziarelor. Haosul a devenit un eveniment regulat la toate locurile de intalnire din lume. Cineva din tabara a incercat sa explice reactia fanilor fata de noi, spunand ca "ei detin muzica voastra, iubesc muzica voastra si cred ca va detin si pe voi - de aceea se conecteaza de fiecare data cand sustineti spectacol".

Inceputul acestei comuniuni a fost ciudat prima oara, pentru ca noi nu eram stele, eram doar cinci frati din Indiana. Cu modul acela de gandire initial, ne uitam la fete si gandeam: “Ce se intampla cu voi? sau de ce plangeti asa? de ce sunteti distruse?” Si noi ne-am intalnit idolii – pe Smokey Robinson, Temptations, Jackie Wilson - si ne-am mentinut calmul. Sa nu ne intelegeti gresit, ne-am obisnuit curand cu asta, pentru ca atunci cand ceva devine o intamplare de zi cu zi, isi pierde ciudatenia. Acelasi lucru care ne-a uimit s-a transformat intr-o emotie pe baza careia am inflorit.

Acesta a fost inceputul faimei noastre si niciodata nu am considerat-o "faima" inainte. Sau adulare. Ne-am gandit doar la succes si sa fim cei mai buni. Schimbarea a fost rapida si ametitoare. La Forum, Papa Samuel si Mama, tinand-o pe Janet adormita intr-o patura, s-au asezat pe primul rand. Cred ca Janet era singura persoana din America care putea pretinde ca a adormit la un concert Jackson 5. Mama spunea ca nu a putut sa-si creada ochilor. "Tot ce am putut sa vad a fost cum copiii mei erau urmariti si alergau sa se ascunda si m-am ingrijorat pentru voi." 

                                                                              

Rebbie a venit sa ne vada in Kentucky, dar si-a petrecut jumatate din timp urmarindu-i pe fani, nu pe noi. "Cum pot auzi muzica daca tipa asa?" a intrebat ea. Chiar si Joseph a fost intrigat. "Ultima oara cand am vazut ca oamenii bocesc si lesina in felul acesta, a fost la biserica baptista, cand eram copil ", a glumit el. A urmat aprobarea in masa pe care el nu a putut sa o contrazica. De la stat la stat, nebunia si vanzarile record au continuat sa creasca, ridicandu-se in luna iunie 1970, odata cu lansarea celui de-al patrulea single, "I'll Be There", care a depasit topurile - facandu-ne primul grup care a iesit pe porti cu patru No.1, unul dupa altul. In primul nostru an, am vandut 10 milioane de singles in lumea intreaga. A fost incredibil atunci, pentru mine este incredibil si acum.

Pana la al patrulea concert, sustinut la Boston Gardens, Motown a instituit o securitate sporita, prin urmare am avut parte de protectia politiei pe stadioane si de coloana de automobile care ne escorta prin fiecare oras. Locatiile unde se organizau concertele ne asigurau ca politia era postata in fata si in partea laterala a scenei. Repetam "strategia de iesire" in timpul verificarilor sonore, trecand prin locurile de evacuare stabilite, ca si cum ar fi fost o simpla rutina de dans. Cei ce transportau si intretineau echipamentele muzicale mi-au spus sa nu imi abandonez basul, asa ca eu si Tito ne-am deprins sa fugim cu chitarele pe care le aveam. In calitate de frati, am facut si un pact de economisire a timpului: "Cand vine timpul sa fugim, fiecare este pe cont propriu. Nu va agatati de cei din jur, doar continuati sa alergati si sa va indreptati spre masina." In cele din urma, am coborat limita necesara evacuarii de urgenta – la finalul unui spectacol sau la intreruperea lui – pana la 30 de secunde de la scena pana la limuzina.

Savuram perioada de emotie si pregatire de la inceputul fiecarui concert, cand stateam in spatele scenei, stransi unul intr-altul, cu mainile indreptate spre mijloc, promitandu-ne sa iesim pe scena si sa-i "zdrobim". Apoi, arena se cufundata in intuneric, moment care declansa vuietul. In acel intuneric bezna, ne luam pozitiile la microfoane, cu capul in jos, simtind energia emisa de multime. Simti totul, fara sa vezi nimic. Johnny facea deschiderea batand la toba. Apoi Ronny la tastatura. Luminile erau activate si totul devenea frenetic. De pe scena, privirea fanilor care navaleau in fata era un spectacol de neuitat. In cel mai rau caz, daca se intamplata sa stai intr-un rand din calea acestei invalmaseli, era timpul sa fugi sau riscai sa fii calcat in picioare.

Din punctul de vedere al lui Michael, el spunea ca este o iluzie optica – “ca zidurile care se prabusesc pe masura ce toata lumea se indreapta in mijloc”. Am vazut atatea fete luptandu-se si catarandu-se una peste celalalta pentru a ajunge in fata. Plangeau. Lesinau. Erau scoase pe targa. Un lucru pe care Michael nu l-a inteles niciodata, era de ce adolescentele isi scoteau sutienele si chilotii si le aruncau pe scena. „Ugh! De ce fac asta?", ne intreba el. Probabil ca ii aminteau prea mult de Rosie din timpul noptilor de striptease, dar ceilalti frati nu se suparau. Am pierdut numarul noptilor in care am avut gatul basului imbracat cu lenjerie de corp, in timp ce cantam. De multe ori, fetele alergau pe scena, insa politia parea croita sa mentina ordinea. Ne obisnuiseram sa asteptam ca fanii sa apara de nicaieri in mijlocul cantecului, sa ne prinda de haine sau sa ne imbratiseze, pana cand erau imprastiati.

De multe ori, trebuia sa ne retragem de pe scena. Imi amintesc ca eram in Detroit, iar promotorul nostru de atunci, E. Rodney Jones, a luat microfonul pentru a face un apel la calm: "Jackson 5 vrea sa termine spectacolul, dar trebuie sa va intoarceti la locurile voastre... Intoarceti-va la locurile voastre, altfel spectacolul va fi anulat din motive de siguranta", avertiza el. Dupa trei avertismente inutile, pompierul sef a iesit afara si luminile s-au aprins. "Opriti-l! Opriti-l! " Era o gluma printre noi ca, fiind pompier sef, garantat aveai parte de plimbare in majoritatea oraselor. Dar, momentele in care cu adevarat trebuia sa fugim pentru a ne salva viata, erau cele de la finalul concertului, pentru ca fanii plecau mai repede si o luau la fuga spre iesirea din locatie, pentru a se imbulzi langa masina noastra.

Acestea erau cele mai infricosatoare momente, pentru ca erau la fel de agreabile ca si fuga printre tufele gigantice de trandafiri. Odata intrati in masina, nu puteam privi prin ferestre, deoarece masa corpurilor fanilor eclipsa lumina zilei. Daca acea limuzina se zguduia pe roti, asta insemna o incercare nereusita. Am incercat sa calmam odata situatia, prin coborarea ferestrei pentru a inmana un autograf. Zece maini au apucat bucata de hartie si au rupt-o in bucati, in stil piranha. Bill Bray a strigat: "Sa nu mai faci asta niciodata! O sa-ti scoata bratele!" Nu parea deloc sa aprecieze faptul ca noi toti stiam deja ce insemna sa-ti pierzi aproape un membru, pentru ca trecerea noastra prin multime – pe stadioane sau in aeroporturi - era o experienta plina de vanatai.

Lumea ne tragea de brate, maini, umeri, obraji, capete si par. Pentru mine, exista o singura modalitate de a negocia busculada: s-o iau la sanatoasa, deoarece sprintul puternic ma tinea in miscare fara sa fiu prins. Michael, mai mic de statuta, cu mainile acoperindu-si fata, trecea precum un mic dinam. Intorsi la hotel, comparam taieturile, vanataile si zgarieturile care devenisera suveniruri din orase diferite, iar garderoba era cea care evalua daunele pentru camasile rupte. Niciunul dintre fani nu intentiona sa ne faca rau, stiam asta foarte bine, dar trebuia totusi sa avem grija, mai ales in privinta acelor fete care intrau pe scena.

Michael: Ati vazut-o cum alerga spre mine? Nu ati vazut-o cum se apropia?

Tito: "Ma gandeam, la naiba, el mai bine sa fuga".

Michael: Ati vazut-o ce voia? Saruta-ma, saruta-ma – si se infigea in mine!

Eu: "A facut si ea asta ca sa faca pe grozava".

Preocuparea managementului era intotdeauna bunastarea noastra si intr-o buna zi, cineva a venit cu ideea unei strategii de momeala: “folositi un VW ca si masina de scapare si lasati fanii sa va urmareasca limuzina goala.” Ceea ce ei au si facut. Din nefericire, creierul care a ordonat Volkswagenul nostru nu a socotit suficient spatiu pentru sapte baieti, Joseph si Bill Bray. Nu aveam de ales - si nici timp - decat sa intram inauntru. Eram numai picioare si labe, sarutam plafonul masinii, ferestrele si unul pe celalalt, dar am reusit intr-un final sa disparem. Pe atunci, asta era tot ceea ce conta. Dar fanii se chinuiau sa ne depaseasca, incercand ca, pe neasteptate, sa ne prinda. In loc sa navaleasca pe scena (asa cum ne asteptam), au inceput sa asalteze avioanele.

Aceasta tendinta a inceput in Detroit, in jurul anului 1971. Am aterizat, avionul isi facea rulajul la sol si ne pregateam sa debarcam, cand Jackie a aruncat o privire pe fereastra si a strigat: "Au venit! Au venit!" In zilele acelea, cand securitatea unui aeroport era asa de restransa, ca la parcarea auto a unui supermarket, acea multime de fani a rupt cordonul de politie aflat la departare si s-a indreptat catre noi. Ne puteam agata de scarile avionului si sa ne intoarcem. Stewardesele ne-au deschis usa, am sarit jos, ne-am ingramadit in limuzina si am scapat la limita de timp.

Fara sa se fi descurajat, alti fani au asteptat in masini la iesirea din aeroport, ca sa ne urmeze. Fetele ne-au urmarit pana la hotel, iar unele s-au ascuns in tufisurile hotelului pentru a se strecura mai tarziu inauntru, ca "oaspeti ai hotelului". Ne urmareau in timpul verificarilor de sunet si la mall-uri, iar haituirea revenea, provocand haos, cand indrazneam sa vizitam obiectivele turistice din diferitele orase. Daca o tejghea sau un raft era in cale, fanii ne terorizau, asa ca noi fugeam intr-una.

Nu voi uita niciodata momentul in care am reusit sa ne amestecam neobservati intr-o multime imensa - trebuie sa fi fost aproximativ 50.000 de oameni – cand ne-am dus la Grambling-Cal State Fullerton Clasic, marele stadion din LA, pentru a prinde niste meciuri de fotbal. Jackie era ca in rai si totul mergea atat de bine, pana cand crainicul a raspuns suprasolicitarii si a dezvaluit multimii ca: (a) eram toti in interiorul stadionului si (b) unde stateam. Ne-am uitat unul la altul, i-am vazut pe toti acei oameni cum se intorc spre noi si am stiut ce avea sa urmeze. Dupa cum spunea Los Angeles Sentinel: "cei de la Jackson 5 au trebuit literalmente sa fuga pentru a-si salva viata, atunci cand au fost prezentati publicului..."

Cel mai ciudat lucru a fost cand am sunat acasa sa verific ce face mama si ea mi-a spus ca fanii s-au campat dincolo de casa, dupa ce au trecut Bulevardul Sunset. "Esti bine?" am intrebat-o.“Oh, da, sunt bine” a spus ea. “I-am invitat inauntru si i-am servit cu ceva bauturi”. “De ce a trebuit sa-i inviti inauntru, mama?” “Ei bine, nu puteam sa fiu nepoliticoasa si sa-i indepartez, nu-i asa?” Janet ne-a spus ca unele dintre fete s-au asezat in jurul mesei din bucatarie timp de ore, ramanand pana la unsprezece noaptea, pentru ca Mama nu se putea indura sa le ceara sa plece. La toti ne-a luat ceva timp sa ne adaptam la faima, in acele zile. Era o epoca diferita a "celebritatii".

In acele vremuri, vanatoarea nu era condusa de paparazi care cautau sa faca fotografii, ci de fanii care doreau o bucata din noi, urmarindu-ne in hoteluri si campand dincolo de casa noastra. Nu ne-a deranjat, iar sugestiile anterioare ca Michael ar fi fost redus la lacrimi constante dupa o imbulzeala, nu sunt adevarate. Cu totii le-am gasit ca fiind urmariri nebunesti, infricosatoare uneori, dar Michael a inflorit pe acea adulatie, asa cum am facut noi toti. Adulatia ii spunea ca facem bine; ea ii spunea ca suntem iubiti. Singura lui frustrare era ca, in cele mai multe nopti, finalul era compromis sau incheiat brusc, insa a acceptat repede ca nebunia facea parte din acordul facut cu fanii.

"Fanii sunt cei care cumpara inregistrarile si vin la concerte. Ei sunt cei care fac ca acest lucru sa se intample, nu Joseph, nu Motown, nu noi", spunea Michael. El nu si-a pierdut niciodata respectul fata de fani: i-a considerat a fi o a doua familie si el, ca si noi, a impartasit o relatie unica cu ei intr-o epoca in care accesibilitatea era cu mult mai mare decat in prezent. Intotdeauna i-a considerat pe fani prieteni extraordinari, oameni de care i-a pasat cu adevarat si pe care i-a iubit. Desigur ca au existat intotdeauna extreme, iar unii fani au avut un impact ciudat. Dar, a durat ceva timp inainte ca tipul "Billie Jean" sa fi aparut.

Dupa spectacol, dupa marea-evadare, ne intorceam la televizorul din camera de hotel, ca sa prindem stirile locale. Era cel mai ciudat lucru, sa ne uitam la noi insine - si la toata mania aceea – la televizor. Michael urmarindu-l pe Michael, era o priveliste buna de observat, pentru ca se studia in fragmentele din concerte, la fel de indeaproape cum il examinase pe James Brown sau pe Sammy Davis Junior. Era un moment al zilei cand el era foarte linistit, criticandu-se, urmarindu-si fiecare miscare, cautand posibilitati de perfectionare. Nu stia cat de bun era. Oamenii il omagiaza pe Michael Jackson artistul care a explodat in anii optzeci, dar a fost la fel de bun si in anii saptezeci.

Contactati pe cineva care a fost alaturi de el la fiecare spectacol: el electriza ca si copil si stia cum sa ajunga la multimea in miscare. Personalitatea sa, daruirea si autoritatea vocala pura dominau multimea si el le vorbea ca un lider, nu ca fratele nostru de 12 ani. "Sunteti gata, baieti?" intreba el, contand pe noi, sau, cand o melodie mergea foarte bine, striga "Acum!" - luand o fraza de la Marvin Gaye - iar audienta aplauda. – “Chiar acuuuum!” spunea el, mai tare, iar multimea era in delir. Iar Jackie alimenta interesul prin stimularea emotiilor tuturor: "Vreti mai tare? Vreti mai tare?”

Interpretarea spectacolului ne oferea noua un sentiment de euforie care este greu de descris. Imaginati-va ca sunteti Clark Kent care se transforma in Superman si fiecare oras crede in puterea voastra. Cred ca este destul de asemanator ceea ce simtiti. In timpul evenimentelor de presa, reporterii erau intotdeauna fascinati de talentul precoce al lui Michael si incercau sa obtina un raspuns genial punandu-i cea mai neinspirata intrebare: "Michael, cum faci muzica? De unde vine ea?” Michael, de obicei, rasfoind paginile unei reviste ce era bariera sa de aparare, ridica ochii si aplica tactica invatata la scoala Motown: - repeta intrebarea ca sa-si ofere timp de gandire pentru raspuns - "Cum fac asta? Da... toata lumea vrea sa stie". Apoi venea raspunsul genial: “De cele mai multe ori, nu stiu cum fac. Fac tot ce pot - eu doar interpretez.” Era ca si cum ai intreba o pasare cum zboara: nu stie, doar bate din aripi si pleaca.

Cu toata adrenalina avuta in sistemele noastre, era aproape imposibil sa dormim si nu aveam cum sa rezolvam aceasta situatie cu un sprint rapid in jurul parcului sau cu o plimbare in aer liber, pentru ca fanii nu numai ca ne asediau hotelul, dar mai si alergau pe holuri pentru a ne gasi, cautand pe singurul om cunoscut – cel care se ocupa de securitatea noastra, Bill Bray. Il gaseati pe Bill, ii aveati si pe cei de la Jackson 5.

Statea intotdeauna pe un scaun, in fata camerelor noastre sau in camera direct opusa, cu usa deschisa, privind la televizor. Descrierea muncii lui Bill era, dupa cum spunea chiar el, “pentru a ma asigura ca nici fetele nu urca sus la voi si niciunul dintre voi nu coboara ca sa ajunga la fete”. Odata - cred ca era la Chicago - trei fete s-au intors exact la momentul in care el lua o mica pauza de toaleta. Michael, eu si Marlon tocmai ce comandaseram serviciul in camera, cand am auzit un ciocanit puternic in usa - Bill nu era nici pe departe pasionat sa bata la usa. Intotdeauna ne spunea: “Deschideti usa, mucalitilor.” Am privit prin gaura cheii si am vazut trei chipuri concave astupandu-si gura, in incercarea de a nu striga.

Asta, pana cand l-au auzit pe Michael intreband: "Cine este?" Atunci nu s-au putut abtine. Au inceput sa bata cu putere in usa, tipand sa fie lasate inauntru. “Michael! Michael! Lasa-ne sa te vedem... lasa-ne inauntru... un minut” De o parte a usii, trei fete bateau cu toata puterea lor in usa. De cealalta parte, trei frati presau cu spatele lor contra usii, cu tocurile infipte in covor, in cazul in care fetele ar fi incercat sa treaca. Tot ceea ce spun suna nebunesc, dar credeti-ma, cand ai vazut o multime de fete rupand scena, nu-ti mai pui intrebarea care dintre sexe este mai puternic. Deoarece fane erau peste tot, detentia noastra fortata nu oferea prea multe optiuni de relaxare si respiratie, ceea ce insemna ca sapte baieti se zbateau dincolo de pereti cu energie stapanita.

Trebuia sa ne eliberam intr-un fel, asadar, cu aprobarea lui Bill, practicam sprinturi pe coridor sau stabileam cine poate merge cel mai repede pana la capat si inapoi. Aveam cele mai nebunesti batai cu perne si nu stiu cate saltele am distrus prin folosirea lor ca trambuline. In nebunia noastra iesita din comun, Michael era in elementul lui. Ca sef al celor pusi pe glume, el avea o rezerva de pulbere pentru mancarime, perne moi, bombe cu un miros neplacut si baloane cu apa. Aruncarea baloanelor cu apa de la ferestrele hotelului nostru in capetele strainilor, plasarea bombelor cu miros urat in ascensoare si plasarea galetilor de plastic cu gheata, in echilibru pe o usa lasata intredeschisa, se numarau printre trucurile si capcanele sale preferate.

Ne determina pe toti sa facem asta, in special cu Suzanne de Passe, cu Bill Bray, cu Jack Richardson si cu omul PR de la Motown, Bob Jones. Suzanne stia prea-bine ca noi avem cate ceva in maneca si intra cu foarte mare prudenta, dar Bob intra direct, de fiecare data. Acele nopti petrecute in hoteluri au fost probabil cele mai grele nopti pentru Jackie, care avea 20 spre 21 ani si Tito, care avea 17 ani. Ei stiau ca tinerii care intretineau echipamentele si care nu erau mult mai in varsta, mergeau in cluburi de noapte si cafenele blues. Cu toate acestea, ei ramaneau sub supraveghere: Jackie pe pat, urmarind sportul la televizor, iar Tito la birou, lipind modelele Airfix ale avioanelor si ale navelor de lupta.

Cred ca lui Bill Bray ii parea rau pentru noi toti, cand vedea cat de greu calatoream, repetam, sustineam spectacole si alergam, si totusi nu aveam nicio perioada reala de stationare pe drum. Am realizat aproximativ 15 intalniri in anul 1970, inainte de primul nostru turneu national important din anul 1971, cand am realizat aproximativ 46 de intalniri, de la est la vest, plus numeroase emisiuni de televiziune, interviuri media si aparitii. Bill era un fost detectiv, repartizat noua de catre Motown, si avea o infatisare de unchi. Batran, cu pielea deschisa la culoare, cu parul rar si barba alb-neagra, auzea greu, asa ca intotdeauna trebuia sa strigam. Il porecleam "Shack Pappy" (taticul din coliba) si il respectam enorm, in principal pentru ca stia de gluma.

Uneori, ritmul programului nostru il ajungea si pe el si adormea in culise sau la hotel, inainte de spectacol. Michael, cel mai rapid de picioare, se furisa, ii lega sireturile unele de altele si se retragea in spatele usii. Apoi, noi strigam prefacandu-ne panicati: “Bill! Bill! Ajutor!” El sarea si cadea in fata. Relatia noastra cu Bill era una speciala si asta insemna ca ne va ierta daca, de exemplu, dupa ora unsprezece, ne vedea incercand sa mergem in varful picioarelor prin postul lui. “Te vad, glumetule! Te vad!” striga el. "Bill!", ii raspundeam eu, "Nu doresc decat sa mananc ceva, acum, la miezul noptii!" Intotdeauna exista cate un automat pentru diferite alimente si bauturi reci, la capatul coridorului si acesta devenea centrul multor misiuni tarzii de noapte, ca sa obtinem mai multe fursecuri, chips-uri si Coca-Cola. “Acum, duceti-va in pat, inainte ca Joseph sa se intoarca, ne spunea el.”

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson