LACRIMA DE SUB CRUCE

Nu lasa, Maicuta, sa pierim pe cale,                                    

Ca noi suntem fiii Lacrimilor Tale...

O, Maicuta Sfanta
Te rugam fierbinte,
Sa ne-asculti de-a pururi
Marea rugaminte:

Nu lasa, Maicuta,
Sa pierim pe cale,
Ca noi suntem fiii
Lacrimilor Tale.

Cand plangeai sub cruce
Maica-ndurerata,
Te-am primit de Maica,
Noi si lumea toata.

Calatori pe-o mare,
Vesnic tulburata,
Noi ne-am pus in Tine
Si nadejdea toata.

Tu esti steaua marii
Si ajuti s-o treaca
Dintre cari se roaga,
Nimeni nu se-neaca.

Fa sa-ti batem zilnic
La miloasa-ti poarta,
Cata vreme-n lume,
Valuri ne mai poarta.

Iar cand nori si ceata
Innegri-vor zarea,
Tu sa vii Maicuta,
Sa ne-arati cararea.

Sa conduci luntrita
Printre stanci si valuri,
Sa ne scoti la portul,
Vesnicilor maluri.

O, Maicuta Sfanta,
Cea mai scumpa floare,
Fa din fii de lacrimi,
Dalbe lacrimioare.

Scapa-ne de patimi
Si de pofte rele,
Si ne schimba-n mandre
Margaritarele.

Sa ne duci cu Tine
Unde calea-Ti duce,
Sa ne dai in ceruri
Fiului Tau dulce.

Si sa-i spui, Maicuta,
C-aste floricele,
Le-au facut sa creasca
Chinurile grele.

Caci sunt ale Tale
Lacrimi de sub cruce,
Tu le esti Maicuta,
Maica cea mai dulce.

Inima-i Preasfanta
Mangaios ne-o strange
Vom uita de patimi,
Mai mult nu vom plange.

Noi, cuprinsi de-o pace
Fara de hotara,
Lauda-te-om vesnic
Pururea Fecioara.

Sa fii binecuvantata, tarina strabuna si indurerata...

In fiecare cuvant si gand al rugaciunilor tale, in lacrima fierbinte a copiilor tai, in sperantele tale de liniste si de mai bine... Ea este mereu aici. Ea face parte din structura sufletului tau. Suficient este sa crezi. Doar sa crezi.

IN SEARA ASTA, UN CUVANT PENTRU TATAL MEU

Am vazut mai multe apusuri de soare decat mi-au mai ramas de vazut. Soarele rasare cand ii vine timpul si, fie ca va place sau nu, soarele apune atunci cand vine timpul sau. /Joseph Jackson

“Cunoasterea umana consta nu numai din bibliotecile pline cu manuscrise si cerneala – ea este alcatuita si din volumele de cunostinte inscrise in inima omului, cioplite in sufletul omenesc si gravate in psihicul uman.

  

Dragostea este cea mai pretioasa mostenire a familiei, cea mai bogata mostenire a ei, mostenirea ei de aur. Este o comoara transmisa de la o generatie la alta.

Tatal meu era un om aspru si ne-a constrans pe mine si pe fratii mei, inca de la cea mai frageda varsta, sa fim cei mai buni interpreti. Ii era greu, insa, sa-si arate afectiunea. Niciodata nu mi-a spus ca ma iubeste. Si nici nu m-a complimentat vreodata.

Totusi, imi amintesc ca odata, cand aveam vreo patru anisori, eram impreuna la un carnaval, iar el m-a luat in brate si m-a pus pe un ponei. A fost un gest nesemnificativ, probabil ceva ce el a uitat cinci minute mai tarziu. Insa, din cauza acelui moment, am pastrat pentru el un loc special in inima mea. Pentru ca, asa sunt copiii, lucrurile mici inseamna atat de mult pentru ei, iar pentru mine, acel moment a insemnat totul. L-am experimentat doar o data, dar m-a facut intr-adevar sa ma simt foarte bine cu privire la el.

Toti am fost copiii cuiva si stim ca, in ciuda celor mai bune planuri si eforturi, greseli apar tot timpul. Si asta pentru ca suntem fiinte umane. Si, cand ma gandesc la asta, la cum sper eu sa nu ma judece pe nedrept copiii mei si sa imi ierte neajunsurile, sunt obligat sa ma gandesc la tatal meu si, in ciuda negarilor mele anterioare, sunt obligat sa recunosc ca trebuie sa ma fi iubit. M-a iubit si imi amintesc asta. Au existat unele lucruri neinsemnate care au aratat-o. Cand eram copil, aveam un adevarat apetit pentru dulce – cu totii il aveam. Mancarea mea preferata era gogoasa si tatal meu stia asta. Asadar, la fiecare cateva saptamani, cand coboram dimineata, pe tejgheaua de la bucatarie gaseam o punga cu gogosi glazurate – nu era nici o nota, nici o explicatie - doar gogosile. Era ca Mos Craciun. Uneori, ma gandeam sa stau noaptea tarziu, asa, ca sa-l pot vedea cand le lasa acolo, dar, ca si in cazul lui Mos Craciun, nu am vrut sa distrug magia, de teama ca el nu va mai face asta niciodata.

Tatal meu a trebuit sa le lase in secret in timpul noptii, asa incat nimeni sa nu-l prinda cu garda jos. Era speriat de emotia umana, nu a inteles-o sau nu a stiut ce sa faca cu ea. Dar, era in stare sa aprecieze gogosile. Iar cand permit stavilarelor sa se deschida, exista si alte amintiri care imi navalesc in minte, amintiri ale altor gesturi marunte care, oricat de imperfecte, aratau ca a facut ce a putut.

De aceea, in seara asta, decat sa ma concentrez asupra a ceea ce tatal meu nu a facut, vreau sa ma concentrez asupra tuturor lucrurilor pe care le-a facut si asupra propriilor provocari personale. Vreau sa nu-l mai judec. Am inceput sa reflectez asupra faptului ca tatal meu a crescut in Sud, intr-o familie foarte saraca. S-a maturizat in timpul Crizei, iar tatal sau, care se lupta sa-si hraneasca copiii, a aratat putina afectiune familiei sale si i-a crescut pe tatal meu si pe fratii sai cu mana de fier. Cine isi poate imagina cam cum era sa cresti ca barbat negru sarac in Sud, deposedat de demnitate, lipsit de speranta, care lupta din greu sa devina om intr-o lume care il considera inferior. Am fost primul artist negru care a aparut la MTV si imi amintesc ce mare lucru a fost chiar si atunci. Si asta a fost prin anii '80.

Tatal meu s-a mutat in Indiana si a avut o familie mare. Muncea multe ore in otelarii, o munca care ucide plamanii si umileste spiritul, toate pentru a-si sustine familia. Este de mirare ca i-a fost greu sa-si arate sentimentele? Este de mirare ca si-a intarit inima si ca a ridicat ziduri emotionale? Si mai presus de toate, e de mirare ca si-a impins fiii atat de mult, astfel incat sa reuseasca ca artisti si sa poata fi salvati de la ceea ce el stia ca este o viata plina de umilinta si saracie? Am inceput sa inteleg ca si asprimea tatalui meu era un fel de dragoste, o dragoste imperfecta, dar cu toate acestea, dragoste. Ma presa cu munca pentru ca ma iubea. Pentru ca voia ca niciun om sa nu priveasca vreodata in jos la vlastarele lui.

Iar acum, mai degraba decat amaraciune, simt binecuvantare. In locul maniei, am gasit eliberare. In locul razbunarii, am gasit impacare. Iar furia de la inceput, a cedat incet locul, iertarii.

Totul incepe cu iertarea, deoarece pentru a vindeca lumea noastra, trebuie mai intai sa ne vindecam noi insine. Si, pentru a vindeca copiii, mai intai trebuie sa vindecam copilul din noi. Ca adult si ca parinte, imi dau seama ca nu pot fi o fiinta umana completa si nici un parinte capabil de iubire neconditionata, inainte de pune sa se linisteasca fantomele copilariei mele. Si acest lucru va invit pe toti sa il facem in seara asta. Fiti la inaltimea celei de-a cincea Porunci din cele 10. Respectati-va parintii, fara a-i mai judeca. Dati-le avantajul indoielii. De aceea vreau sa il iert pe tatal meu si sa incetez a-l mai judeca.

Vreau sa-l iert pe tatal meu, pentru ca vreau un tata si acesta este singurul pe care-l am. Vreau ca greutatea trecutului sa-mi fie ridicata de pe umeri si vreau sa fiu liber sa intru intr-o relatie noua cu tatal meu, pentru tot restul vietii. O relatie nestingherita de animozitatile din trecut. Intr-o lume plina de ura, trebuie sa indraznim sa speram. Intr-o lume plina de furie, trebuie sa indraznim sa mangaiem. Intr-o lume plina de disperare, trebuie sa indraznim sa visam. Si intr-o lume plina de neincredere, trebuie sa indraznim sa credem.

Tuturor celor care, in seara asta, va simtiti dezamagiti de parinti, va cer sa renuntati la dezamagiri. Tuturor celor care, in seara asta, va simtiti inselati de tatii sau de mamele voastre, va cer sa nu va inselati voi insiva mai departe. Si tuturor celor care doriti sa va ignorati parintii, va cer in schimb sa le intindeti mana. Va cer voua si imi cer si mie, sa oferim parintilor nostri darul iubirii neconditionate, astfel incat sa invete cum sa iubeasca de la noi, copiii lor. In acest fel, iubirea va fi in cele din urma restabilita in lumea aceasta pustie si singuratica.

In seara asta, sa fim puternici. Dincolo de a fi puternici, sa ne ridicam cu totii la cea mai mare provocare a noastra – de a restabili acel legamant rupt. Trebuie sa depasim toate efectele paralizante pe care copilaria noastra le-a avut asupra vietii noastre si sa ne iertam unii pe altii, sa ne respectam unii pe altii si sa mergem mai departe.

Incepand cu aceasta zi, putem auzi o melodie noua. Sa lasam aceasta melodie noua sa fie vocea copiilor care rad. Sa lasam aceasta melodie noua sa fie vocea copiilor care se joaca. Sa lasam aceasta melodie noua sa fie vocea copiilor care canta. Sa lasam aceasta melodie noua sa fie vocea parintilor nostri care asculta. Impreuna, sa cream o simfonie a inimilor, minunandu-ne in fata miracolului copiilor nostri si incalzindu-ne la poezia iubirii. Sa vindecam lumea si sa-i inlaturam durerea. Impreuna, putem crea o muzica minunata."

Dragostea este cea mai pretioasa mostenire a familiei, cea mai bogata mostenire a ei, mostenirea ei de aur. Ea este comoara transmisa de la o generatie la alta. 

Michael Jackson – Oxford Union Speech – March 6, 2001 

Michael Jackson - CRY FREEDOM - 2

PLANGI LIBERTATE – partea a doua

"Tatal nostru a fost un manager genial, iar eu si fratii mei datoram succesul nostru profesional, nu intr-o mica masura - modului in care ne-a constrans sa muncim. M-a instruit sa fiu un om de spectacol si, sub indrumarea lui, nu am avut cum sa ratez..."

"Dar, ceea ce doream eu cu adevarat, era un Tata. Doream un tata care sa imi arate ca ma iubeste. Insa, tatal meu nu a facut asta niciodata. Nu mi-a spus niciodata te iubesc privindu-ma drept in ochi. Nu s-a jucat niciodata cu mine. Nu m-a carat niciodata in spate, nu a aruncat niciodata cu o perna dupa mine... /Michael Jackson

“Tito impreuna cu mine strabateam regulat terenurile care duceau de la casa noastra la Constructiile Delaney unde se adunau toate bandele. Era drumul nostru, prin spate, catre noua noastra scoala, Beckman Middle. Intr-o zi, am vazut un ofiter de politie stand langa o pata mare de sange in zapada. L-am intrebat ce s-a intamplat. Ne-a spus ca nu vrem sa stim. Dar, copiii tot copii, l-am presat pana ne-a dat un raspuns. A folosit un cuvant mai lung ca sa nu sune atat de macabru. Am retinut cuvantul pentru a fi tradus acasa: "decapitat". Cineva fusese "decapitat".

Oroarea de pe fata Mamei a fost evidenta in urmatoarele saptamani, cand eu i-am spus ca mersul la scoala nu era atat de periculos: bandele erau prietenoase si ne salutau acordandu-ne credit pentru ca noi eram Jackson 5. "Baietii aceia nu sunt de treaba, Jermaine. Ati auzit ceea ce a spus tatal vostru - sa va indepartati de ei." Asadar, mersul nostru la scoala printre Constructii cu franghii pentru rufe, jucarii abandonate, obiecte distruse si parasite, devenise un exercitiu constant de genul: capul–in-jos-nu-te-uita-la-nimeni. Apoi, bandele si confruntarile lor au inceput sa se apropie de strada noastra. De la fereastra din fata, am fost martorii a trei inclestari urate dintre bandele rivale.

In timp ce bandele inaintau - una coborand pe 23rd Avenue, cealalta venind din capatul indepartat al Strazii Jackson - mama a strigat sa intram urgent in casa si sa inchidem toate usile si ferestrele. Cele cinci capete mici ale noastre aratau ca un sir de peruci afro, cand ne-am aliniat la fereastra sa spionam actiunea. Odata, lucrurile au scapat de sub control. Cele doua bande s-au hotarat sa se intalneasca in coltul nostru, iar scoala n-a incetat sa vorbeasca despre aceasta confruntare. Cand a venit ziua confruntarii, am fost blocati in casa. Am aflat ca adversitatile incepusera, atunci cand am auzit strigatele. Dupa care, am auzit pocnetul unui foc de arma.

In momentul acela, ne-am trantit pe pardosea. “Dati-va jos! Toata lumea jos!" striga Joseph. In interiorul casei, familia a sarutat covorul. Rebbie, La Toya, Michael si Randy tipau si plangeau, iar fata lui Joseph era fixata cu partea laterala pe podea, cu ochii larg deschisi. Au mai fost trase inca doua focuri care au rasunat puternic si am mai stat acolo timp de 15 minute, inainte ca Joseph sa verifice daca strada era curata. “Acum intelegeti ce v-am spus?” a spus el. Din toata aceasta poveste, cunoasteti acum inspiratia din spatele hitului "Beat It" al lui Michael din 1985 - si a filmului care incepe cu doua bande care se apropie din diferite capete ale strazii, inainte ca el sa sara in mijloc si sa le uneasca cu dansul.

Intr-un interviu din 2010, Oprah Winfrey l-a intrebat pe tatal nostru daca a regretat "tratamentul" pe care ni l-a aplicat - ca si cum ar fi fost un temnicer de pe vaporul Guantanamo Bay. Este o intrebare usor de pus, si cu o conotatie de condamnare, intr-o epoca diferita, dar, daca Oprah i-ar fi pus aceasta intrebare in 1965, inainte ca o comunitate neagra sa intre in mijlocul razboiului din lumea bandelor criminale, ea ar fi fost cea tratata drept o ciudata, nu Joseph. A fost calea lumii de atunci. Joseph era un om dur, cu abilitati manageriale mai bune decat cele parintesti, cu o inima imbracata in otel, dar cu o daruire condusa de bine.Singurul regret exprimat a fost cel al lui Michael. El ar fi dorit sa stim mai multe despre tatal absent decat despre managerul permanent.

Dar, este aici un singur fapt care nu poate fi combatut: tatal nostru a ridicat noua copii intr-un mediu de crima, droguri, bande criminale si i-a condus spre succes, fara ca vreunul dintre ei sa cada de pe sine. Pana la a investiga aceasta carte, n-am inteles amploarea nonsensului scris despre disciplina lui Joseph: ca a armat odata un pistol gol la capul lui Michael; ca l-a inchis, ingrozit, intr-un dulap; ca a sarit din umbra cu un cutit de bucatarie, deoarece "ii placea sa-si inspaimante copiii"; ca l-a imbrancit cu violenta pe Michael peste gramada de instrumente; ca Michael a trebuit sa treaca peste La Toya, pe podeaua baii - si apoi sa-si curete dintii - dupa ce Joseph o tinuse in frig.

Este un adevar trist al celebritatii ca, atunci cand ceva nu este negat oficial sau contestat legal, comentatorii din afara se simt liberi sa impinga limitele fanteziei pana cand mitul este cimentat ca fapt. Cand am incercat sa pun comportamentul lui Joseph intr-un context adevarat, am fost acuzat de a fi un simpatizant sau un apologist, si totusi eu am fost acolo. Am vazut ce s-a intamplat cu adevarat - si nu se compara cu portretizarea lui ca un monstru. Multi oameni imi citeaza interviul cu Michael televizat de Oprah in 1993 sau documentarul Martin Bashir din 2003. Ei au auzit cum manifestarea lui Joseph l-a facut pe Michael sa se simta deprimat sau slab; cum Joseph obisnuia sa ma "rupa" pe mine si sa-i dea si lui o "chelfaneala" sau o "bataie" si sa fie "crud" sau "rau"; si a fost "rau... cu adevarat rau". Toate acestea sunt adevarate. Nu exista nicio indoiala ca Michael a fost infricosat de tatal nostru, iar teama lui s-a transformat in aversiune.

In anul 1984, s-a intors la mine intr-o zi si m-a intrebat: "Ai plange daca Joseph ar muri?" "Da", i-am spus si el a parut surprins de certitudinea mea. “Nu stiu daca as putea”, a spus el. Michael era cel mai sensibil dintre frati, cel mai fragil si cel mai strain fata de metodele lui Joseph. In mintea lui tanara, ce facea Joseph nu era disciplina, era lipsa de iubire. Acest lucru a fost intarit atunci cand, dupa mutarea in California, noii prieteni (atat tineri cat si batrani) au reactionat cu groaza cand Michael le-a povestit deschis despre actiunile lui Joseph. “Asta-i abuz, Michael! Nu poate sa-ti faca asta. Poti sa-l raportezi politiei pentru asta!" au spus ei. Daca inainte Michael nu a crezut ca a fost vorba de un abuz, a facut-o acum. Joseph avea o mare problema in a-si controla temperamentul si astazi niciunul dintre noi nu-si creste copiii in acelasi mod.

Dar, daca el ne-ar fi abuzat cu adevarat, nu i-am mai fi vorbit, asa cum a facut Michael pana la repetitiile pentru concertul "This Is It" din 2009. El l-a iertat pe Joseph, dar, nu a renuntat la ideea ca fiecare dintre noi a fost "abuzat". In 2001, Michael a tinut un discurs studentilor de la Universitatea Oxford, despre parinti si copii. Cuvintele pe care le-a folosit sunt valabile si astazi: "Am inceput sa inteleg ca duritatea tatalui meu a fost un fel de dragoste, una imperfecta, dar, cu toate acestea dragoste. Peste timp, simt acum binecuvantare. In locul maniei, am gasit eliberare... reconciliere... si iertare. Cu aproape un deceniu in urma, am fondat o organizatie de caritate numita Heal the World. Pentru a vindeca lumea, trebuie mai intai sa ne vindecam noi insine. Si pentru a vindeca copiii, mai intai trebuie sa vindecam copilul din noi. De aceea vreau sa-l iert pe tatal meu si sa nu-l judec. Vreau sa fiu liber sa intru intr-o relatie noua cu tatal meu pentru tot restul vietii mele, nestingherita de animozitatile din trecut..."

Oricat de mult vorbea Michael despre teama lui fata de Joseph, ii placea sa o ia de la capat. Intre varsta de sase si zece ani, pasiunea sa pentru bomboane l-a propulsat intr-o misiune care, pentru el, era asemanatoare cu faptul de a se tari in pestera unui urs mare si urat, in timp ce acesta doarme. In fiecare dimineata, inainte de scoala, si cu Joseph in pat dupa ce muncea in schimburi, il trimeteam pe Michael pentru a pune mana pe maruntisul din buzunarul pantalonilor lasati pe podeaua dormitorului. Jackie, Tito, Marlon si cu mine stateam in spatele peretelui, facandu-ne semn unii la altii ca sa nu susotim si incercand sa nu chicotim, in timp ce Michael aluneca usor pe podea, prin usa partial deschisa, in intuneric.

Mi-am aruncat atent o privire - verificand miscarea dinspre gramada mare de sub asternuturi. Urmatorul lucru pe care l-am observat, a fost ca Michael s-a retras cu ceva maruntis, iar noi am iesit repede din casa, plangand de bucurie ca am dus la bun sfarsit o alta misiune de succes. Cateodata, bomboana-sterpelita ne aducea o prada dezamagitoare de centi si nichel (monede de 5 centi), iar altadata gaseam aur impreuna cu monede de 10 si de 25 centi. De-a lungul copilariei noastre, am crezut ca suntem cei mai curajosi copii, pana cand Mama ne-a povestit in anii care au urmat, ca ea si Joseph asteptau acolo in pat, cu ochii deschisi, uitandu-se unul la altul, ridicand sprancenele si zimbind dupa ce il auzeau pe Michael strecurandu-se inauntru.

A fost un moment in viata lui Michael cand a spus timpului sa stea in loc. Era iarna si peste pamant se asternuse un strat gros de zapada pufoasa. Michael nu prea voia sa se aventureze in frig, asa ca l-a rugat pe Marlon sa mearga si sa-i cumpere guma de mestecat. Dupa ceva timp, noi toti ne jucam in casa, iar mama era in bucatarie, cand un copil a ciocanit puternic in usa, strigand: "Marlon este mort! A fost lovit de o masina.” Mama a fugit afara si a strigat: "Unde? Unde?" Stateam pe poteca, urmarind-o cum se grabea prin zapada. In spatele meu, Michael era, tintuit de vina, in pragul usii.

"Oh, Doamne, ce am facut? L-am trimis doar dupa niste guma ... Doamne, e numai vina mea.” Marlon suferise o ranire a capului, dupa ce o masina a derapat pe zapada, s-a rotit si l-a lovit violent. Mama l-a gasit lovit sub bara de protectie din fata, in timp ce era ingrijit de niste oameni din strada. A fost dus la spital, unde a ramas cateva zile. Cand mama a revenit acasa si ne-a povestit ca va fi bine, Michael a izbucnit in lacrimi de usurare. Era convins ca fratele sau murise numai din cauza lui si ca pedeapsa va fi excluderea sa din paradisul lui Dumnezeu.

Asta pentru ca, in casa noastra, lectiile din Sala Regatului aveau o greutate egala cu lectiile din divertisment. Ca si copii, nu am contestat anumite chestiuni: nu cred ca am invatat vreodata cum sa punem la indoiala lucrurile. Am urmat intocmai instructiunile si am facut cum ni s-a cerut. Michael credea ceea ce batranii predicau, ca doar 144.000 de oameni vor fi mantuiti de Iehova si dusi intr-un nou paradis, dupa ce va avea loc Armaghedon. De ce numai 144.000 dintre cei patru milioane de Martori care practicau in America? Nu am intrebat niciodata.

Influenta lui Iehova era un aspect al vietii din Jackson Street 2300 pe care, probabil ca, oamenii nu-l cantarisera corespunzator. Acele doctrine l-au conditionat pe Michael si ne-au fixat pe o linie dreapta si limitata, precum disciplina lui Joseph. Dumnezeu era dintotdeauna prezent in casa noastra, dar Iehova s-a mutat inainte ca Mama sa ramana insarcinata cu Randy, cand Michael avea doar doi ani. Ea a fost crescuta ca o crestina adevarata, cu legaturi familiale devotate Bisericii Baptiste, dar in 1960 s-au intamplat doua lucruri: s-a dovedit ca un pastor local al Bisericii Luterane din Gary, pe care ea il respecta, a avut o aventura amoroasa si, prin urmare, acesta a rupt legamantul cu Dumnezeu. In acelasi timp, un martor practicant al lui Iehova, un prieten bun, pe nume Beverly Brown, a batut la usa noastra exact la momentul deziluziei spirituale a Mamei. Acesta a fost momentul in care Craciunul si zilele de nastere au fost eliminate din casa noastra. Mama spune ca trebuie sa-mi amintesc faptul ca am avut brad si cadouri de Craciun pana la varsta de sase ani, dar sincer, eu nu pot.

Dupa convertire, singura "ocazie speciala" era vizita obligatorie cu Mama la Sala locala a Regatului. Era responsabilitatea ei sa ne arate dragostea lui Dumnezeu. Rar ni se alatura si Joseph, in timp ce ne imbracam cu pantalonii eleganti, sacoul si cravata second-hand, facandu-ne semn sa ne asezam pe scaune in liniste, fara sa ne fataim, fara sa susotim sau sa ne balansam picioarele. Numai imnurile mai aduceau lucrurile la viata. Mama s-a asigurat ca ne facem timp si pentru studiul biblic. Vechiul si Noul Testament, ca si publicatiile principale religioase, revistele Watchtower si Paradise Lost, se aflau intotdeauna pe masa din camera de zi. Un Martor coleg se alatura mamei pentru a ne citi scripturile, in timp ce Jackie, Tito, Marlon, Michael si cu mine sedeam supusi pe canapea, fetele stateau la picioarele noastre, Bibliile in poala si creioanele in mana, pentru a sublinia unele pasaje ce urmau sa fie discutate la urmatoarea predica.

Rebbie nu a putut sta la dispozitia Mamei pentru "serviciul pe teren" – sa mearga din usa in usa, pentru a raspandi mesajul lui Iehova. Vremurile in care ne-am tarat, mai mult sau mai putin, pe urmele mamei, au fost o lectie de determinare, daca nu altceva. Vedeam cum se trageau perdelele si numaram cate secunde trec inainte ca usa sa fie trantita in fata Mamei. Respingerea nu o tulbura, deoarece il slujea pe Iehova. Fie ea binecuvantata, in California intr-una a luminat calea in numele Lui, pana in ziua de azi. Singura lectie fixata in mintea noastra prin propria studiere a Bibliei, a fost ca vom face o calatorie rapida in Iad daca nu il slujim pe Iehova si nu participam la Sala Regatului.

Ziua Noastra de Judecata era Armaghedon, cand toata viata rea ​​va fi distrusa si o noua lume va fi creata pentru cei 144.000 de martori. Mantuirea ar fi depins de devotiunea noastra fata de Iehova. Daca mintile noastre tinere nu erau suficient de imaginative, revista religioasa Turnul de Veghe ilustra cum ar arata Armageddonul. Imi amintesc ca am citit-o cu Michael, explorand ilustratiile vii ale imploziei cladirilor, ale oamenilor care pica in crapaturile cavernoase din pamant si ale bratelor care se intind inafara pentru a fi salvate. Nelinistea se raspandea pe masura ce noi cugetam la intrebarile care ne-ar fi determinat soarta.

Il onoram suficient pe Iehova? Suntem destul de buni pentru viata vesnica? Oare, vom supravietui Armaghedonului? Daca intram in necaz cu Joseph, asta inseamna ca avem probleme si cu Iehova? "Vreau sa merg in Paradis!", am spus eu, mai mult din teama decat din entuziasm. “Mama, o sa fim mantuiti?” a intrebat Michael. Cel mai important lucru in viata, ne spunea ea, era sa fim buni si sa fim buni cu altii: mantuirea este data acelora care pastreaza credinta, fac servicii pe teren si traiesc conform scripturilor.

Ca adult, Michael va accepta mai tarziu ilustratiile din Turnul de Veghe ca "simbolism", dar ca si copii era totusi ingrijorator sa ne intrebam cum observa Iehova diferenta de a fi bun - dintre noi si, sa zicem, postasul? Ce zicea El ca Michael daruia bomboane copiilor din cartier si eu nu faceam asta deloc? Raspunsul mamei era mereu acelasi: “Nu va faceti griji, El vede totul.” Si apoi, era apropierea Armaghedonului. Cand se va intampla? Saptamana viitoare? Cat timp mai avem? O minte curioasa ca a lui Michael nu se putea opri sa nu se gandeasca la asta.

Parca il vad si acum privind in sus la un batran, pentru a-i pune o intrebare serioasa, doar asa, sa-l bata la cap si sa se amuze. Dar martorii pareau intotdeauna inarmati pentru sfarsitul lumii. Primul Armaghedon a fost estimat a fi 1914. Cand asta nu s-a intamplat, a fost schimbat in 1915... Si inca mai asteaptam. Imi amintesc in mod clar ca familia Jackson era convinsa ca vine in 1963. Rusii pareau ca vor bombarda SUA, JFK a fost asasinat, a fost impuscat si criminalul suspect, Lee Harvey Oswald - evenimente pe care le-am urmarit la TV-ul nostru alb-negru.

Toti cei din casa noastra au fost siguri ca totul era un preludiu al sfarsitului lumii, iar noi, fratii, n-am fost niciodata mai dornici de a ajunge la Sala Regatului pentru a-l onora pe Iehova. Michael spunea mereu ca a fost crescut in spiritul bibliei. De fapt, el era singurul din Jackson 5 care urma sa fie botezat. Michael s-a rugat, eu nu am facut-o. Michael a invatat Biblia, eu nu am facut-o. Eu nu am inteles faptul ca Iehova era Tatal Suprem pentru ca (asa eram determinati sa credem) El te poate renega, daca tu nu te comporti cum se cuvine. Amenintarea cu abandonul - de a fi "des-fratit" – era mereu prezenta. Michael invatase totul despre amenintarea lui Iehova, cu pedeapsa de a fi exilat din viata de apoi. Cu toate acestea, in copilaria lui, amenintarea a fost o nuia in sine.

Cand Jackson 5 a luat avant, credinta sa a devenit temelia sa; ceva solid de care sa se agate, un loc in care putea sa se retraga si sa nu fie considerat asa faimos, ci egal si normal. Martorii nu au fost niciodata ingrijorati in legatura cu Michael, deoarece lor li se ingaduia sa fie ingrijorati numai in legatura cu Iehova. Sala Regatului i-a adus un sentiment de normalitate care, in lumea din afara, scadea de la an la an. Michael a fost binecuvantat sa mearga pe o cale superioara. Stiu ca el i se destainuia lui Dumnezeu si simtea ca El era o prezenta pe care niciodata nu puteai sa o pacalesti sau fata de care nu puteai sa ascunzi ceva. Mai tarziu, mi-a spus ca inca simtea o unda de vinovatie pentru sarbatorirea zilelor de nastere si a Craciunului.

La modul general vorbind, vigilenta lui Iehova combinata cu hotararea parintilor nostri de a ne opri de la amenintarea violentei bandelor, garantau ca noi nu am invatat cum sa ne integram in societate decat impreuna unul cu celalalt. Chiar si atunci, nu a existat nici un motiv real de a ne reuni, datorita lipsei acelor ocazii de familie cum ar fi Craciunul, zilele de nastere si Ziua Recunostintei. In copilaria noastra, am parcurs linia dintre asteptarile stricte ale lui Joseph si mantuirea lui Iehova. Scena era singurul loc in care nu existau reguli; ea a devenit zona noastra de libertate.

Nu am banuit ca scena va ajunge mai importanta decat talk-show-ul pe care David Frost ni-l oferea. Unul dintre producatorii sai a fost intr-o seara in audienta la Apollo. Acolo, l-a chemat pe Richard Aarons, spunandu-i ca vrea sa prezentam un spectacol la “The David Frost Show” din New York, pentru a fi difuzat in intreaga America. Pentru nopti la rand dupa aceea, am suit si am coborat din paturile noastre, neputand sa dormim de emotie. Le-am spus tuturor celor de la scoala ca vom fi la televizor, iar profesorii au facut anunturi in clase.

David Frost era englezul din America care prezenta un talk-show: facea parte din "invazia britanica". Erau Beatles, Rolling Stones si David Frost - iar noi eram pe radarul lui. Ceea ce nu stiam era ca Joseph a fost aruncat simultan intr-o dilema. Jucam din nou la Teatrul Regal pe 17 iulie 1968, unde eram in program pe o lista cu Bobby Taylor si Vancouvers. Bobby era atat de impresionat, pentru ca primise un telefon de la o domnisoara care se mutase recent intr-un apartament de bloc din Detroit, acolo unde locuia si el. Suzanne de Passe era in varsta de 19 ani si abia incepuse sa lucreze in oras, ca asistenta de creatie pentru Berry Gordy de la Motown, iar noi terminasem auditia pentru ea, in camera de zi a lui Bobby.

Dupa cum bine isi aminteste Suzanne, ea l-a sunat pe Gordy cu privire la "acesti copii minunati", dar el nu a fost impresionat. „Copii? Nu vreau mai multi copii! Destul ca il am pe Stevie Wonder!” Pentru el, intr-adevar, copiii erau o durere de cap, cu tutori cu tot. Aparent, el a procedat la fel si cu Diana Ross si Supremes la inceput, respingandu-i ca fiind "prea tineri". In mod clar, era necesar ca domnul Gordy sa fie convins, iar Suzanne l-a convins.

Aici a fost dilema lui Joseph: invitatia noastra la auditia de la Motown s-a contrazis cu rezervarea la show-ul David Frost. Era visul aparitiei noastre la televiziunea nationala, contra unei oportunitati de aur.

Michael si Marlon au fost devastati initial, cand Joseph a ales sa faca auditie. In loc sa prezentam spectacol in fata unei audiente de milioane de oameni in New York, ne aflam la sediul Motown - Hitsville USA – interpretand pentru o mana de oameni, inclusiv dl Gordy. Joseph a fost destept sa nu sustina celebritatea de moment a televiziunii: David Frost nu ne-ar fi adus mai aproape de un contract de inregistrari - dar auditia a facut-o.

Pe 23 iulie 1968, aceasta auditie a avut loc in fata unui grup selectat de persoane. Nu am putut sa le vedem, pentru ca erau adunate in intuneric, de cealalta parte a geamului din studioul de sunet; am vazut doar o camera pe un trepied, capturand “testul nostru” de ecran, asa cum era standardul. Am cantat cantecul denumit, pe buna dreptate "Nu prea sunt mandru sa te rog asta" si "As vrea sa ploua" de Temptation, inainte de a incheia cu "Cine te iubeste" de Smokey Robinson. Cel mai ciudat lucru a fost linistea care ne-a salutat nota finala: nimeni nu a spus un cuvant.

Michael nu putea sa stea locului. “Asadar? Cum a fost?” a ciripit el. "Michael!", i-am soptit eu tare, jenat de impolitetea lui. "A fost grozav... foarte bine", a spus o voce. Dar asta a fost tot ce am obtinut. A trebuit sa asteptam cativa ani, inainte sa aflam adevarul despre reactie, atunci cand dl Gordy a scris despre asta in Prefata sa la autobiografia reeditata a lui Michael, Moonwalk, in anul 2009: "Michael canta "Who’s loving you”, cu tristetea si pasiunea unui om care a trait cu blues-ul si cu inima franta toata viata... La fel de profund ca si cum Smokey o canta, dar Michael o canta mult mai bine. I-am spus lui Smokey: "Mai, omule, cred ca el ti-a luat melodia asta!" Doua zile mai tarziu, am fost sunati din nou: Motown voia sa semneze cu noi.”

“Cand Michael a pus mana pe melodie, a cantat-o din tot sufletul. De unde putea el sa stie ce inseamna acea piesa? A cantat-o ca si cand el a scris-o. Cant in concertele mele live piesa Who’s Lovin’ You sau o parte din ea si, de multe ori, vin tinerii la mine dupa concert si-mi spun: 'Nu stiam ca tu canti piesa lui Michael Jackson'... Un copil de 11 ani sa cante piesa aceea cu atat de multa emotie? Era incredibil. De necrezut!” - Smokey Robinson

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson

Michael Jackson - CRY FREEDOM - 1

PLANGI LIBERTATE – partea intai

 “Noi inca mai simtim pierderea lui Michael. Dar, ce se va intampla pe masura ce timpul va trece? Ce se va intampla cu scopul real a lui Michael pentru care el a existat? Cine poate sustine munca lui Michael altruist, fara un motiv ascuns? Natiunile si guvernele sunt capabile de fapte bune, dar aceste fapte bune sunt mult prea des facute pentru a exercita control asupra altora. Michael nu a vrut sa controleze pe nimeni, el a vrut doar sa raspandeasca fericire si bucurie.”/ Jermain Jackson

“Daca ei va plac aici, va vor placea oriunde”, a zis Joseph in duba, pe drumul spre New York. Destinatia noastra: faimosul Teatru Apollo din Harlem - un loc unde se nasteau vedetele. Tot drumul din Indiana, a vorbit intr-una despre ceea ce insemna acel loc si despre cantaretii care au triumfat acolo: Ella Fitzgerald, Lena Horne, dansatorii Bill ‘Bojangles’ Robinson si James Brown. Intr-o epoca in care chipurile negrilor apareau relativ rar la televizor, Apollo era platforma pentru manifestarile afro-americane. "Dar, daca faceti vreo greseala, acest public se va intoarce impotriva voastra. In seara asta, trebuie sa fiti in joc”, a continuat el.

Sincer, noi nu eram intimidati: stiam ce inseamna castigarea multimii, ca vom trece de o usa catre lucruri mai mari, deci ce motivatie mai mare ar fi putut exista pentru visul unor baieti tineri? Uneori existau si avantaje sa fim miei in marea industrie a divertismentului - inocenta noastra ne-a facut orbi la o multime de ocazii certe. Am oprit sub simbolul Apollo care atarna vertical, de un portocaliu aprins pe timp de noapte. Cand am intrat prima oara, peretii erau captusiti cu fotografiile legendelor. Am strabatut coridorul si am observat covorul ponosit. Joseph ne-a cerut sa ne imaginam picioarele care l-au uzat; sa ne imaginam genul de pantofi la care vom intra.

Am avut propria cabina de proba, cu o oglinda inconjurata de becuri si un cuier pe roti, din crom, pentru haine. Microfoanele apareau electronic de sub scena, totul era de forma spatiala. In interiorul cabinei de proba, Michael si Jackie s-au urcat pe un scaun si au deschis fereastra pentru a privi afara. “Exista si un teren de baschet!” a strigat Jackie. Lucrul acesta a dus la o noua izbucnire de entuziazm. Voiam chiar sa iesim afara si sa aruncam la cos, dar in clipa aceea a intrat Joseph. Toti am sarit in sus, prefacandu-ne pe de alta parte ca ne concentram. Era timpul sa devenim seriosi.

Nu stiu daca Joseph a realizat vreodata cat de nepasatori eram in sinea noastra privitor la spectacol, dar el stia ca Harlem nu era Chicago. Multimea din Apollo era foarte versata in divertisment: isi cunostea muzica. Daca lucrurile mergeau prost, murmurele nemultumite se transformau in huiduieli urmate de rachete cu cutii de conserve, fructe si floricele de porumb. Cand lucrurile mergeau bine, se ridicau in picioare cantand, aplaudand si dansand. Nimeni nu pleca de la Teatrul Apollo fara sa intrebe: "Ce am facut?". Inainte de a merge mai departe, am simtit zumzetul unei sali pline. Michael si Marlon stateau in fata lui Tito, Jackie, Johnny si a mea, in intuneric, iar cei care se aflau inaintea noastra, pe scena, nu pareau sa primesca cea mai buna reactie din partea publicului. Huiduielile erau zgomotoase si neiertatoare.

Apoi diferite obiecte au inceput sa aterizeze pe scena, urmate de miezul unui mar. Marlon, speriat, s-a intors spre noi: "Se arunca cu obiecte!" Joseph se uita la noi ca si cum ar fi spus: "V-am spus eu...". In mijlocul draperiilor din spatele scenei si ferit de vederea publicului, era o bucata din trunchiul unui copac. Era "Copacul Sperantei" de la Apollo, decupat dintr-un copac taiat care odata isi avusese locul pe Bulevardul Dreams, cunoscut si sub numele de Avenue 7, intre vechiul Teatru Lafayette si Hanul lui Connie. Intr-o superstitie veche, artistii negri atingeau acel copac sau ramaneau sub ramurile sale pentru a avea noroc. Acest arbore venise sa simbolizeze speranta pentru eforturile afro-americane, in acelasi mod in care copacul din afara casei noastre simboliza unitatea.

Michael si Marlon au mangaiat cum se cuvine "Copacul Sperantei", dar nu cred ca Lady Noroc a avut vreo legatura cu spectacolul pe care l-am dat in acea noapte. Noi am zguduit Apollo si multimea a fost indata in picioare. Nu cred sa fi adus o performanta mai buna in oricare alt loc in zilele noastre dinainte de Motown si am ajuns sa si castigam concursul pentru amatori, Superdog Amateur Finals Night. Trebuie sa-i fi impresionat pe cei din management pentru ca ne-au invitat inapoi, de data aceasta ca interpreti platiti. In acel Mai a lui 1968, eram pe aceeasi lista in programul de o noapte de la Apollo cu Etta James, Coasters si Vibrations. Stiam ca am interpretat foarte bine, la cel mai inalt nivel. Ceea ce nu stiam era faptul ca un producator de televiziune se afla in public, luand notite si manifestand un interes deosebit.

Un avocat evreu micut care purta intotdeauna costum, a sosit la spectacol. Se pare ca Richard Aarons a batut la usa camerei de hotel din New York a lui Joseph si si-a vandut serviciile. I-am fost prezentati veselului si glumetului Richard ca unei persoane "care ne va ajuta sa ajungem acolo unde trebuie sa fim". Ca fiu al presedintelui unei uniuni de muzicieni din New York, Richard avea relatii utile. Imediat, Richard a si pus la punct un pachet profesional pentru recomandare, care continea hit-urile noastre din Steeltown, taieturile din ziare a unor recenzii foarte bune, materiale promotionale si o scrisoare care explica de ce lui Jackson 5 ar fi trebuit sa i se acorde o sansa.

Pachetul a fost trimis la case de discuri precum Atlantic, CBS, Warner si Capitol. In plus, Joseph a trimis personal un alt pachet catre Motown Records din Detroit, adresat dlui Berry Gordy, incredintat ca urmeaza recomandarile lui Gladys Knight. Obisnuia sa-i spuna mamei: "O sa-i duc pe baieti la Motown chiar daca este ultimul lucru pe care il fac!" Multe saptamani mai tarziu si cu noi inca atasati tehnic la Steeltown Records, Joseph a adus un plic pe care l-a deschis si banda noastra demo a alunecat pe masa... Restituit si respins de Motown. Cel mai bun lucru cu privire la calatoria in circuitul Chitlin, a fost sentimentul ca intotdeauna am mers in varful picioarelor, in umbra celor mai buni.

Ne aflam deja in cabina de proba a lui Gladys Knight si pe aceeasi scena cu cei de la grupurile vocale Delfonics, Coasters, Four Tops si Impressions, insa pentru noi alte doua "intalniri" palpitante au insemnat “aur” si ambele au fost la Teatrul Regal din Chicago. Cu prima ocazie, l-am ateptat pe Smokey Robinson sa se duca la repetitie sau sa mearga pe scena sa cante. Nu-mi amintesc ce. Dar Joseph ne-a asigurat ca, daca vom sta prin preajma, il vom intalni pe cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor. A fost unul dintre putinele momente in care am simtit fluturi in stomac: pregatirea de a-l intalni pe unul dintre eroii nostri a fost mai stresanta decat spectacolul. Cand Smokey a venit la noi si s-a oprit sa ne vorbeasca, nu puteam crede ca de fapt el isi facuse timp pentru noi. Dar el era acolo, in helanca si cu pantaloni negri, zambindu-ne cu larghete, scuturandu-ne mainile si intrebandu-ne cine suntem si ce am realizat.

Michael a fost intotdeauna interesat de maniera altor artisti de a face lucrurile. Si l-a asaltat pe Smokey cu intrebarile. Cum ai scris toate piesele astea? Cand vin cantecele la tine? Nu-mi amintesc raspunsurile, dar garantez ca Michael si le-ar fi amintit. Smokey ne-a acordat cinci minute bune – si, cand a plecat, stiti despre ce am vorbit cu totii? Despre mainile lui. “Ai simtit cat de moi ii erau mainile?” a soptit Michael. “Nu-i de mirare”, am raspuns eu. "Nu a facut altceva decat sa scrie cantece". "Erau mai moi decat ale mamei!" a adaugat Michael. Cand am dat buzna pe usa din Gary, a fost primul lucru pe care i l-am spus si mamei. “Mama! L-am intalnit pe Smokey Robinson - si stii cat de moi ii erau mainile?" Acesta este lucrul pe care oamenii il uita. Ca am fost fani cu mult inainte de a deveni altceva.

In ziua in care l-am intalnit pe Jackie Wilson, am avansat inca o etapa cu accesul nostru la VIP: am fost invitati in cabina lui sacra. Era "sacra" deoarece, pentru noi, el era Elvis negru, inainte ca Elvis alb sa apara; era unul dintre acei interpreti care apar o data la fiecare generatie. Jackie si revista sa erau regulat capul de afis de la Regal, astfel ca ne-am concentrat in ziua aceea asupra lui. Dupa ce Joseph a avut un cuvant de spus cuiva, am obtinut: "Bine, cinci minute", privilegiu cu care bucuria noastra copilareasca a fost de multe ori cumparata. Va voi spune un anume lucru despre tatal nostru: stia cum sa deschida usile. Usa aceea cu nume important s-a deschis si noi am trecut in rand de la intunericul coridorului la stralucirea aruncata de becurile arcuite din jurul oglinzii de la masa de toaleta, unde Jackie statea cu spatele la noi.

Avea un prosop infasurat intr-un guler gros pentru a-si proteja camasa alba de fondul de ten si de tusul pentru ochi pe care si-l aplicase. Michael a vorbit mai intai, intreband politicos daca ar putea sa-i puna cateva intrebari. “Sigur, da-i drumul, pustiule,” spuse Jackie, vorbind reflectiilor noastre din oglinda sa. Michael l-a bombardat apoi cu intrebarile. Cum te simti cand te duci pe scena? Cat de mult repeti? Cat de tanar ai fost cand ai inceput? Fratele meu era neincetat in cautarea cunoasterii. Insa Joseph a fost cel care ne-a oferit cea mai importanta informatie, demna de luat in seama, in acea noapte: ne-a spus ca unele dintre cantecele lui Jackie Wilson fusesera scrise de nimeni altul decat de domnul Gordy, fondatorul Motown. ("Lonely Teardrops" a fost primul number one al domnului Gordy). La intalnirea cu Smokey Robinson si cu Jackie Wilson, stiam cu totii ca al lor era nivelul la care trebuia sa fim.

Poate ca asta a fost ceea ce a facut Joseph de-a lungul timpului: sa ne introduca la regi, astfel incat si noi sa ne dorim sa conducem. Era ca si cum ar fi zis: "Asa puteti fi si voi, dar trebuie sa continuati sa lucrati". As dori sa-mi pot aminti perlele de intelepciune show-business pe care fiecare persoana ni le-a lasat - pentru ca fiecare a avut "sfaturi sanatoase", conform lui Joseph - dar aceste cuvinte sunt acum ingropate precum o comoara undeva adanc in mintea mea. Michael pastra cu grija aceste influente, absorbind fiecare ultim detaliu: felul in care vorbeau, se miscau, conversau - si cum aratau si se simteau in pielea lor. El ii urmarea pe scena cu vigilenta unui regizor tanar, concentrandu-se asupra cuvintelor lui Smokey, sau concentrandu-se asupra picioarelor lui Jackie. Apoi, in duba care mergea acasa dupa aceea, el devenea cel mai vorbaret si mai animat dintre noi: "L-ai auzit cand a spus ..." sau "Ai observat cum ..." sau "L-ai vazut pe Jackie cum se misca ..."

Fratele meu era un maestru in studierea oamenilor si nu a uitat niciodata vreun lucru, depunandu-l intr-un dosar mental pe care ar fi putut sa-l numească "Cele mai mari inspiratii si influente". Atunci castigam aproximativ 500 de dolari la un spectacol, iar tatal nostru ne muncea mai mult ca niciodata, cu o probabilitate neasteptata a preciziei. "Mereu repetam asta. De ce uiti ce sa o faci?" striga el, cand nu mergea vreun cantec sau vreo miscare - si apoi ne reamintea ca James Brown obisnuia sa-i amendeze pe cei de la Famous Flames ori de cate ori faceau cate o greseala. Dar pentru Joseph, amenzile nu insemnau alegerea sanctiunii. Insemnau bataia cu nuiaua. Marlon a primit cel mai mult pentru ca el era considerat legatura slaba din lant. Este adevarat ca nu se coordona bine si trebuia sa munceasca de 10 ori mai mult decat noi, dar niciunul dintre noi nu a observat la el ceva care sa ne fi ingreunat spectacolul.

Insa Marlon devenise o scuza pentru ca Joseph sa ne preseze cu timp de repetitie suplimentar si sa ne tina mai mult in casa. S-a dovedit mai tarziu ca exista un motiv mai profund in spatele tuturor acestor lucruri. La un moment dat, a existat un pas pe care Marlon nu l-a putut stapani si rabdarea lui Joseph a cedat. El i-a ordonat sa iasa afara ca sa aduca o "nuia" - o ramura subtire - din copacul de-afara. Am urmarit cum Marlon a ales nuiaua cu care stiam ca Joseph il va bate - din acelasi copac pe care l-a folosit pentru a simboliza familia si unitatea. “Ori de cate ori uiti, s-a rastit Joseph, faci o diferenta intre castig si pierdere! Dupa ce l-a lovit pe Marlon peste picioare, Michael a fugit in lacrimi, incapabil sa priveasca. Vederea nuielei ne-a facut pe toti sa ne dedicam mai mult repetitiilor, totusi, din cand in cand, Marlon se incurca. “Baiatule! Iesi si adu o nuia!" Marlon incerca sa fie mai smecher – cautand sa aduca cea mai subtire nuia pentru a diminua impactul. “NU! Du-te inapoi si cauta o nuia mai groasa!", spunea Joseph. Marlon a invatat sa strige mai tare decat era de fapt durerea. In acest fel, bataia inceta mai repede.

Ceea ce Marlon nu a auzit a fost discutia despre transformarea trupei Jackson 5 in Jackson 4. "El nu poate face acest lucru, este in afara pasului si in afara tonului si ne distruge sansele!" i-a spus Joseph mamei. Dar numai peste corpul ei mort, Marlon avea sa fie dat afara si marcat pe viata: Mama si-a asumat batalia si Marlon a ramas in grup. Am sa spun un lucru despre Marlon: el era cel mai tenace dintre noi toti. Isi cunostea limitele, dar nu inceta niciodata sa incerce sa le depaseasca. Ori de cate ori luam o pauza, el continua sa exerseze. Folosea chiar si mersul la scoala pentru a repeta. Eram un grup de frati care veneam la scoala si, din mijloc, Marlon izbucnea, dansa pe trotuar, isi repeta pasii, sarea dintr-o parte in alta. Cand ne culcam, il auzeam pe Michael din patul de mijloc, linistindu-l pe Marlon: "Te descurci bine, vei ajunge unde ti-ai propus, continua asa".

La scoala, Michael obisnuia sa-si foloseasca timpul de recreatie pentru a-i arata lui Marlon rotirile si diferite miscari. Ca iubitori de filme cu Bruce Lee, aveam propriile noastre nunchucks - bete de arta martiala - iar Michael le ducea la scoala (regulile erau mai indulgente in acele zile cand copiii nu foloseau arme pentru a-si face rau unii altora). Michael si Marlon erau ca poezia in miscare, folosind tehnicile nunchaku pentru a practica fluiditatea, flexibilitatea si gratia in miscare. Cred ca acesta a fost motivul pentru care Marlon a devenit in cele din urma un dansator realizat - pentru ca s-a bazat si pe acele ore suplimentare. Totusi Michael il ura pe Joseph pentru ca ii folosea talentul propriu ca masura prin care il judeca pe fratele sau. Ura felul in care o astfel de examinare neiertatoare planta intotdeauna dubii: "Am executat asta destul de bine? Asta voia el sa fac? Am facut vreo greseala?" - soaptele staruitoare ale propriilor indoielii de sine constrangeau pe fiecare dintre noi sa ne ingrijoram daca cele mai bune miscari erau intr-adevar cele mai bune.

Poate ca acest resentiment alimentat s-a aflat in spatele razvratirii lui Michael. Daca, in timpul repetitiilor, Joseph ii cerea sa faca un pas nou sau sa incerce o miscare noua, Michael, al carui stil liber in curs de dezvoltare nu avea nevoie de instructiuni, refuza. La varsta de noua anisori, el s-a transformat din copilul cere-mi-si-fac-orice, care se conforma, intr-un copil incapatanat cu atitudine. "Fa-o, Michael", spunea Joseph, grosolan, "sau vor fi probleme!" - "NU!" - "N-o sa te mai rog inca o data." - “NU! Vreau sa ies afara si sa ma joc!” Michael devenise unul dintre acei copii care se impotriveau ordinului impus, impingandu-si norocul mai mult decat indraznisem noi vreodata. Inevitabil, a primit nuiaua. Uneori, statea la copac, plangand, incercand sa-si aleaga ramura. Imi amintesc ca am primit si eu odata nuiaua - pentru ca nu dorisem sa fac niste treburi - insa Marlon (pentru greseli) si Michael (pentru neascultare flagranta) au primit-o de cele mai multe ori.

Erau momente cand mama considera ca Joseph ii administra prea multa pedeapsa. “Stop, Joseph! Stop! ", il implora ea, incercand sa-l faca sa vada prin pacla rosie care-l invaluia. Intre timp, Joseph a invatat ca nuiaua nu era chiar cel mai eficient instrument de indrumare a unui om, deoarece aceasta il facea pe Michael sa dea considerabil inapoi. Se baricada in dormitor sau se ascundea sub pat, refuzand sa iasa - si asta manca din timpul pretios de repetitie. Odata a tipat in fata lui Joseph ca nu va mai canta niciodata daca mai pune din nou mana pe el. Ne-a lasat pe noi, fratii mai mari, sa-i vorbim lui Michael si sa-l convingem cu bomboane: era uimitor ce putea sa faca perspectiva unei bomboane.

Sa nu uitam ca lui Michael ii placea sa sicaneze si nu-l convingeau toate lacrimile si accesele de furie sa fie altfel. Facea fata asta: isi deschidea larg ochii, isi umfla obrajii si isi incretea buzele - si facea asta ori de cate ori cineva vorbea serios. Odata, Joseph mi-a facut morala pentru ca am omis ceva. Nu era ceva suficient de serios pentru o chelfaneala, dar trebuia sa stau acolo in timp ce el ma mustra cu asiduitate. In timp ce el statea in fata mea - cu fata lui infricosatoare - l-am vazut pe Michael in spatele lui, facand fata aceea. Am incercat sa ma concentrez asupra lui Joseph, dar Michael isi bagase degetele in ambele urechi, vazand ca mi-a captat atentia. Am inceput sa ranjesc. “Baiatule! Razi de mine?” a tipat Joseph. Intre timp, Michael a disparut in dormitorul nostru, in afara razei vizuale. 

El si Marlon au pus la cale o porecla noua pentru Joseph: "Buckethead". Adica “Fata de hardau”. O spuneau in spatele lui sau o sopteau cand era aproape si se spargeau de atata ras si chicoteli. De asemenea, l-am numit "Soimul" - pentru ca lui Joseph ii placea sa creada ca a vazut si ca stia totul. A fost porecla despre care i-am spus. Ii placea si lui - suna respectuos. Temperamentul lui Joseph si educatia disciplinara nu vor castiga niciodata mult suport in ziua de astazi, dar pe masura ce am trecut in adolescenta, am inceput sa inteleg gandirea din spatele batailor. Nu stiam la vremea aceea, dar parintii nostri se ingrijorau de influenta crescanda a violentei in banda la mijlocul anilor saizeci, ceea ce a dus la racolarea de tineri in banda. Departamentul de politie din Indiana a infiintat propria Unitate de Informatii privind Bandele si a existat si o discutie la scoala despre armele automate si supravegherea FBI prin vecinatate. In Chicago, 16 tineri fusesera impuscati intr-o saptamana, dintre care doi mortal.

La Teatrul Regal, managementul a mers la extrema angajarii ofiterilor de politie in uniforma pentru a pazi foaierele si casele de bilete, deoarece bandele terorizau regiunea. Aceasta neliniste si zvonistica locala s-a raspandit pana la urechile parintilor nostri din otelarie. Joseph era hotarat nu doar sa ne salveze de la viata zbuciumata din Laminor, ci sa ne tina departe de implicarea in banda - si sa nu distrugem visul nostru si al lui. Asa cum le-a spus reporterilor de la ziare in 1970: "In vecinatatea noastra, toti copiii intrasera in necaz si am simtit ca este foarte important ca cei din familie sa se implice in activitati care sa ii tina departe de strazi si de tentatiile epocii moderne." Aceste bande de raufacatori ii vanau pe impresionabili (ceea ce noi toti eram) si, intr-un oras in care rata divortului era mare si copiii aveau prea putin respect fata de tatii lor, recrutarea in banda aducea copiilor un sentiment de apartenenta si o sansa de a castiga iubirea de "frati".

Asta, si perspectiva unui lucru groaznic ce ni s-ar fi putut intampla, l-a facut pe Joseph sa se teama. Teama i s-a amplificat atunci cand Tito a fost prins intr-o ambuscada pe drumul de la scoala spre casa si a fost amenintat cu arma pentru banii lui de pranz. Am aflat pentru prima oara de asta, atunci cand Tito a dat buzna pe usa din fata, tipand ca un pusti incercase sa-l omoare. Joseph a raspuns prin a face doua lucruri. S-a asigurat ca avem un scop: aveam repetitii constante, ceea ce insemna ca trebuie sa ne intoarcem acasa si ca nu putem sa iesim la joaca. El s-a transformat apoi intr-o importanta forta a fricii. Devenind un tiran acasa, el ne-a impiedicat sa ne supunem tiranilor de pe strada. A functionat: eram mai speriati de el decat de membrii unei bande. Michael a remarcat faptul ca Joseph a avut mai multa rabdare cu noi la inceput, cu timpul insa, disciplina lui s-a inasprit.

Perioada a coincis cu sporirea violentei in banda. De-a lungul copilariei noastre, am fost incurajati sa ne jucam doar unul cu celalalt, iar dormitul la prieteni nu a fost niciodata permis. In afara de Bernard Gross si de vecinul apropiat, Johnny Ray Nelson, nu am reusit sa cunoastem alti copii. Ideea "Sa-i lasam pe cei de afara inauntru", dupa cum o spunea Mama, era plina de risc, pentru ca niciunul dintre noi nu putea stii ce ar putea aduce un copil dintr-o alta familie in ceea ce priveste gandurile rele, obiceiurile proaste sau problemele interne. “Cei mai buni prieteni ai vostri sunt fratii vostri”, spunea ea. In mintea noastra, "outsideri" erau oameni care trebuiau sa fie prudenti chiar si atunci cand erai crescut astfel. Asta putea functiona doar in doua feluri: fie deveneai extrem de circumspect si banuitor fata de oricine care nu era din familie, fie sareai la extrema opusa si acceptai pe oricine, reactionand la restrictiile din trecut.

Odata ce amenintarea bandelor a devenit o problema, am fost tinuti mai mult in casa si chiar retinuti de la scoala in ultima zi a anului. Joseph a luat in considerare chiar si ideea de a ne duce in Seattle "pentru ca era mai sigur acolo". In mainile sale, am vazut stele verzi atunci cand ne lovea peste fund cu cureaua din piele, cu nuiau si uneori cu cordonul deteriorat al vreunui fier de calcat, dar nu am vazut niciodata un cutit, un pistol, metale purtate pe articulatii, o celula de politie sau o sala de urgenta din spital. Cred ca Joseph a facut ceea ce a simtit el ca este bine in acea vreme, in acea epoca, in acele circumstante."

De fiecare data, in luna iunie, rememoram clipele de ramas bun fata de un om care a determinat intreaga planeta sa se conecteze, prin fire nevazute, spiritului sau. Intreaga planeta a vibrat pentru o clipa in ritmul muzicii si dansului sau. Viata sa plina de talent, daruire, modestie si omenie, s-a desfasurat prin fata ochilor nostri si, mai ales, ne-a impresionat ireversibil, sufletele. A fost un sentiment puternic, caruia nu i-am putut face fata si care, dincolo de puterile noastre, ne-a chemat catre implinirea unui vis. A unui vis pe care omenirea si l-a dorit dintotdeauna: cel al armoniei si al uniunii sale. Am fost o singura constiinta conectata la constiinta universala.

Prin iubirea care a cuprins si reverberat inimile, un om de omenie a fost condus, in luminile stralucitoare ale rampei si ale milioanelor de lampioane, catre constelatii.

Si, de fiecare data, in iunie, cuvintele fratelui sau, Jermain Jackson, revin in memorie cu intensitate: “Michael a cautat intotdeauna binele in oameni, dar si-a dorit ca si oamenii sa il inteleaga si sa inteleaga de ce se afla el aici. Asta a facut batjocura indurata de el atat de greu de suportat…”

“Cum poate cineva care a dat atat de mult, sa fie obiectul la atat de multa ura? De ce este asa, de ce cu cat suntem mai binecuvantati, cu atat zilele noastre mai grele sunt destinate a fi? Fratele meu nu a fost o amenintare pentru nimeni. El a fost pentru pace, iar starea lui pasnica a fost o binecuvantare de la Dumnezeu.”     

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson