Michael Jackson – ADEVARUL VA FI SALVAREA MEA!

Undeva, pe tabla de sah a destinului

“Este nevoie de multi oameni pentru a minti, este nevoie de o singura persoana pentru a spune adevarul. Aminteste-ti asta!”

 

"M-am intrebat intotdeauna unde se ascunde punctul limita al lui Michael, deoarece eu stiam ca baietelul din Gary, care in furia lui se napustea impotriva lui Joseph, era acolo, pe undeva. Undeva in mintea mea, asteptam ca de fiecare data el sa izbucneasca si sa tipe. Ziua aceea inevitabila a venit, la sase luni de la ancheta politiei, in momentul in care avocatul districtual din Santa Barbara, Tom Sneddon, si-a trimis cavaleria la ferma Neverland cu un mandat de perchezitie, in vederea unei arestari. Era ora 18:30 pe data de 18 noiembrie 2003 - aceeasi zi in care a fost lansat penultimul album al lui Michael, “Michael Jackson Number Ones”. A existat o sincronicitate oribila in toate si o singura inevitabilitate: nu exista nicio posibilitate ca albumul sa aiba succes in acel moment.

Cand Michael a auzit ca aproximativ 70 de ofiteri de politie se aflau la ferma, a explodat. In apartamentul de la hotel, a luat farfuriile cu mancare din caruciorul de room service si le-a aruncat pe pereti, a lovit cu putere doua lampi, a rasturnat o sculptura, a intors o masuta de cafea si a trimis tot felul de obiecte sa zboare pe deasupra masei. Intre timp, in Santa Ynez Valey, politia cauta frenetic peste tot, folosind cutite pentru a taia spatele picturilor valoroase si al saltelei sale, in timpul unui raid de 14 ore care nu a dovedit nimic. Cunosc daunele pe care le-au provocat, pentru ca Michael le-a aratat mai tarziu fratilor si a jurat sa nu mai doarma niciodata in casa principala (si nu a mai facut-o - a stat mereu in camera de oaspeti „Elizabeth Taylor”). Se pare ca politistii asteptasera ca el si copiii sa plece la Vegas pentru o filmare. Raidul a fost efectuat in timp ce el statea la hotelul Mirage, ocupand un etaj intreg.

M-am indreptat si eu tot catre Las Vegas - hotelul MGM - cu prietenul de familie Steve Manning, pentru a discuta despre un acord cu grupul de divertisment CMX pentru un album al lui Jacksons cu Michael. El era dispus sa “inregistreze doua sau trei cantece” cu noi “atata timp cat fratii intra in studio si fac ceea ce trebuie sa faca fara nicio incurcatura”. Asta insemna fara intrigi politice, fara avocati care sa se certe intre ei, fara sisteme de vot. Eu eram la aeroportul din Burbank, aproape sa plec, cand mama a sunat sa-mi spuna despre raid. Era, lesne de inteles, innebunita. Nu ma puteam gandi decat la starea in care se va afla Michael si la cat de repede as putea ajunge in Nevada.

Cand am ajuns in sfarsit la hotelul lui Michael si am intrat in holul apartamentului sau, ramasitele furiei sale neobisnuite erau imprastiate peste tot pe podeaua camerei. “Ce …??! Michael? ... MICHAEL?” Camera lui arata de parca ar fi lovit-o un taifun si gandul meu imediat a fost ca si politistii au fost acolo. Nu-mi amintesc sa-i fi vazut pe copii, asa ca banuiesc ca Nanny Grace i-a scos de acolo pana am ajuns eu. Randy si Rebbie erau si ei pe drum. In timp ce paseam printre resturi, am intrat intr-o camera din spate, unde l-am gasit pe Michael asezat pe un scaun, putin putin mai linistit, dar tot fierband, incercand sa-si distraga atentia cu un proiect de animatie la care lucrase. “Esti bine?” am intrebat. Cu capul in jos, nu a spus nimic. “Vom trece prin asta”, am spus.

Ochii lui au privit in sus la mine si atunci l-am vazut din nou pe fratele meu mic, aciuit intr-o camera oarecare de hotel, nevrand sa zboare prin turbulente. Speriat si pierdut si, asa cum a spus Rebbie ceva mai tarziu, aratand “tulburat” de nebunia situatiei care il inconjoara in acel moment. Si-a ridicat ochii spre mine. “Nu am facut nimic - nu am facut nimic!”, a spus el. “Stim”, i-am spus “Stim”. “Si atunci de ce? De ce vor sa ma aresteze? Pentru ce? Nu pot sa-mi faca asta! Eu nu am facut NIMIC...” In acel moment pasea apasat. Au sosit Rebbie si Randy, cu mama nu departe in urma lor. Rebbie s-a aplecat sa curete mizeria din jur, fara sa spuna nimic, intr-o tacere incomoda. Telefonul suna si el intr-una. Afara descinsesera paparazzi. In aer, “ochii din cer” planau.

Apoi, conducerea hotelului ne-a spus ca actiunea in desfasurare era deranjanta pentru ceilalti oaspeti si ne-a intrebat daca “nu ne gandim sa eliberam hotelul.” Ne-am mutat imediat la Green Valley Ranch, dar totul s-a intamplat atat de repede si presiunea a fost coplesitoare. Dupa ce a aruncat cu diferite obiecte prin aer si a dat frau liber furiei, am ramas uimit cum Michael si-a redobandit calmul de dragul copiilor. Copiii erau intuitivi si tot puneau intrebari, dar tatal lor i-a linistit ca totul va fi in regula, chiar daca el nu-si putea spune siesi acest lucru. L-am vazut cum o tinea si o imbratisa pe Paris, iar ea l-a cuprins strans cu bratele ei. El a inchis ochii si a inghitit in sec. Acum este timpul sa fii curajos, frate mai mic. Motivul tau pentru a lupta se afla aici, in jurul tau.

A doua zi dupa raid, Tom Sneddon a tinut o conferinta de presa, anuntand ca a emis un mandat de arestare pentru Michael pentru “acuzatii multiple de molestare a copiilor.” El i-a cerut fratelui meu sa se predea si sa-si predea si pasaportul, facandu-i astfel fuga imposibila. Nu a dezvaluit numele acuzatorului, dar toti stiau ca este Gavin Arvizo, iar acesta avea sa afirme ca a fost abuzat si retinut impotriva vointei sale, pentru a-l obliga sa coopereze cu PR-ul de limitare a daunelor dupa efectul documentarului lui Bashir. Sneddon avea sa ceara juriului sa creada ca Michael si asociatii sai au facut asta atunci cand prietenia lui cu Gavin se afla mai degraba sub cercetarea atenta a presei, decat inainte de filmul documentar cand nimeni nu-l cunostea pe baiat.

Aflat in fata unui grup de microfoane, a mai spus audientei ca a fost stabilita o cautiune de 3 milioane de dolari, iar pedeapsa maxima de inchisoare pe cap de acuzare era de opt ani. Discursul sau “prezidential” a continuat iar si iar pentru a justifica de ce acest caz era foarte diferit de acuzatiile facute in 1993, dupa care i s-au adresat intrebari. “I-ar putea fi luati copiii lui Michael Jackson?” a strigat un reporter. “Aceasta este o decizie care va fi luata de o instanta pentru minori”, a spus el. 

- "Mama voastra *****! Continuati, adaugati cat puteti la chinul lui Michael! Faceti-l sa gandeasca ca va pierde tot ceea ce este pretios pentru el, am mai gandit eu." “Exista posibilitatea de a fi si alte victime?” “Da”, a raspuns el. „Vom incuraja publicul sa se prezinte daca are informatii despre alte victime din comunitate.” - "Nu aveti nimic. De aceea, invitati mai multi pe banda", am gandit.

In timp ce toata lumea radea, eu nu ma puteam gandi decat la Michael care isi distruge apartamentul, se prabuseste pe scaun, umbla prin camere, isi iese din minti. O strange in brate pe Paris. Ma gandeam la mama cum plange si se roaga. O vedeam pe Rebbie cum ridica de pe jos bucatile “operei” lui Sneddon. Si am simtit acea furie clocotind. Apoi, inainte de a fi fost condus acasa, avocatul districtual le-a reamintit reporterilor ce spera: “Ramaneti cu totii cat mai mult timp si cheltuiti cat mai multi bani; avem nevoie de vanzarile voastre pentru a ne sustine posturile”. Probabil ca si asta a fost o gluma! 

Tom Sneddon l-a subestimat insa pe Michael. Pana in momentul acela, fratele meu petrecuse 24 de ore trecand prin toate emotiile posibile si imposibile si, oricat de ezitant era sa colaboreze cu autoritatile in care nu avea deloc incredere, a inceput sa-si doreasca sa vorbeasca in instanta. Stia ca lasase usa intredeschisa pentru problema cu acea reglementare civila din 1994. “A fost un sfat rau”, a spus el, “si am stiut asta chiar atunci. Acum voi arata ce am vrut sa le arat inainte - ca sunt nevinovat”. Sneddon probabil uitase ca Michael a solicitat un proces penal in 1993, dar un judecator nu i l-a admis. Dar, asa cum avea sa spuna Michael: “Minciunile alearga in sprinturi si adevarul alearga la maratoane. Adevarul va desfasura acest maraton in instanta.” Si acel adevar a alergat pana acum, crescand ritmul (pasul) la 10 ani.

Michael a sosit cu avionul privat in Santa Barbara, unde politia il astepta, conform unui aranjament, intr-un hangar din aeroport. Fiecare miscare i-a fost televizata: decolarea, aterizarea, transferul la sectia de politie si sosirea acolo in catuse. Cand a coborat din masina politiei, si-a saltat bratele legate la spate - un gest spre elicopterele de stiri, ca si cand ar fi spus: “Vedeti! Vedeti ce imi fac?!”  El a vrut ca lumea sa stie. Mai tarziu, am vrut si eu sa aflu ce anume i se relata acestei lumi. Unii din familie nu au suportat sa urmareasca reportajele televiziunii, dar eu nu m-am putut opri sa urmaresc CNN. Prezentatoarea CNN, Kyra Phillips, era cu o fata blonda de la Entertainment.

In seara aceea, ea si o experta in justitie faceau comentarii dispretuitoare la adresa lui Michael si il condamnau. Prima data, a fost partea de spectacol oferita de Sneddon. Apoi, incatusarea si acum cele doua comentatoare care se pretindeau a fi informate. As fi putut sa nu fiu extrem de sensibil in momentele acelea, numai ca acest tip de opinie speculativa este un joc media pe care publicul il ia in serios si asta m-a infuriat. Ultima picatura a fost cand blonda a spus ceva dispretuitor despre familia noastra, iar eu am lovit strasnic cu pumnul ecranul televizorului, spulberandu-l. Apoi am apelat CNN si am cerut sa fiu difuzat, pentru ca este foarte simplu in familia noastra: daca ranesti pe unul dintre noi, ne ranesti pe toti.

Nu cred ca Kyra Phillips s-a gandit ca as putea fi eu cel care intra in direct, dar nu eram acolo pentru un prieten oarecare, iar vocea imi tremura de furie. Nu am intrat niciodata la radio, la televiziune sau pe scena atat de spontan sau de furios, dar auzisem destule. “Michael este mie la suta nevinovat”, i-am spus, ridicand vocea, “si noi ne-am saturat de toti acesti oameni - SUNT SCARBIT SI M-AM SATURAT DE OAMENI - vorbesc in numele fratelui meu si in numele familiei mele, pentru toti aceia care nu ne cunosc. Aduceti acesti oameni la televiziunea nationala si la televiziunea internationala, iar ei spun aceste lucruri si publicul se intreaba: “Wow, sa fie el chiar asa?” Fratele meu NU este un excentric. Fratele meu are un caracter pasnic. Cu alte cuvinte, ce i se intampla nu este altceva decat UN LINSAJ MODERN.

“Asta este ceea ce vor ei sa vada - pe el in catuse. Ai inteles? Dar nu va fi pentru mult timp, iti promit!”. Ea a spus ca habar nu avea prin ce treceam noi. “Nu, tu habar nu ai! Tu nu mergi in pantofii mei sau ai familiei mele, dar tu ii chemi pe acesti oameni la televiziune sa spuna tot felul de lucruri neadevarate. Suntem o familie si vom continua sa fim o familie. Afectiunea mea este chiar acolo. Si il sustinem mie la suta. Nu am altceva de spus. La revedere”. Atunci cand am trantit receptorul, mana imi tremura. M-am asezat, m-am uitat la ecranul spart al televizorului, mi-am pus capul in maini si am plans.

Odata ce prima faza a indignitatii (ofensei nemeritate) a trecut si ne-am eliberat cu totii supapele de presiune, Michael s-a intors la Vegas si a inceput sa vorbeasca. A fost mai putin o deschidere si mai mult o descarcare a ingrijorarii cu privire la un grup pe care il voi numi „Clubul barbatilor din Beverly Hills” - un grup de brokeri abili, bine conectati in industria muzicala, care, a mai spus el, erau in spatele tuturor si “incearca sa ma dea jos” si a adaugat: “Nu ma vor in preajma... Vor sa ma bage la inchisoare...Vor sa ma termine.” Cand a spus asta - mamei, mie si altor cativa dinauntrul si din afara familiei - temerile sale au fost exprimate calm, ca cineva care putea sa aiba o viziune clara odata ce praful se asezase. Ceva mai tarziu, in timpul unei emisiuni radio gazduite de Jesse Jackson, Michael a facut aluzie la suspiciunile sale spunand ca acum se da “o batalie importanta... si exista o multime de conspiratii.” Acea batalie la care el facea referire, se concentra pe catalogul sau muzical.

Cand a vorbit despre acest lucru, sinceritatea tonului sau m-a facut sa gandesc ca - indiferent daca era adevarat sau nu - noi, ca si familie a lui, puteam sa vedem ratiunea financiara spre care ne indrepta el: ca, daca ar fi mers la inchisoare ca si un infractor condamnat, ce control ar mai fi avut el asupra catalogului? Si, cu nenumarate procese din anumite afaceri, intentate impotriva lui, aliniate ca si avioanele, probabil ca, din inchisoare le-ar fi pierdut pe toate. Acest rezultat ar fi dus, in cele din urma, la pierderi mari, iar el nu ar mai fi putut respecta termenii imprumutului bancar - iar partea sa din catalog i-ar fi revenit lui Sony. Aceasta nu era deloc o teorie; aceasta era o probabilitate distincta in cazul unei condamnari clare. In opinia mea, temerile sale erau legitime: in industria muzicala el detinea echivalentul diamantului Koh-i-Noor. Dar, era mai mult decat atat: el vorbise despre o “conspiratie” cu mult timp inainte ca evenimentele sa se intoarca impotriva lui si suspiciunile sale pareau sa fie din ce in ce mai intemeiate. 

Investigatia politiei a inceput sa miroasa urat cand am aflat de o scrisoare oficiala din partea Departamentului Serviciilor pentru Copii si Familie, de unde am descoperit ca asistentii sociali ai acestuia au fost primii care au vorbit cu Gavin Arvizo si si-au inchis dosarul in termen de 13 zile, deoarece nu exista Caz pentru Raspuns. Scrisoarea, “un scurt rezumat al unei investigatii privind abuzul asupra copiilor, finalizata de Unitatea pentru Cazuri Sensibile”, explica ca “copilul a fost intervievat... si a negat orice forma de abuz sexual.” Mama lui, Janet Arvizo, a spus ca Michael era “tata la figurativ” si nu impartise niciodata patul cu fiul ei. Departamentul “a concluzionat ca acuzatiile de abuz sexual sunt nefondate” - opinie impartasita si de LAPD, a adaugat aceasta. Aceasta scrisoare l-a reabilitat pe Michael si era datata la 26 noiembrie 2003 - la cinci zile dupa arestarea sa.

Dar, desigur, Sneddon avea sa respinga semnificatia ei, spunand ca a numi cazul DCFS “o ancheta, este gresit – ea a fost un interviu.” Nu stiu ce credea el ca a mai ramas de investigat cand baiatul, sustinut de mama sa, a spus categoric ca Michael nu l-a atins, daramite sa-l fi abuzat sexual. El i-a spus acelasi lucru directorului de la scoala sa, dar nimic din toate acestea nu avea sa conteze. Tot ce stiam noi era ca, in februarie 2003, familia Arvizo a fost ferma cu privire la inocenta fratelui meu, la fel ca si autoritatile, insa in iunie, Gavin a spus ca a fost molestat si ca asta a avut loc dupa interviul cu asistentii sociali. Ceea ce nu a spus el a fost ca familia sa a consultat si un avocat cu privire la un proces civil - un avocat care oferise consiliere in cazul Jordie Chandler din 1993. Si cu acea cotitura acceptata de lege, Sneddon a convocat Marele Juriu si a decis ca cazul trebuie sa mearga in judecata.

Dupa arestarea sa si inainte de a pleca din Las Vegas, Michael a vrut sa discute despre aranjamentele lui de securitate si a spus: “Nu ma simt in siguranta pe cat ar trebui si sentimentul asta nu imi da pace.” Nanny Grace imi explicase deja ca actualul sistem de securitate nu functiona pentru el si eu i-am sugerat lui ca are nevoie de oameni care nu se tem de nimeni si care ii impartasesc increderea in Dumnezeu. Ii cunosteam pe fiii lui Louis Farrakhan, liderul Natiunii Islamului, care avea o echipa de bodyguarzi, ideala pentru meseria asta. Sigur pe ceea ce citise el despre Islam si pe ceea ce ii povestise Muhammad Ali, lui Michael i-a placut aceasta idee, dar 11 septembrie era inca o rana deschisa in America. Cunostea distinctia dintre adevaratii musulmani si extremistii ce abuzau de islam, dar problema trebuia tratata discret.

“Vei avea cateva chipuri negre imprejurul tau, cu costume si cravate noi - nimeni nu va observa”, l-am linistit eu. Desigur ca oamenii au observat, ceea ce a dus la sugestii ca “fundamentalistii” il inconjoara si il vor spala pe creier. Oamenii au uitat ca credinta lui Michael in Dumnezeu era prea puternica pentru a fi influentata de orice alta miscare si Natiunea era acolo pentru paza sa efectiva, nu pentru vreo ideologie. Dar agitatia ne-a amuzat pe amandoi si ne-am intrebat ce ar face Ali din toate astea. Oricum, dupa o intalnire la Vegas cu Natiunea Islamului, Michael a fost multumit de oamenii care i s-au adresat cu “Sir” si i-au aratat mult respect. Se simtea confortabil din nou.

Intre timp, fratele nostru Randy incepuse sa lucreze pentru Michael ca mana sa dreapta si inca o data isi impartaseau apropierea de care se bucurasera la Hayvenhurst inainte ca Randy sa plece de acolo. Contactele lui Randy l-au condus pe Michael la avocatul apararii, Tom Mesereau, un barbat nederanjat de cultura celebritatilor si neinteresat de spectacol. Singura preocupare era “integritatea, decenta, onoarea, caritatea, inocenta si reabilitarea” lui Michael. Nu exista nicio indoiala ca acum aveam omul potrivit pentru aceasta slujba. In momentul in care am intalnit acest personaj inaccesibil si i-am auzit optimismul cu privire la modul in care fiecare martor se va plia sub interogatoriu, am simtit o farama de speranta care era imposibil de gasit in nedreptatea lui Sneddon.

Aceasta speranta avea sa creasca in timpul procesului, pe masura ce avocatul nostru, Tom, demasca un caz de urmarire penala construit pe nisip. De asemenea, aflase ca acuzatorul din 1993, Jordie Chandler, refuzase sa depuna marturie si “chiar daca ar fi facut-o, avem martori care urmau sa spuna ce le-a spus: ca acest fapt nu s-a intamplat niciodata si ca el nu va mai vorbi niciodata cu parintii sai pentru ceea ce l-au pus sa spuna.” (Baiatul nu mai vorbise de 11 ani cu parintii). Nu este de mirare ca Michael s-a simtit incurajat de prezenta lui Tom Mesereau in timp ce cazul era judecat. Era sfarsitul lunii februarie 2005.

In prima zi a procesului, toata familia se afla la Neverland. Michael s-a sculat devreme, pentru a se asigura ca era pregatit mental, ca avea parul aranjat, costumul curat si machiajul perfect, asa cum i-l aplicase Karen Faye. Toata lumea medita; toata lumea manca fara graba. Era greu sa nu privesc intreaga scena ca din culise, asteptand sa mergem la un spectacol pe care nu am fi vrut sa-l facem niciodata. Era momentul sa aflam din ce suntem alcatuiti noi, ca familie, ca frati si surori. Tot ceea ce noi am evitat sau cu care nu ne-am confruntat s-a revelat in saptamanile urmatoare, pentru ca era vorba sa privim o realitate foarte urata in fata; nu era vorba de faima sau de un succes superficial, sau de a fi cel mai bun sau de a fi Michael Regele Popului - trebuia sa lasam toate acele mantii la usa.

In sala de judecata era vorba despre adevarul omenesc brut - binele, raul si uratul – si de a fi scapat controlul. In acea prima zi, cand eram in cartile lui Sneddon, m-am uitat la Michael, imbracat intr-o jacheta militara cu banda rosie si am fost uimit de cat de taios ca si cristalul parea; aducand cu o atitudine care spunea: “Aduceti-l aici. Dati-i cea mai buna lovitura.” A intrat acolo cu capul sus... si mirosind bine. Asta pentru ca folosea o apa de colonie Dolce & Gabbana cu un capac rosu care era si preferata mea. Daca o folosesc astazi in preajma lui Prince si Paris, ei spun: “Mirosi la fel ca tati!” Intr-o zi, cand conduceam spre tribunal, Michael pulveriza colonie pe haine, intr-un vartej de ceata. Mama - care se plangea ca este alergica la parfumuri - a inceput sa tuseasca. “Voi toti folosisiti prea mult parfum! Nu pot sa respir! Opreste-te acum…”

Michael a inceput sa rada si a pulverizat si mai mult. “Miroase bine, mama... vrei si tu, Jermaine?!” Asa ca am adaugat si eu un jet rapid pe gat. Mama s-a abtinut, a incercat sa-si pastreze seriozitatea, dar apoi nu s-a putut abtine sa nu zambeasca exasperata. Momente de acest fel ne-au ajutat intotdeauna la ruperea tensiunii care preceda o zi in instanta. In zilele in care calatoream cu Michael in SUV-ul negru, cei care asigurau paza stateau in fata si Joseph era asezat in spate. Eu, Mama si Michael imparteam acelasi rand. Cand plecam din Neverland, intotdeauna erau mai multi fani la poarta, care isi ridicau placardele lor cu LOVE si INNOCENCE, inveselindu-ne. Nu voi uita niciodata momentul in care Michael l-a rugat pe sofer sa opreasca pentru ca vazuse o femeie tinand o fotografie. A coborat fereastra, i-a strans mana si a luat de la ea fotografia unui bebelus care i-a atras atentia. “Este frumos... ce copil frumos”, a spus el. “Te iubesc Michael!”, a spus ea. “TE IUBIM MICHAEL!” a ovationat intreaga multime, iar noi ne-am indepartat.

De multe ori, el se aseza pe scaunul din dreapta, opus ferestrei innegrite, cu castile conectate, ascultand muzica. Odata, in acea prima saptamana, i-am dat castile si CD playerul meu. “Asculta asta... este tare cantecul”, am spus. “Run Johnny Run” era un cantec pe care l-am scris pentru Tito, inainte ca toate aceste chestii urate ale politiei sa aiba loc, dar tema melodiei parea destul de potrivita, deoarece coloana sonora secreta a plimbarii noastre spre tribunal era despre un barbat negru acuzat in mod fals ca a violat o femeie alba intr-un oras vechi din sud si “Johnny” trebuia sa fuga pentru ca tot orasul era convins ca el a facut-o. Dupa cum spuneau acele prime versuri: “Imi spui si stiu ca tu n-ai atins-o/ Insa, omul alb nu are incredere in tine/ El te va aduce si apoi te va incatusa/ Te va lega de un copac si apoi te va taia/ Tot ceea ce se spune este ceea ce spun ei/ Cuvintele se invart si devin zvonuri” 

Michael asculta in timp ce privea pe fereastra, iar piciorul lui batea incet pe ritmul din refren. In clipa in care am intrat pe drumul de acces catre tribunal, el il asculta pentru a doua oara. Cand SUV-ul s-a oprit si cei care asigurau paza au sarit afara, Michael mi-a dat inapoi castile. “Grozava poveste! Ar iesi un videoclip grozav!”, a spus rautacios. “Esti pregatit, Michael?”, I-a intrebat cel de la paza, intrerupand scanteia unei idei. Unu. Doi. Trei. Usile s-au deschis. Si linistea unei dimineti in Santa Maria a fost sparta de 100 de camere foto care fluturau, de uralele fanilor si de intrebarile strigate ale presei, in timp ce Michael se indrepta calm spre tribunal.

Curtea alocase sase locuri pentru familia noastra, asa ca l-am sustinut pe Michael in schimburi. Cand eu eram acolo, ma asezam pe primul rand in spatele lui, cam la sapte picioare distanta, cu ochii sfredelindu-i spatele capului, intrebandu-ma la ce se gandea. Am facut asta cu toata lumea, in timp ce scanam camera. Am ghicit expresiile de pe chipurile diferitilor jurati si am urmarit daca isi faceau sau nu isi faceau notite. M-am uitat fix la Judecatorul Melville si m-am intrebam daca a realizat ca nu el a prezidat cu adevarat acea rasturnare de situatie: Dumnezeu a facut-o. M-am uitat la mama, care a participat neobosita in fiecare zi, stapana pe sine si frumoasa, in priveghere la adevar. Nu cred ca i-am inteles cu adevarat puterea pana acum: era zdrobita pe dinauntru, dar nu a aratat-o niciodata.

Mandria si credinta in fiul ei erau evidente pentru noi toti si am aceasta imagine de nesters a lui Michael pe coridoare, intinzandu-i bratul mamei ca ea sa se sprijine, asa incat sa poata fi mai sigura in timp ce mergea. Si totusi, prezenta ei in sala tribunalului in fiecare zi era a lui stabilitate. Joseph era si el acolo. Suport solid. Fruntea lui, zilnic incruntata, nu-i trada niciodata sentimentele cele mai intime. Era omul doar a catorva cuvinte in privat, fara sa exprime niciodata altceva decat convingerea ca Michael va fi eliberat. Cred ca acest tip de credinta ne-a dat noua, tuturor, putere. De asemenea, am urmarit mass-media care se indesa in camera aceea, in timp ce martorii lui Sneddon isi ofereau marturia lor obraznica - iar jurnalistii se si repezeau afara pe usa, pentru a raspandi acuzatiile ca Michael a tratat “victimele” cu alcool, a citit porno impreuna cu ele, l-a atins pe baiat si i-a tinut familia “captiva”.

Mass-media s-a grabit sa fie prima care sa afle cele mai recente dovezi - si undeva in confuzia aceea, strivit la pamant, era insa adevarul pe care l-a extras Tom Mesereau in timpul interogatoriului. Ca atunci cand s-a dezvaluit ca Michael nu a imbatat pe nimeni cu alcool, dar ca baietii au stiut unde era pastrata cheia cramei. Sau atunci cand Gavin a spus ca da, aceea era revista porno pe care Michael a folosit-o cu el - doar pentru ca Tom sa sublinieze ca data emiterii ei a fost in luna august 2003. Sau cand Janet Arvizo a confirmat ca au fost tinuti “captivi” la Neverland - doar pentru ca Tom sa dovedeasca ca acestia au plecat si s-au intors la ferma in trei ocazii separate, din propria lor vointa. Sau atunci cand Gavin a declarat Marelui Juriu ca a fost agresat pe 7 februarie – insa, acuzatiile din proces se refereau la “o perioada intre 20 februarie si 12 martie 2003”.

Dar, cea mai mare lovitura a lui Tom a fost sa dezvaluie ca familia Arvizo a dat odata in judecata lantul de magazine JC Penney pentru cateva milioane, dar s-a stabilit pentru 150.000 de dolari, deoarece mama lor a spus ca a fost atinsa in mod necorespunzator de catre agentii de paza, dupa ce acestia il prinsesera pe fiul ei ca luase un articol de imbracaminte. Janet Arvizo a fost acuzata si de (si ulterior condamnata pentru) frauda sociala in dauna Guvernului. Cred ca juriul a avut masura acestei familii dupa aceea. De fapt, din prima zi a fost evident faptul ca Sneddon nu a avut niciun caz, deoarece primul sau martor cheie a fost Martin Bashir. Nu puteam sa cred ca documentarul lui deformat, care a fost prezentat juriului, a stat de fapt la baza cazului, dar, aparent, el a demonstrat “motivul”. Si oamenii s-au intrebat de ce l-am numit noi “proces inaintat de catre mass-media”.

Procesul judiciar a avut impact nu doar asupra reputatiei lui Michael, ci a mai afectat si finantele sale. Timp de 18 luni a trebuit sa se focuseze asupra curatarii numelui, nu sa faca muzica, iar acest lucru l-a impins mai departe in datorii, mai ales dupa ce anularea turneului Invincible l-a costat cel putin 100 milioane dolari. Intre timp, imprumutul sau bancar a crescut, cu dobanzi, la 272 milioane de dolari, iar Neverland il costa 1 milion de dolari pe luna, fara a include platile pentru o linie de credit de 23 milioane de dolari contractata la ferma. Mi-a fost clar ca inca de la albumul Invincible, Michael a inceput sa simta stresul, chiar daca lucrurile nu erau inca in criza, deoarece catalogul muzical ii oferea un venit anual de 25 de milioane de dolari.

Problema era ca cheltuielile sale se potriveau cu ceea ce intra. De aceea, in timpul procesului, a trebuit sa ma duc in Bahrain cateva zile. Am pastrat insa contactul cu mama si cu Tom prin telefon, dar nu am spus nimanui ca sunt acolo sa fac o intelegere care sa usureze grijile financiare ale lui Michael. De indata ce s-ar fi eliberat de proces, as fi vrut ca el sa fie liber si de povara datoriilor. Asta mi-am propus cat timp am fost in compania printului Abdullah, al doilea fiu al regelui. Bunul meu prieten Ali Qamber ne-a prezentat. El mi-a explicat ca printul era producatorul unui artist local, dar era dornic sa se extinda nu numai cu o casa de discuri, ci si cu o ramura de divertisment.

Michael incercase sa faca asta cu Kingdom Entertainment, cu ceva ani mai devreme si viziunea sa pentru hoteluri, parcuri tematice si filme niciodata nu a fost lasata deoparte – ea reprezenta “nivelul urmator”, intr-o directie departe de muzica. Dupa experienta avuta cu justitia americana, el a vorbit si de gasirea unui case in Est, unde sa locuiasca cu copiii, odata ce procesul s-a incheiat. Aceasta sincronizare a oferit si oportunitatea de a aduce impreuna pe print si bogatia sa, iar pe Michael si pe mine ca si colaboratori in muzica si in filme. A fost un castig pentru toate partile, dar mai important, o sansa pentru el de a reveni pe drumul cel bun.

Cand am ajuns in capitala Bahraini din Manama, Ali m-a condus la un mic studio de inregistrari. Mi-a povestit ca printul era foarte “incantat sa cunoasca un membru al familiei Jackson.” “Acesta este un bun punct de plecare!” am glumit, crezand ca el ma rasfata. Dar cand am ajuns, printul a si desfacut un afis Jackson 5 si mi-a cerut sa il semnez, apoi a inceput sa vorbeasca despre ambitiile sale muzicale si despre lansarea unei noi afaceri sub o noua eticheta si companie numita Two Seas. Urmatorul lucru pe care l-am facut, am stat cu el in desert, intr-unul dintre corturile rosii regale, semnand contracte pentru a imparti compania intre el, Michael si mine, fiecare cu cota de 33,3%. Cand m-am intors in California, l-am pus pe Michael in legatura telefonica cu printul Abdullah intr-o dimineata, in timp ce mergeam spre tribunal. Au discutat entuziasmati despre planurile de viitor, au schimbat numerele de telefon si, de atunci, au ramas in contact regulat.

Cat timp am fost plecat, s-a putut vedea din privirea lui Michael ca, stand la tribunal si ascultand minciuni dupa minciuni, traia o experienta foarte chinuitoare. Pentru el, era echivalentul legal al punerii unui om intr-o piata publica, unde toata lumea sa arunce cu minciuni asupra lui. Adesea, se intorcea seara la ferma si se inchidea in camera sa pana a doua zi dimineata. La sfatul securitatii, a inceput sa poarte si o vesta antiglont – deoarece multimile din fata tribunalului erau in crestere si cine stia ce fel de nebun era acolo? Simplul fapt ca trebuia sa poarte vesta antiglont nu facea insa nimic bun pentru spiritul sau.

Cazul lui a fost la vremea aceea, cea mai mare stire din lume. Ni s-a spus ca afara erau 1.800 de reporteri si producatori acreditati, iar corturile media aratau precum centrul de comanda al unei operatiuni militare. Intr-un alt colt al sediului instantei se mai afla o masa de fani ai lui Michael, cu stindardele si steagurile lor. Si in mijloc statea Michael, a carui toleranta pentru intregul circ expirase de mult. Exasperarea sa a rabufnit pentru prima data in ziua aceea in spital, cand era in pijamale, dar imi amintesc si ziua in care s-a saturat de toate regulile si formalitatile care ii dominasera viata de aproape cinci luni. Stateam in spatele lui atunci cand a incercat sa ridice o mana spre judecator, ca un elev din clasa care intrerupe o lectie ca sa puna o intrebare, doar ca Michael voia sa fie scuzat sa mearga la toaleta.

Parea mai degraba degetul aratator ridicat, tinut la nivelul ochilor, dar nu era sigur daca poate sa intrerupa procedurile sau nu. Daca a vazut ca nu este observat, si-a coborat mana si a asteptat inca un minut. Apoi, a incercat din nou, dar judecatorul Melville nu i-a luat in seama gestul si cred ca acest fapt s-a intamplat in timpul interogatoriului lui Tom, pentru ca acesta nu era langa el sa-l intrebe. Satula de a trece neobservata, vezica urinara a lui Michael a ajuns sa nu-i mai pese, iar el s-a ridicat in liniste, s-a intors si m-a batut pe umar. L-am urmat pe usa si, inconjurati de paza lui, am mers pe coridor si am urcat treptele spre toaleta. Am lasat paznicul la usa si Michael s-a repezit intr-o cabina si a facut pipi ca un cal de curse. “Poti sa crezi asta?!” a strigat el: “Incerc sa-i atrag atentia si el ma ignora! Ce voia sa fac - sa fac pipi in sala de judecata?”

In timp ce isi spala mainile la chiuveta, se uita la reflexia mea din oglinda. “Ai facut ceea ce trebuie - nu-i lasa sa ajunga la tine”, am spus. “Totul ajunge la mine! Nu inteleg cum oamenii pot sa rasuceasca lucrurile atat de ingrozitor”, a spus el. As putea spune ca aceasta pauza de toaleta a fost pentru el un ragaz ca oricare altul si a ramas acolo, apreciind momentele acelea scurte de a fi intr-o camera fara toti ochii atintiti asupra lui si fara minciunile ingrozitoare auzite; capabil sa vorbeasca, capabil sa fie auzit. “Este nevoie de multi oameni pentru a minti, este nevoie de o singura persoana ca sa spuna adevarul. Aminteste-ti asta,” i-am spus eu. Si, cu asta, s-a aranjat in oglinda, a inspirat adanc, s-a intors pe tocuri si ne-am intors in sala de judecata.

Saizeci si sase de zile a durat procesul in justitie pana cand libertatea lui Michael a fost pusa in mainile celor opt femei si patru barbati din juriu. Si ale lui Dumnezeu. Ni s-a permis sa plecam pe furis la Neverland, unde noi toti am asteptat cu sufletul la gura in urmatoarele sase zile, timp in care juriul a luat in considerare cele paisprezece acuzatii: infractiunile care i-ar impune o perioada de inchisoare si contraventiile care l-ar lasa sa umble liber, insa cu o pata de nesters. Pe masura ce fiecare zi venea si pleca, mintea noastra se invartea: daca dureaza atat de mult, trebuie sa fie un semn bun, nu? Sau dureaza atat de mult pentru ca unii sunt convinsi, iar altii nu? Ce se va intampla daca juriul nu va putea decide - va fi o noua rejudecare? Asteptarea acestei decizii a juriului si observarea fratelui tau care se intreaba daca va mai fi liber sa faca muzica din nou, era chinuitoare.

Autoritatile inconjurasera Neverland cu masinile de patrulare ale serifului si cu barbatii in uniformele bej ale politiei care stateau de paza la fiecare punct de intrare si iesire posibil. Parea excesiv, dar totul in acest caz se manifestase asa. In timp ce asteptam pedeapsa, am pornit canalele de stiri din camera mea. Nancy Grace de la CNN, in felul ei caracteristic, abia daca mai rasufla in prezicerea verdictelor sale de vinovatie. Am navigat pe diferite alte canale, dar consensul tot acesta parea sa fie. Deci, Sneddon avea mass-media cu examinarea sa superficiala. Tot ce puteam spera era ca Tom sa aiba juriul.

Stateam cu Tito pe marginea fantanii de langa parcul tematic. Fiecare plimbare, fiecare amintire a momentelor distractive pe care le impartasisem vreodata, stateau nemiscate in timp ce noi decojeam alune pentru a le folosi ca pranz. Am vorbit, am speculat, eram ingrijorati. Deasupra noastra, doua elicoptere de stiri continuau sa planeze. Odata chiar puteam sa le ignor. Apoi, din spatele nostru, am auzit o masina care depasise viteza. “Au verdictele!” a strigat soferul. In masina, am aflat ca judecatorul Melville a acordat familiei 45 de minute pentru a ajunge la instanta. Acum era ora unu in dupa-amiaza zilei de 13 iunie 2005. Am fugit la casa principala unde ne-am luat jachetele. Toata lumea a urcat apoi rapid in convoiul de masini. Michael, care purta ochelarii de soare, era deja in masina. Statea langa Rebbie, care avea Biblia in mana si citea din scripturi.

In timp ce o asculta, se legana in scaun. “De ce? De ce? De ce?" Continua intr-una sa repete, batand cu pumnul in genunchiul drept: “De ce a trebuit sa se ajunga la asta?” Rebbie a continuat sa citeasca in timp ce Randy a urcat langa ea - iar ea a continuat sa citeasca biblia pana la tribunal. In saptamanile anterioare, Michael participase intr-un mod privat la doua intalniri de la Sala Regatului locala, revenind la radacinile Martorilor lui Iehova in cea mai intunecata ora a sa. Am ras amandoi pentru ca ambele servicii au fost in spaniola, dar nu cred ca el trebuia sa auda continutul, avea nevoie doar sa se simta aproape de tot ceea ce stia, iertand tot ceea ce fusese inainte. Eram in masina din spatele lor, in timp ce ne indreptam spre instanta. In jurul gatului aveam un cadou de la noua femeie din viata mea, viitoarea mea sotie: Halima Rashid.

Ne intalnisem recent la Starbucks. Tabla de sah a Destinului. Regele o ia pe Regina. In saptamana verdictului, mi-a oferit un lant de aur cu o rugaciune musulmana in araba, inscriptionata pe medalion: “Doar El stie ce este inaintea lor si ce se afla in urma lor, ei nu inteleg nimic din cunostintele Lui, in afara doar de ceea ce vrea El...” l-am strans in palma si l-am tinut la buze pana acolo. “Fratele meu se intoarce acasa la ferma asta... fratele meu se intoarce acasa la ferma asta”, am tot soptit, in timp ce ne indepartam de Neverland, trecand de multimea de fani care ramasesera acolo tot timpul. “1000% Nevinovat!” spunea un banner. Te rog, Doamne, sa fie asta un semn!

Curtea a refuzat sa mai aloce patru locuri suplimentare in ziua verdictului. Numai sase locuri pentru familie. Regulile erau reguli. Eu si Janet am decis sa-i lasam pe ceilalti sa mearga mai departe. O parte din mine nu stia daca sunt capabil sa-l vad pe fratele meu stand in picioare, inconjurat de maresali ai curtii, in timp ce maistrul juriului citea cele 14 verdicte. Sora mea si cu mine am mers intr-o camera de la etaj. Doar eu, ea si paza in acea cutie fara ferestre, surzi si orbi la tot ce se juca in sala de judecata de sub noi. Ne-am rugat. Ne-am imbratisat. Am facut pasi. Am asteptat. Si apoi am auzit aclamatii din afara. Urmate de altele. M-am repezit pe usa, urmarind aceasta veselie de parca ar fi fost un copil disparut pe care eu eram disperat sa-l gasesc. Apoi au venit altele, mai tare de data aceasta.

Pe coridor, am gasit o fereastra mica lipita cu banda adeziva. Am smuls banda si am intredeschis fereastra doar atat cat sa vad afara.  In momentul acela, am vazut o femeie eliberand porumbei albi pentru fiecare aclamatie. “JANET! JANET!” am tipat eu si am inceput sa fug inapoi la sora mea, care s-a repezit si ea afara pe usa. “DAU DRUMUL LA PORUNBEI!” In acel moment, o doamna a venit sarind pe scari. “Este absolvit la toate capetele de acuzare! L-au eliberat de toate capetele de acuzare!” As dori sa pot exprima exaltarea pe care am simtit-o in acel moment; chiar si daca m-ati pune in fata a 200.000 de oameni in cel mai mare loc din lume si nu as mai putea egala sentimentul acela. Am alergat jos si am asteptat in fata usilor pana cand acestea s-au deschis si l-au scos afara pe Michael, inconjurat de restul familiei si de Tom Mesereau.

Michael nu zambea ca toti ceilalti: parea uluit si am continuat sa mergem. Nu a fost timp pentru imbratisari. Puteam face toate astea intorsi la Neverland. Nici nu am avut ocazia sa ma bucur de umilinta lui Sneddon. El, cu detectivii sai de elita, va intra in istorie ca echipa care l-au ridicat pe fratele meu si a pierdut. De doua ori. Am iesit ca familie si am fost intampinati cu cea mai mare bucurie. Am vrut sa o gasesc pe acea doamna care eliberase cei 14 porumbei albi la fiecare verdict “nevinovat” - facuse cel mai grozav lucru si am comentat asta cu totii, chiar si Michael. In plimbarea aceea spre libertate, sub umbrela sa, el a ignorat mass-media si si-a salutat fanii. Chiar inainte de a urca in SUV, s-a intors sa-i stranga mana lui Tom Mesereau. Si apoi convoiul ne-a dus inapoi la ferma Neverland, unde Prince, Paris si ‘Blanket’ asteptau alaturi de Nanny Grace. Viata putea reveni in cele din urma la normal si, sincer am crezut ca tot ce a fost mai rau se afla in spatele nostru.”

Traducere “You Are Not Alone, Michael”/capitolul "14 White Doves" - de Jermain Jackson

   

Sunt oameni care, in vanitatea si dorinta lor de afirmare, nu gasesc o alta modalitate de a castiga faima si o imagine imaculata, decat injosind si patand imaginea altor oameni. Sunt oameni care ies din tiparul logicii si nu ai cum sa-i contrazici. Nu poti sa lupti cu ceva ce nu intelegi. Iar ei tocmai pe acest lucru se bazeaza. Pentru ca, in virtutea lipsei de logica si a dorintei de razbunare, nu au nicio remuscare in a face rau. In dorinta de a servi propriile interese sau intereselor altora, creeaza o alta "realitate" folosind dozaje perfecte de minciuna, dar si de adevar, asa incat adevarul sa treaca drept minciuna si minciuna drept adevar. In aceasta lume a informatiilor contradictorii, capacitatea de a discerne a oamenilor se degradeaza. Acesta este si scopul celor din umbra, sa nu se ajunga la un rezultat corect sau la niciun rezultat... sau sa se ajunga la rezultatul pe care il vor ei.

Iubirea, inocenta, fidelitatea, modul de manifestare pacifist, calmul si seninatatea sunt atribute care atrag vulturi precum Bashir si Tom Snnedon. De la inaltimea acestui tip de vulturi aflati in zbor, drumul spre intelegerea iubirii ca dar divin, a compasiunii, a tolerantei se ingusteaza simtitor, deseori pana aproape de disparitie. LUMINA celor vizati trebuie acuzata de delicte pe care nu le-a infaptuit, ridiculizata, linsata mediatic si inlaturata.

“Procesul a fost atat de nedrept! Cazul a fost atat de nedrept si lipsit de credibilitate! Aceasta urmarire penala a fost o parodie a justitiei si unul dintre cele mai josnice atacuri asupra unei persoane nevinovate din istoria judiciara.” – spunea intr-un interviu avocatul Thomas Mesereau.

Oare, cu ce putere, cu ce forta interioara trebuie sa fi inzestrat sa rezisti de unul singur, in adanca tacere a sinelui tau, unui asemenea atac neintrerupt, unor asemenea forte malefice dezlantuite si distructive, cand ramai paralizat, terifiat in fata cavalcadei de minciuni, fapte distorsionate, inventate, care se tot rostogolesc intr-una si calca in picioare tot adevarul, toata limpezimea si inocenta sufletului tau?... Atunci cand iti spui si te intrebi neincetat: “De ce? De ce a trebuit sa se ajunga la asta? Ce am facut? Nu am facut nimic… Si atunci de ce? De ce vor sa ma aresteze? Pentru ce? Nu pot sa-mi faca asta! Nu am facut NIMIC...”

“Urmeaza-ti inima!”, aveau sa spuna cei 14 porumbei albi eliberati in inaltul cerului de verdictul nevinovatiei. “Este o situatie in care ti se cere sa mergi inainte cu credinta si sa fii fidel fata de tine insuti”

“Renunta la toate framantarile care te-au tinut inlantuit pana acum, purifica-ti gandurile si incearca sa-ti regasesti pacea interioara! O lume noua, eliberata de trecut, plina de speranta fagaduintei se deschide catre tine.”

 

Michael Jackson - TRUST

 

“Eu sunt Sinele primar, constiinta pura, nelimitata. Adanc, inauntrul meu, eu raman intotdeauna la fel…”

 INCREDEREA                                                                                          de Michael Jackson

In timp ce hraneam niste veverite in parc, am observat una mica care nu parea sa aiba incredere in mine. Cu toate ca celelalte s-au apropiat suficient incat sa manance din mana mea, ea s-a tinut la distanta. Am aruncat alta arahida in calea ei. Ea s-a ridicat, a apucat-o nerabdatoare si apoi a fugit. Urmatoarea data, cred ca a simtit frica mai putin, pentru ca s-a apropiat ceva mai mult. Si, cu cat se simtea mai sigura, cu atat avea mai multa incredere in mine. In cele din urma, s-a asezat chiar la picioarele mele, la fel de indrazneata ca orice veverita care vocifereaza pentru arahida urmatoare.

Asa este increderea - intotdeauna pare sa se reduca la increderea in tine insuti. Nu pot sa invinga altii frica pentru tine; trebuie sa o faci singur. Este greu, pentru ca indoiala si frica tin strans. Ne este frica sa nu fim respinsi, sa nu fim raniti inca o data. Mai bine pastram o distanta sigura. Credem ca separarea de ceilalti ne va proteja, dar nici asta nu functioneaza. Ne lasa sa ne simtim singuri si neiubiti. 

Increderea in tine insuti incepe prin a recunoaste ca este in regula sa te temi. Problema nu este sa simti aceasta frica, deoarece toata lumea este ingrijorata si nesigura uneori. Problema este ca tu nu esti suficient de onest ca sa iti admiti frica. Ori de cate ori imi accept propria indoiala si nesiguranta, sunt mai deschis fata de ceilalti oameni. Cu cat merg mai adanc in mine insumi, cu atat devin mai puternic, deoarece imi dau seama ca, in realitate, sinele meu este cu mult mai demn de luat in seama decat orice teama.

Acceptandu-te complet, increderea devine completa. Nu mai exista nicio separare intre oameni, pentru ca nu mai exista separare in interior. In spatiul in care odata traia frica, ii este permis iubirii sa creasca.

Dancing the Dream/ Trust/ Michael Jackson

 “Nu-ti fie teama! Tu stii cine esti. Esti mai mult decat ti-ai inchipuit vreodata”

 “Dincolo de tot ce s-a auzit, dincolo de tot ce s-a vazut, in miezul de fiintei tale este un loc infinit in care, nemarginit si pur, se afla embrionul divinitatii” 

Ai incredere in Sinele tau launtric! 

Nu risipi frumusetea si lumina care ti s-a daruit cu atata generozitate! Ai incredere in ceea ce este bun si sfant. Sadeste tu insuti increderea in mintea si sufletul tau si insufl-o cu neasemuita grija si celorlalti. Sub infinite forme de iubire, divinul iti va fi aproape mereu. 

De-alungul eonilor de timp, El a fost sprijinul tau. A fost caldura de care ai avut nevoie. A fost blandetea care ti-a alinat sufletul. Ti-a dat forta atunci cand a trebuit sa rezisti. Ti-a dat energie pentru a infrunta stihiile unor minti intunecate. A fost iubirea din care ti-ai hranit inima indurerata. A fost lumina care ti-a alungat spaimele copilariei. Ti-a dat puterea sa mergi mai departe si increderea ca “in realitate, sinele tau este cu mult mai demn de luat in seama decat orice teama.”

 

Versuri din Quantum Leaps, Heaven is Here, Are you Listening/  Michael Jackson

Michael Jackson - COURAGE

 

“Acceptandu-te complet, increderea devine completa... Nu mai exista separare in interior. In spatiul in care odata traia frica, ii este permis iubirii sa creasca.”

CURAJ                                                                                                      de Michael Jackson

"Este curios ce necesita curaj si ce nu. Cand pasesc pe scena in fata a mii de oameni, nu simt ca as fi curajos. Este nevoie de mult mai mult curaj sa-ti exprimi adevaratele sentimente fata de o singura persoana. Cand ma gandesc la curaj, ma gandesc la Leul Fricos din Vrajitorul din Oz. Intotdeauna fugea din calea pericolului. Plangea adesea si tremura de frica. Dar, tot la fel de bine isi arata adevaratele sentimente fata de cei pe care ii iubea, chiar daca nu intotdeauna acele sentimente ii erau impartasite.

Asta necesita un curaj adevarat, curajul de a fi intim! Sa-ti exprimi sentimentele nu este acelasi lucru cu a te lasa dezvelit emotional in fata altcuiva – este vorba de acceptare si fidelitate fata de inima ta, indiferent de ce spune ea.

Cand ai curajul de a fi intim, stii cine esti si esti dispus sa ii lasi si pe ceilalti sa vada asta. Este groaznic, pentru ca tu te simti atat de vulnerabil, atat de expus respingerii! Insa, fara acceptare de sine, celalalt tip de curaj ca cel al eroilor ce joaca in filme, pare a fi lipsit de continut. In ciuda tuturor riscurilor, curajul de a fi onest si intim deschide calea catre descoperirea de sine. Aceasta ofera ceea ce ne dorim cu totii, promisiunea iubirii."

Dancing the Dream/ Courage/ Michael Jackson

Sentimentul acesta extraordinar, de a te descoperi si accepta tu insuti, de a invata sa-ti exprimi sentimentele interioare, de a accepta si a fi acceptat de ceilalti, iti da putere si vointa, iti ofera incredere si echilibru. Iti da sentimentul ca te regasesti acasa, acolo unde este esenta ta. 

Iubirea autentica este hrana pentru suflet, ea este promisiunea. Ea este cea care ne da putere si o nebanuita incredere in noi insine, in propriile noastre valori. Ea este cea care ne da aripi sa zburam peste piscuri peste care nu am crezut vreodata ca vom putea zbura, sa atingem limite la care nu am gandit vreodata ca vom putea ajunge, sa trecem peste obstacole de netrecut. Este miracolul divin in fata caruia renastem, ne transformam, atingem cu totul alte dimensiuni ale fiintei noastre.

Cand avem curajul sa daruim iubire dezinteresat, forta generata ne detaseaza de tot ce ne poate atinge fiinta. Atunci intram in armonie si comuniune cu universul, redevenind o parte a esentei lui.

... Nu lasati sa va fie distrusa iubirea! Nu lasati sa va fie distrusa capacitatea de a iubi! Fara ea, tot esafodajul pe baza caruia oamenii se nasc sa fie puternici prin insasi fiinta lor, se va narui.

 

YOU ARE NOT ALONE

 

Un tribut care va dainui peste ani

If happy little bluebirds fly
Beyond the rainbow
Why, oh, why can’t I ?

La gala omagiala desfasurata in septembrie 2001 in onoarea lui Michael Jackson, din Madison Square Garden, New York, melodia “You Are Not Alone” a rasunat si a excelat mai mult ca niciodata prin vocea si interpretarea speciala a actritei Liza Minnelli. A fost un tribut exceptional, care a inmarmurit si a ridicat in picioare o sala intreaga… In acordurile acestei superbe melodii, aceeasi voce grava te infioara si astazi, creandu-ti o stare emotionala greu de explicat… te poarta chiar si acum - asa cum la final insasi interpreta i se adreseaza lui Michael cu atat de multa caldura, apasand pe fiecare cuvant – dincolo de picurii racoritori ai ploilor de vara, deasupra curcubeului… acolo unde cerul infinit isi deschide taramul magic si unde doar micutele pasari albastre pot ajunge zburand fericite…

Este o interpretare care va impresiona la fel de mult si peste ani, legand numele celor doua talente sacre: Michael Jackson si Liza Minnelli si care va ramane ca un tribut adus nemuririi adevaratelor talente.

 

In memoriam 29 August 1958

Michael Jackson - UNBREAKABLE

 

Spectacolul trebuie sa continue

Puteti incerca sa ma opriti/ Dar asta nu va rezolva nimic                                                          Indiferent ce veti face/ Intotdeauna voi fi aici                                                                                Dincolo de toate minciunile/ Si jocurile voastre stupide                                                                        Eu voi ramane intotdeauna la fel

Pentru ca sunt indestructibil/ Si stiu ca voi urati asta

Pe masura ce treceam cu totii in noul mileniu, fanii lui Michael asteptau cu nerabdare urmatoarea decada a muzicii sale. Urma sa fie lansat un nou album, INVINCIBLE, si se lucra la planificarea unui turneu pe intreg teritoriul Americii si peste ocean. In primul rand, insa, pe data de 10 septembrie 2001, un concert televizat avea sa comemoreze cea de-a treizecea aniversare a carierei sale solo, de la primul sau single solo „Got To Be There” cu Motown. O serie de artisti au fost invitati, pentru a concerta in Madison Square Garden, New York. Pentru noi, promitea sa fie o noapte cu adevarat speciala, deoarece directorii CBS au insistat pe reuniunea fratilor Jackson, ca parte a tranzactiei: urma sa fim impreuna pe scena, prima data in 17 ani. Era greu de crezut ca trecuse atata timp, dar era si mai greu de acceptat ca am aveam trei decenii in spatele nostru ca interpreti.

Promotorul emisiunii era David Gest, un barbat probabil cunoscut lumii mai mult ca fostul sot al Lizei Minnelli, dar noi il cunoscuseram la scoala printr-unul dintre colegii nostri de la Walton School. La fel ca in tot ce a implicat o reunire a fratilor, la inceput lucrurile nu au mers bine. Cu patru luni inainte de marele spectacol, am descoperit ca David incasa 2.500 de dolari pentru un bilet de prim nivel. Am vazut imediat marje de profit mai largi decat insusi stadionul, fanii fideli erau exclusi si nu exista nicio aluzie la Motown in acel spectacol. Nu uitaseram de presa proasta primita in timpul turneului “Victory”, cand fanii ne-au criticat pentru preturile stabilite de promotori de 30 dolari, care trebuiau cumparate in multipli de patru. Consideram ca am invatat lectia. Insa, David a fost ferm spunandu-ne ca ideea lui era sa creeze un gest spectaculos de respect pentru Michael.

Asta era dorinta tuturor, dar detaliile importante - cum ar fi rolul fanilor si al Motown in viata noastra - pareau, dupa parerea mea, ca nu contau pentru el. Randy si cu mine am considerat ca imposibila o astfel de atitudine, asa ca am emis o declaratie publica care condamna preturile biletelor “exorbitante” si sugera ca nu vom participa la spectacol. El a emis o declaratie contrasemnata, subliniind ca Jackie, Tito si Marlon vor participa, chiar daca noi nu vom face asta. Am renuntat la ideea noastra, pentru ca turneul “Victory” ne-a invatat niste lectii dureroase despre politica; drept urmare am semnat contractele si ne-am concentrat asupra a ceea ce era mai important: crearea unei nopti speciale pentru Michael. Multi au venit cu omagiu artistic, printre care Slash, Britney Spears, Usher, Gloria Estefan, in timp ce Elizabeth Taylor si Marlon Brando au profitat de acea ocazie sa spuna cateva cuvinte.

In noaptea aceea, in Madison Square Garden a fost o serata muzicala in stil mare, iar “reuniunea” a facut un flashback virtual pentru turneul “Victory”. Am aparut mai intai ca niste siluete, intorsi cu spatele, Michael in centrul scenei, multimea era in delir. Am facut spectacol in sincron tot timpul. Sean Coombs, alias Puffy, ne urmarise ceva mai devreme: “Este uimitor felul in care va aliniati voi baietii, va lasati in jos si reveniti dupa toti acesti ani.” Dinamica nu se schimbase deloc si cand ne-am reunit, Jackie a fost ca intotdeauna fratele cel mare care lupta pentru detalii si organiza pe toata lumea. Cred ca in timpul repetitiilor Michael s-a amuzat la fel de mult ca si mine, atunci cand Jackie a inceput sa-l mustre pe Tito care, din cauza unei operatii recente, a ratat un pas mai ciudat. “Tito, trebuie sa tii pasul, omule!” “Hei!” Tito s-a tras inapoi: “Tot ceea ce trebuie sa faci este sa canti si sa dansezi. Trebuie sa cant, sa dansez si sa cant la chitara si ghici ce? Fac asta de 30 de ani...” Intotdeauna frati, niciodata schimbati. Cand venea timpul spectacolului, noi niciodata nu saream la bataie si stiam ca acest lucru ne facea sa ne simtim si sa aratam speciali.

Mama si Joseph au spus ca am fost la fel ca pe vremuri si Michael a apreciat asta: “Nu ar fi fost la fel fara voi, acolo sus, alaturi de mine, multumesc… multumesc”, ne-a spus el in timp ce ne indreptam spre culise si i-a imbratisat rapid pe Prince si Paris. In afara de asta, noi nu ne-am vazut prea mult cu Michael. El a fost vedeta emisiunii, producator, regizor, consultant in lumini si tata, asigurandu-se ca totul este in regula si ca toata lumea este fericita. Avea o cabina de schimb diferita de a noastra si statea intr-un alt hotel – un loc des frecventat, Helmsley Palace. Intors la Hotel Plaza, unde eram cazati noi, restul, mi-am spus ca trebuie sa continuam sa facem spectacol, poate o data la doi, trei sau cinci ani. De fiecare data cand reveneam impreuna cu fratii in zona asta de spectacol, ne intelegeam asupra pieselor care se potriveau sa fie interpretate si totul iesea minunat. Toate acele posibilitati m-au tinut treaz in noaptea aceea. In timp ce familia mea dormea, am stat la fereastra hotelului privind la orasul care nici el nu putea dormi. Gradina Madison Square parea atat de vie, orasul New York parea atat de viu, iar eu ma simteam atat de viu... In acea noapte, parea sa fie in aer atat de multa euforie!

A doua zi dimineata, zaceam in patul de la hotel, cand a sunat unul dintre frati si mi-a spus sa aprind televizorul. Ca toti ceilalti, am urmarit si eu consternat evenimentele din 2001, 11 septembrie, redand secventele lor ingrozitoare. Eram in Manhattan, camuflat in camera unuia dintre hotelurile din oras si aveam impresia ca sunt bombe zburatoare peste tot si ca ceea ce se intampla nu se simte atat de mult ca un atac terorist, ci mai degraba ca o invazie extraterestra. Aveai senzatia ca nu sti ce este acolo, cate erau la numar si cand urmeaza sa loveasca din nou. Si ca “fiintele” acelea ne atacau, nu musulmanii. Adevaratii musulmani nu abuzeaza de islam in acest fel si cu siguranta ei nu distrug turnurile in care sunt si colegi musulmani. Era ceva straniu sa urmaresti atacarea orasului si nu as vrea sa simt din nou o asemenea neputinta pentru mine, familia mea si tara.

De asemenea, stiam ca Marlon era in aer. Plecase devreme in acea dimineata, pentru a lua avionul spre Atlanta. Mai tarziu, am aflat ca avionul a fost intors din drum si a aterizat in siguranta. Din fericire, niciunul dintre noi nu banuia ca in acea dimineata Michael trebuia sa fie prezent la o intalnire in varful unuia dintre Turnurile Gemene. Am descoperit acest lucru doar cand mama a sunat la hotel pentru a verifica daca el este in regula. Ea, Rebbie si alti cativa il lasasera acolo in jurul orei 3 dimineata. “Mama, iti multumesc, sunt bine”, i-a spus el. “Voi toti m-ati tinut de vorba atat de tarziu, incat am dormit prea mult si am ratat intalnirea.” Ne-am hotarat sa ne intoarcem in California. Dar cum? Niciun avion nu decola si, desi Janet era in LA si rezervase doua autocare, i s-a spus clar ca nu li se va permite sa ajunga in Manhattan. Ne simteam parasiti pe o insula, cand Randy a avut o idee stralucita.

El a hotarat ca noi trebuie sa “deturnam” un autocar. Cateva secunde mai tarziu, ne-am asezat cu totii in mijlocul drumului si am oprit primul autocar care a aparut. S-a intamplat ca soferul sa fie si proprietarul companiei de autocare. I-am spus ca avem nevoie de doua autocare pentru Jacksons. “Unde va indreptati?” ne-a intrebat el. – “California”, am raspus noi. “Cat platiti?” Nu-mi amintesc suma in numerar, dar el si un al doilea sofer ne-au incarcat in graba bagajele, inainte de a ne razgandi. Michael isi facea propriile planuri de evadare, asa ca, cu toti ceilalti la bord, ne-am furisat spre Podul George Washington. Imi amintesc ca, in timp ce ne indepartam, am privit inapoi spre insula si am vazut tot fumul acela gros, nefast, atarnat in aer. Era o realitate imposibil de inteles, insa, tot ceea ce trebuia sa inteleg era ca toata lumea se afla in siguranta in timp ce ne indreptam spre casa, pas cu pas, stat dupa stat.

Michael era disperat sa faca ceva pentru cei care suferisera in 11 septembrie 2001 si a scos o melodie veche din arhiva sa inedita: “What More Can I Give?” Cantecul a fost scris pentru prima data dupa revoltele din 1992, fiind inspirata de Rodney King, tipul negru a carui bataie din partea politiei a declansat acele tulburari. Ani de zile, melodia a fost numita “Heal L.A.” A fost una dintre acele melodii cu un mesaj universal, motiv pentru care Michael a resuscitat-o in speranta sa de a strange bani, milioane de dolari, pentru familiile si supravietuitorii victimelor din New York. A fost o misiune ce a reunit aprecierile unor artisti ca Céline Dion, Gloria Estefan, Beyoncé, Mariah Carey si Usher. Si ei simteau mesajul melodiei ca fiind unul puternic si binevenit, iar Michael dorea sa-l impartaseasca lumii.

Dar, Sony nu a fost de acord, iar piesa nu a fost lansata: a primit redare, dar nu a facut ceea ce trebuia sa faca. Creativ vorbind, a fost o decizie absurda. Absurda pentru toti, cu exceptia lui Michael, deoarece el a simtit ca, in acel moment, se luau unele decizii tactice, pentru a-l impiedica comercial. Incet, dar sigur, pe masura ce relatia de lucru cu noul sef de la Sony, Tommy Mottola, s-a clarificat, el a inceput sa fie tot mai receptiv la ceea ce se intampla in interiorul imperiului unde era partener. S-a dovedit ca politicile care i-au stopat lui melodia dedicata evenimentelor din 11 septembrie 2001 au fost doar inceputul. Intre timp, la Hayvenhurst a fost convocata o intalnire de familie. Trebuia abordata mai intai problema politicii familiale.

Inca de la a treizecea aniversare, a existat o anumita ingrijorare cu privire la starea de bine a lui Michael. Unii membrii ai familiei au preluat intuitiv anumite lucruri inca de la New York si au banuit ca el se lupta din nou cu dependenta de medicamente retetate. Eu nu observasem nimic care sa ma ingrijoreze, dar privind in urma, am vazut cum el a pastrat o anumita distanta - un hotel diferit, o camera de schimb diferita, isi petrecea putin timp cu noi, fie dupa spectacol fie la repetitie. Initial eu am pus asta pe faptul ca Michael era Michael, isi dorea spatiul sau. Atunci, cineva mi-a explicat ca Michael nu a vrut sa fie langa noi si a facut in asa fel ca anumite persoane din jurul lui sa promita ca nu vor spune fratilor sau surorilor sale cum se simtea el - de la bona pana la membrii anturajului sau pana la conducere si paznici. Instantaneu, totul a capatat un sens.

Am invatat ca, atunci cand cineva este constient de zbuciumul sau, si totusi nu il poate depasi, ultimii oameni de care are nevoie sa fie aproape de el sunt cei care vad dincolo de masca sociala. Familia nu este un “da – domnule!” angajat sau vreun grup de fani adoratori. Atunci cand aceste tipuri de sesizari au inceput sa apara, familia a hotarat sa actioneze dupa suspiciunile sale si fratii lui Michael au descins la ferma Neverland la inceputul anului 2002. Eu nu ma aflam in oras, insa, mama, Jackie, Tito, Randy, Janet, Rebbie si La Toya s-au indreptat cu totii spre nord, cu un medic gata sa efectueze o interventie. Cand au sosit pe neasteptate, paznicii nu i-au lasat sa intre, asa ca unul dintre frati a escalat peretele, a sarit si a apasat butonul de deschidere a portilor pentru masini.

Cand au ajuns in corpul principal al casei, nu au gasit nimic neasteptat. Se pare ca Michael se indrepta spre piscina cu Prince si Paris. Tinandu-i de manute  - bona Grace i-a luat deoparte, pentru ca toata lumea sa poata discuta cu tatal lor. Confruntarea a fost emotionanta. Tito banuia ca ceva nu era in regula si a pledat fata de Michael pentru adevar - daca ceva nu este in regula, a mai subliniat el, Michael trebuia sa inteleaga: familia este intotdeauna acolo pentru el. Michael era calm si relaxat. El a spus ca totul este in regula. Era bine; nu era nimic in neregula cu el, a insistat el. Chiar si medicul a fost de acord. Ca urmare, nu a existat nicio interventie si toata lumea a plecat fericita, daca nu chiar 100 la suta linistita.

Stim ca Michael a admis in procesele ulterioare, ca judecata lui a putut fi afectata de analgezicile pe care le lua, asa ca nu a existat niciun dubiu ca ne ascundea ceva, dar e greu de ajuns la adevar atunci cand cineva se ascunde in spatele distantei si fata de cei care il ajuta. Am mai aflat ca motivul principal pentru care Michael ajunsese din nou la dependenta de medicamente pentru durere, s-a datorat unui incident din 1999 care l-a lasat cu o suferinta mai mare ca niciodata. 

Efectua un numar de circa o jumatate de ora in timpul unui spectacol de caritate, in orasul Munchen, Germania si, in timp ce interpreta “Earth Song”, Michael statea pe un pod actionat de o hidraulica, care-l ridica tot mai sus deasupra scenei, pe masura ce cantecul atingea crescendoul sau.

Podul ar fi trebuit sa coboare incet, incet, readucandu-l pe scena. In schimb, mecanica a esuat si podul a cazut aproximativ de la o inaltime de patru etaje, cu Michael prins de balustrada, dar totusi cantand. In acel moment, un inginer a lovit butonul de oprire de urgenta si, mai mult ca sigur, acea singura actiune a salvat viata fratelui meu - nu a oprit caderea, dar a incetinit prabusirea pe care un membru al trupei a descris-o drept “slow slow motion”. Michael a aterizat cu greu, lovind podeaua de beton cu viteza de aterizare a parasutei. Toti cei din culise si cei din trupa se temeau de ce era mai rau, crezand ca sigur si-a rupt cateva oase intr-o asemenea prabusire. Intre timp, publicul ovationa, crezand ca actiunea face parte din spectacol. Uimitor, Michael s-a ridicat in picioare, s-a urcat inapoi pe scena si a terminat melodia.

Cei din culise stiau prea bine ca el se chinuie, dar refuza sa plece. De fapt, dupa “Earth Song”, a interpretat “You Are Not Alone”. Se pare ca adrenalina l-a ajutat sa treaca prin asta. Dar. de indata ce a iesit din scena, a lesinat si a fost dus in graba la spital. Cand unul dintre membrii trupei l-a intrebat mai tarziu de ce naiba nu a iesit de pe scena, Michael i-a spus: “Joseph ne-a invatat ca intotdeauna, indiferent de situatie, spectacolul trebuie sa continue” - un mod de gandire care avea sa fie relatat si in iunie 2009. In mod miraculos, Michael nu si-a rupt niciun os, dar si-a afectat serios spatele si acest lucru i-a provocat dureri si suferinte constante pentru tot restul vietii, motiv pentru care Demerol i-a adus alinare.

Nu sunt sigur daca familia a stiut de aceasta intamplare nefericita, cand s-au deplasat la ferma Neverland, dar ceea ce m-a frustrat este faptul ca stirile despre neinterventia lor au aparut numai dupa moartea lui Michael, dar au fost relatate ca “o interventie”. Exista o diferenta intre o interventie planificata si una care se intampla pe nesteptate. Mai important, un eveniment din 2002 - si circumstantele din spatele acestuia - nu pot avea nimic de-a face cu o moarte subita din 2009 si sunt sigur ca acest adevar va fi dovedit de justitie si timp.

Relatia dintre Michael si Sony s-a transformat intr-una foarte acida dupa ce el a realizat cateva lucruri despre contractul pe care il semnase si acest fapt a transformat o relatie armonioasa cu Walter Yetnikoff intr-un divort caustic fata de Tommy Mottola. In primul rand, dupa ce a citit un mic material, a descoperit ca Sony isi mentinuse drepturile de stapani ai lui pana in 2009/2010, in timp ce el a inteles ca acestea ii revenisera lui din 2000. In al doilea rand, a aflat ca avocatul care il sfatuise pe el, ii sfatuise si pe cei de la Sony, lasandu-l sa se intrebe daca interesele lui fusesera reprezentate vreodata. El a considerat ca exista un conflict de interese clar, care i-a permis sa negocieze o iesire timpurie din parteneriat cu o singura conditie: sa lanseze inca un album (Invincible) si o compilatie cu cele mai reusite hituri ale sale (mai tarziu intitulata Michael Jackson Number Ones) si un box set.

Michael a fost indignat de acesti termeni, dar trebuia sa-i respecte daca voia sa fie liber si sa ia cu el participatia sa de 50 la suta din Sony-ATV Music Publishing - o mutare pe care Sony nu o anticipase atunci cand si-au unit interesele in anii 90. Pentru Sony, noua realitate era ca Michael era acum artistul - partenerul in pozitia unica, puternica, de a parasi compania ca agent liber, pastrand insa influenta in toate problemele Sony-ATV, drepturi, licente si profituri. Increderea lui Michael in strategia sa a fost demonstrata cand a mers pe scena unui club din Londra pentru a se plange de faptul ca companiile profita de artisti.

El le-a spus fanilor cam ce a spus si familiei: “Am produs cateva miliarde de dolari pentru Sony... cateva miliarde... si realmente ei au crezut ca mintea imi sta mereu la muzica si dans, si de obicei asa este, dar niciodata nu au crezut ca interpretul acesta ar putea sa-i depaseasca in gandire. Parasesc Sony ca agent liber, detinand JUMATATE din Sony... si ei sunt foarte suparati pe mine”, a mai spus el, apoi a adaugat o dojana blanda pentru cei de la Hollywood care il ascultau: “Am facut afaceri bune, sa stiti". Michael si-a propus sa arate ca puterea revine artistului care are o baza puternica de fani, nu o companie cu avocati destepti. 

El mi-a spus mai tarziu: “Din acel moment, cei de la Sony au vrut ca eu sa nu reusesc si au vrut controlul catalogului.”

INVINCIBLE a fost lansat in octombrie 2001 si Michael a simtit ca directorii de la Sony fac doar ceea ce erau obligati contractual sa faca. Nu s-au infuriat din cauza bugetelor videoclipurilor muzicale si nu au lansat cele mai puternice melodii ale albumului, precum “Speechless” si piesa lui preferata din acest album, “Unbreakable” - o melodie despre spiritul si sfidarea sa: “Asta nu rezolva nimic si nimeni nu ma va opri”, a declarat el. In schimb, Michael nu a fost de acord cu Sony si a considerat ca ei lanseaza cele mai slabe numere ale sale. Acest lucru pe mine nu ma surprinde deloc, deoarece exista o zicala in industria muzicala: “De ce sa ingrasi broasca pentru sarpe?”- de obicei auzita atunci cand contractul de inregistrare al unui artist urmeaza sa expire, sau cand el vrea sa plece. Nicio companie nu-si arunca greutatea promotionala in spatele unui artist care vrea sa plece, pentru a-i mari audienta pe piata.

Dar, Michael a simtit ca se mergea mult mai in profunzime decat cu Sony, mai ales dupa ce a auzit de la fanii sai ca nu au putut gasi albumul in anumite magazine. El si-a bazat supozitia pe informatiile primite intr-un apel telefonic de la cineva in care avea incredere. Simtea cu tarie ca totul era conceput pentru a-l conduce usor spre o "strangere cu usa" financiara: cu cat albumele sale erau mai putin reusite, cu atat era mai mic venitul din redeventa (folosirea dreptului de autor). Cu cat castiga mai putin, cu atat mai mult avea sa se bazeze pe partea sa din catalogul Sony-ATV, pe care o imprumutase deja pentru suma de 200 de milioane de dolari de la Bank of America... garantata de Sony. Si cu cat avea mai multe datorii, cu atat era mai mare sansa de a fi fortat sa-si vanda profitul din catalog. Cel putin, asta a fost gandirea lui Michael. 

Dar, el a simtit si o alta de presiune subtila, deoarece eu stiu ca cineva i-ar fi sugerat - inainte de 2003 – ca si-ar putea rezolva toate problemele financiare prin vanzarea cotei sale de 50 la suta. Dar, dupa mine, acela nu a inteles matematica capitalului sau propriu incorporat: Michael a imprumutat 200 de milioane de dolari pentru o participatie (miza) in valoare de 500 milioane dolari. In plus, la inceputul noului mileniu, el urma sa aiba la dispozitie inca 80 – 100 milioane de dolari din turneu. De fapt, acesta a fost argumentul matematic pe care Michael l-a folosit tot timpul in fata prietenilor. 

Era sigur ca, odata plecat de la Sony, va fi cel mai mare artist din America, cu libertate de actiune, nesupus constrangerii - si pentru asta, nu exista decat o singura cale: sa nu dea drumul din mana la cel mai mare atu al sau. Nici nu a avut de gand sa faca acest lucru, dar nici nu a stat linistit. Indemnat de un sentiment de nedreptate, a ocupat un autobuz etajat, deschis, cu care a facut inconjurul Londrei, cerand fanilor sa boicoteze Sony si afisand pancarte pe care scria: “SONY DISTRUGE MUZICA”.

Aceasta manifestare mi-a aratat cat de suparat era; faptul ca un barbat cu o emotivitate si o discretie atat de controlate putea pune stapanire pe un autobuz de lupta, fluturand pancarte ca un protestatar, mi-a dovedit cat de suparat si inselat se simtea el. Am vrut sa lovesc aerul si sa aplaud, ca in sfarsit isi gasise vocea si pasise in confruntare. L-am admirat pentru ca nu s-a lasat intimidat de puterea corporatista.

In ciuda unei promovari slabe, INVINCIBLE a fost mereu pe locul 1 atat in SUA, cat si in Marea Britanie, insa, Michael era furios cu privire la performanta sa de vanzari, crezand ca 13 milioane de albume vandute in toata lumea nu reprezinta o reflectare a sangelui, transpiratiei si lacrimilor varsate in procesul sau de creatie.

S-a raportat undeva ca Invincible nu s-ar fi ridicat la cota maxima de vanzari pentru ca Michael nu a vrut sa-l ia in turneu, dar faptul acesta nu a fost niciodata adevarat. Un turneu de album a fost planificat, proiectat, iar el era pregatit si dispus sa plece la drum in primavara anului 2002, la nivel national si de peste mari. Dar, tocmai atunci s-au intamplat evenimentele din 11 septembrie 2001 si turneul a fost anulat la cererea lui Michael. Stiu ca asta a dus la o reincarcare a telefonului cu Tommy Mottola. Michael l-a invinuit ca nu i-a promovat albumul, si Tommy l-a invinuit ca nu a vrut sa faca turneul care ar fi promovat albumul. Nu am inteles argumentul adus de Sony, deoarece fratele meu a fost unul dintre nenumaratii artisti care au anulat turneele in acel an, inclusiv sora noastra, Janet. Starea de spirit din acel timp nu era pentru a calatori cuprins de sentimentul intens de alerta.

Daca tintele americane au fost expuse la un asemenea risc si acei teroristi suficient de indrazneti pentru a da jos Turnurile Gemene, atunci si un stadion plin de fani pentru cel mai mare entertainer al Americii putea fi lovit. Michael a luat decizia de a nu-si pune fanii sau personalul turistic in acea postura: era o masura de bun simt. Personal, cred ca atunci cand Michael a renuntat la turneul respectiv, in luna septembrie, Sony a pus franele la o promovare completa in octombrie. Lui Michael i s-a spus ca se cheltuisera 24 milioane de dolari pentru album si era nevoie de un artist pregatit sa-l promoveze. La un moment dat, Michael a incercat sa castige situatia jucand politica cu Tommy, cautand sa-l potoleasca invitand-o sotia sa, Thalia, sa cante melodia “What More Can I Give?” in versiunea spaniola. Nu stiu daca versiunea aceea a fost lansata vreodata pe teritoriile latino-americane, dar daca Michael a sperat ca in acest fel va creste nivelul de promovare pentru Invincible, avea sa fie dezamagit.

Marea tristete a fost ca, daca 11 septembrie nu s-ar fi intamplat, turneul ar fi mers mai departe, urmand sa se desfasoare in 2004. Incepand cu anul 2009, au existat mai multe dezbateri si neintelegeri cu privire la apetitul fratelui meu pentru drum, deoarece el nu facuse niciun secret despre faptul ca lui nu-i placea sa faca turnee. Acesta ii inducea anxietate, insomnie si deshidratare si il facea sa se simta mizerabil. Insomnia lui a fost blestemul emisiunilor live care il lasau plin cu adrenalina. Alti artisti pot empatiza cu turneul, dar Michael a suferit cronic. Acesta a fost si motivul pentru care, in majoritatea turneelor, lua cu el si un anestezist calificat. Alegerea asta nu avea nicio legatura cu dependenta de droguri prescrise medical, ci cu nevoia lui disperata de a dormi cand era pe drum: avea nevoie sa o elimine pentru a se odihni. Dar, cu un specialist alaturi de el - si cu ratia sa atent monitorizata.

Michael avea incredere ca medicii sai il vor monitoriza in permanenta, ori de cate ori era necesar. Cu toate ca acest lucru poate parea neortodox, era mecanismul sau de a face fata oricarui turneu - era o solutie rapida la o problema pe termen lung care ilustra dezavantajul turneului. Pe de alta parte, o forta puternica il determina sa faca fata acelei etape. Iesind pe marea scena, facand spectacole pentru fanii sai, cufundat in muzica sa, provoca o euforie careia el se straduia sa-i reziste. Vorbea despre “nu mai fac turnee” inca din 1981 - si uitati-va cat de multe turnee a facut dupa acel an. Michael putea sa se intoarca catre persoana din stanga lui si sa spuna: “Nu voi mai face turneu niciodata”, apoi sa se roteasca si sa spuna catre persoana din dreapta sa: “Voi merge din nou in turneu.” El s-a nascut pentru a face spectacol si intotdeauna s-a dus o lupta intre ceea ce spuneau mintea sa si sufletul sau. Turneele l-au scurs, dar l-au si incantat oferindu-i satisfactie. Odata ce INVINCIBLE a fost anulat, era inevitabil ca Michael sa vrea sa faca din nou turneu, dar avea sa-l faca la timpul potrivit si in termenii lui.

Ori de cate ori Michael intra in apartamentul sau de hotel, in oricare oras, in orice tara din lume, hoarde de fani asteptau pe strada, indiferent de vreme, pentru a vedea pe ce balcon urma sa apara, pentru ca ii stiau obiceiul: intotdeauna iesea afara sa le faca cu mana si sa le fie recunoscator si sa le arunce cate o perna cu autograful sau. Balconele erau si scena lui. In anul 1988, a fost cazat la hotelul Negresco, situat pe malul marii, in Nisa, Franta, in timpul turneului Bad si a unor zile sufocante de august. Era atat de fierbinte aerul, incat pompierii au trebuit sa stropeasca fanii cu furtunuri la concerte. Intr-o “noapte”, Michael incadrat de suita lui, ca de obicei, a aruncat “suveniruri” pe fereastra - fructe, stilouri, gustari mini-bar, truse de ingrijire - fanilor de mai jos. 

La inceput, lumea care era afara a vazut acele proiectile hoteliere. Dupa aceea, Michael, clovnul, si-a scos afara mana inmanusata. Toata lumea a ovationat. Apoi a intins bratul. Lumea a ovationat ceva mai mult. Apoi s-a aplecat sa faca cu mana si sa salute. Toata lumea a innebunit! Ori de cate ori fotograful Harrison Funk, care era in camera cu el, imi reda povestea aceea, ma face sa zambesc. Odata ce Michael a ramas fara obiectele de aruncat si vazand ca multimea s-a inmultit de zece ori, a dorit o fotografie care sa surprinda momentul, dar cu mana inmanusata cu paiete in prim plan si cu masa de fani in fundal, probabil cu o suta de metri mai jos. “Cum putem obtine aceasta poza?”, a intrebat el emotionat.

Era o poza imposibila, chiar daca Harrison ar fi stat deasupra dulapurilor sau ar fi atarnat de sina draperiei. “Nu pot sa o obtin”, a spus el. “Am avea nevoie de o macara sau de un elicopter.” “Bine, hai sa o facem!” Harrison stia ca nu glumea. Michael a fost unul dintre acei artisti care fac tot ce pot pentru a realiza ceva de succes si, cand avea o idee, oricat de ciudata, voia sa o execute. In cele din urma, dupa convorbiri logistice cu conducerea hotelului, a acceptat ideea ca (a) un elicopter nu se va putea apropia suficient si (b) sanatatea si siguranta nu i-ar permite asta - dar el trebuia sa faca fata imposibilitatii inainte de a renunta la ideea lui. Acesta era Michael: nu chibzuia prea mult, pur si simplu actiona la impulsul momentului.

Cel de-al treilea copil al lui Michael, Prince Michael II, adica “Blanket”, s-a nascut pe 21 februarie 2002. Debbie nu era mama lui: ea ceruse divortul cu trei ani mai devreme. Stiu prea putin despre acea despartire, cu exceptia faptului ca nu cred ca a avut cineva de suferit, pentru ca ei nu au trait niciodata impreuna, nu au fost niciodata un cuplu conventional, iar aranjamentul lor si-a continuat cursul. Insa Michael si-a dorit mai multi copii, asa ca Blanket a aparut ca urmare a inseminarii artificiale cu o mama surogat anonima. Nimeni nu stie nici acum cine este, nici macar familia. Este ceva extraordinar ca femeia aceea si-a pastrat intimitatea – si, in acest fel, Michael a reusit ceva cu adevarat rar: nimeni nu a ajuns la miezul a ceva atat de personal pentru el. A fost una dintre micile sale victorii pe care le-a obtinut in viata privata.

“Blanket” a devenit faimos, neintentionat, la varsta de noua luni, cand Michael a stat la balconul hotelului sau din Berlin, Germania, cu o panza pe capul copilului, tinandu-l pentru o clipa deasupra balustradei balconului. El a intrat si a iesit pe acele usi duble in mai putin de cinci secunde si acest dute-vino trebuia sa fie un moment jucaus, de bucurie copilareasca, insa, dupa aceea a venit condamnarea. La scurt timp, dupa ce ne-am intors acasa, in LA, am citit articole despre cum era el “un tata nechibzuit” care “risca viata fiului sau”, expunandu-l “pericolului” deasupra balconului. Leganatul – “a tine suspendat nu prea stans, asa incat sa poti balansa liber” conform dictionarului - era cuvantul pe care il folosea toata lumea, facand sa para ca viata pretioasa a bietului copil atarna de o franghie uzata, cand adevarul este ca tot timpul Michael a tinut strans, cu fermitate, copilul, cu un brat il strangea la piept sub barbie, iar cu celalalt brat tinea panza pe capul copilului.

Nu spun ca ce a facut cu “Blanket” nu a fost o prostie, pentru ca asa a fost – stia si el ca asa a fost - dar intreg episodul a explodat ca proportie, cand s-a vorbit cu serviciile de protectie a copilului si cand politia din Berlin l-a intervievat de neglijarea copilului. Michael a emis o declaratie de scuze, recunoscandu-si astfel “greseala groaznica”, dar in particular, a fost furios. “Am fost mandru (ca tata). Nu ma gandeam, mi-a spus el, dar stiam cat de tare il strangeam - totusi au venit dupa mine ca si cum as fi tinut o arma la capul lui Blanket!” In cele din urma, interesul mass-mediei s-a stins si eu i-am spus: “Sa fii fericit ca presa nu stie cat de distrat esti!” El a ras, pentru ca amandoi ne-am amintit de acea intamplare. Michael era probabil cea mai distrata persoana pe care o stiam - deoarece, ca artist, era preocupat de creativitate.

De Ziua Familiei, la Hayvenhurst, Prince si Paris au fost si ei acolo cu “Blanket”, care era inca in scutece si transportat intr-un leagan de mana. La sfarsitul acelei dupa-amieze fericite, soferul lui Michael a incarcat totul in portbagaj iar copiii s-au urcat in masina. Eram cu totii pe treptele casei si Michael era tot numai un zambet, cu bratul fluturand pe fereastra masinii, in timp ce se indepartau. Stiam ce uitase, chiar daca el nu. Cat timp sa fi trecut pana sa-si dea seama? Am asteptat si am asteptat. Dupa vreo cinci minute, am vazut botul masinii intoarcandu-se pe alee. Usa masinii s-a deschis si Michael a sarit afara, prividu-ne pe toti jenat si cu mana la gura, ne-a dat deoparte si s-a napustit printre noi grabindu-se sa intre inauntru. “Oh, am uitat de Blanket!”

Michael devenit tata a insemnat finalizarea tuturor aspiratiilor lui. Indiferent caror factori externi trebuia sa le faca fata, fericirea lui - ideea lui despre ceea ce era important in viata – se centra acum pe Prince, Paris si “Blanket”. Ei il faceau fericit. I-au alungat singuratatea si i-au oferit un scop mai important decat muzica. Performanta lui ca tata a fost un exemplu despre ce ar trebui sa fie paternitatea. El le-a insuflat dragostea pe care ne-a oferit-o mama, si le-a oferit genul acela de afectivitate paterna, pe care tatal nostru, fara nicio vina a lui, nu a putut sa o aiba. Michael a fost in acelasi timp si tata si mama si si-a luat acest rol dublu foarte in serios. Asta nu insemna ca era impulsiv, totusi disciplina lui era autoritara fara sa fie fizica.

Imi amintesc odata, cand Prince si Paris s-au comportat urat si eu eram in vizita cu copiii mei, vocea lui Michael a fost autoritara in acea zi: “Mi-e atat de rusine ca va comportati asa!”, le-a spus el. “Acum duceti-va in camerele voastre!”  Michael a fost minunat prin faptul ca i-a invatat maniere, respect si bunatate si a insistat ca ei sa vorbeasca cand cineva intra in camera. El le-a spus: “Prezentati-va... Spuneti hello... Spuneti-va numele”. Cand intra un adult, nu era o scuza sa fie distrasi de jucarii.

Caracterul sau integru a facut parte din comunicarea onesta pe care a simtit-o ca fiind primordiala in cresterea unui copil: - spuneti-le intotdeauna, in fiecare zi, ca ii iubiti; imbratisati-i si fiti alaturi de ei cand adorm, astfel incat sa aiba incredere ca veti fi acolo pentru ei - asa cum a fost el intotdeauna.

Stiam intotdeauna cand aveau sa apara probleme. Sistemul nostru de avertizare din timp - care paradoxal venea intotdeauna prea tarziu - erau “ochii din cer”, elicopterele de stiri care treceau peste Hayvenhurst. In momentul in care auzeam paletele rotorului, aprindeam televizorul si, de noua ori din zece, stirile de ultima ora il implicau pe Michael. Incepeam sa sunam in jur si sa ne regrupam, adresandu-ne lui Michael si asigurandu-ne ca mama are sprijin. Asta a avut loc de atatea ori, incat puteam la fel de bine sa fi instituit aplicarea unui exercitiu. Uneori ne intrebam de unde oare urma sa vina urmatoarea mare problema. Era ca si cum ai trai cu cutremurele din California - inveti sa traiesti cu riscul zilnic, deoarece chiar orasul pe care tu il numesti acasa poate sa faca implozie in orice moment. Este „Big One” (cutremur extrem de distructiv) care se afla intotdeauna in spatele mintii, blocat de kiturile de supravietuire.

Michael spunea mereu ca a urcat intr-un copac si s-a adapostit in crengile lui. Nu stiu daca el a facut asta atunci cand a izbucnit cutremurul din Northridge, in anul 1994. Dar, atunci cand s-a intamplat acel eveniment teribil, in mintea lui Joseph a fost asta: sa se mute in Vegas si pe un teren mai sigur. Dumnezeu gasise singurul lucru care putea sa-l ingrozeasca pe tatal nostru, dar mama a refuzat sa se mute in Nevada. Asa ca, dupa 35 de ani de casatorie, au decis sa traiasca si sa-si imparta timpul intre doua case, gasind o independenta tarzie cu care amandoi erau fericiti, ceea ce nu este un aranjament neobisnuit la oamenii din generatia lor. Casatoria lor a supravietuit la lucruri mult mai rele decat distanta, iar familia noastra a supravietuit mai multor cutremure decat majoritatea. Acelora care te zguduie pana la baza si sfarama tot ce ai construit. Acelora care te fac sa te reunesti si sa lupti mai greu decat ai luptat vreodata in viata ta. Oricat de mare este cutremurul, supravietuim. Si incepe intotdeauna cu un fior care la inceput parca nu este nimic.

East LA este unul dintre acele districte cu venituri mici, provocari sociale, proiecte de locuinte si lumea bandelor criminale. In multe privinte, spiritul si etica sa de lucru imi amintesc de Gary. Oameni buni. Vieti dure. Inima lui Michael s-a atasat de un baietel de 10 ani, Gavin Arvizo. Acest copil suferea de cancer si avea o lista plina cu celebritati pe care dorea sa le intalneasca. “Regele pop-ului” era printre ele. Toti care auzeau de starea lui de cancer - stadiul patru de cancer, pierderea rinichilor si splinei, vomitarea sangelui si aproape la usa mortii - nu puteau ajuta, dar isi faceau partea. Prietenul nostru comun Chris Tucker, l-a adus in atentia lui Michael, dupa ce mama lui Gavin luase legatura cu el, cu colegul sau, comedianul George Lopez si cu starul baschetbalist Kobe Bryant. Michael a raspuns ca de obicei, dornic sa ajute.

Oriunde se afla in lume, isi facea timp sa-l sune pe Gavin, care se afla pe patul de spital sau la casa bunicii sale, promitandu-i o vizita in Neverland. Gavin a intrat si a iesit din spital un an intreg, timp in care nu l-a intalnit niciodata pe fratele meu, dar a ajuns sa-i cunoasca vocea in decursul lungilor apeluri telefonice. Cand Michael ii promitea ca il va suna, il suna si vorbeau “tot timpul - literalmente ore intregi”, a spus mama baiatului. Si, dupa cum a spus Gavin mai tarziu, gandul de a merge la Neverland “ma facea mereu fericit, deoarece Michael imi aducea mereu zambetul pe fata.” Vizita la ferma Neverland pe care si-a imaginat-o, in ciuda unei chimioterapii agresive, l-a tras inapoi de la evolutia bolii si a sfidat pronosticul unor doctori. Era puterea gandirii: supravietuieste ca sa vezi Neverland.

In august 2000, cand Gavin se simtea destul de bine, asistentul personal al lui Michael, Evvy, a trimis limuzina pentru a-l ridica pe el si familia sa din garsoniera lor inghesuita din LA-ul de Est si a-i aduce la Santa Ynez. Este trist ca un singur prieten al lui Michael, rabinul Shmuley Boteach, a spus ca “caracterizarea facuta de Michael baiatului, ca ar fi ajuns la Neverland incapabil sa mearga si Michael a trebuit sa-l sustina, este in intregime fictiva.” Cu siguranta, Rabinul nu avea nicio idee despre starea in care se aflase copilul la inceput. Adevarul, asa cum s-a vazut clar in film intr-o sala de judecata in 2005, a fost ca acest baiat a ajuns fara par, fara sprancene si atat de slab incat nu putea sta pe picioare. Fratele sau, Star, il impingea sa mearga in toate locurile pe care el si le imaginase pe patul de spital, iar Michael mergea cu ei si il sustinea.

Dupa cum avea sa spuna mama Janet mai tarziu: “Michael ne-a luat de dincolo de limita, ne-a tras in fata si ne-a spus: “Voi contati pentru mine! Poate ca nu contati pentru multi oameni, dar contati pentru mine.” Gavin a spus ceva diferit in cartea de oaspeti Neverland: “Iti multumesc ca mi-ai dat curajul sa-mi dau jos palaria in fata oamenilor. Te iubesc, Michael!” a scris el. Ma indoiesc ca aceasta poveste este una pe care o veti vedea vreodata scrisa in ziare, deoarece nu unul umanitar a fost punctul de plecare pe care autoritatile sau familia Arvizo au dorit sa-l evidentieze odata ce Gavin s-a recuperat si a pretins, cu sprijinul mamei lui, ca Michael il molestase si incercase sa-l tina la Neverland impotriva vointei sale. Acum nu mai era doar un presupus molestator al copilului, ci si un rapitor.

Avocatul districtual din Santa Barbara, Tom Sneddon, era prezent, probabil, peste tot. Ulterior, avea sa spuna ca fratele meu si-a folosit celebritatea pentru a-l invita pe acest baiat la ferma, ca parte a procedeului unui pedofil de pregatire. Sneddon nu l-a intalnit insa pe Gavin, pentru ca plecase la politie sau la serviciile de protectie a copilului cu o plangere; ei doar au fost avertizati dupa ce Michael si-a invitat, in 2002, prietenul odata bolnav sa stea impreuna cu el in fata unei camere video, in timpul inregistrarii unui documentar de televiziune prin care voia sa arate cum l-a ajutat el pe acest copil. Dupa pierderea lui Ryan White, aceasta era povestea unui supravietuitor; un exemplu de ce poate face iubirea. Documentarul s-a numit “Living with Michael Jackson”, iar jurnalistul Martin Bashir a primit acces la casa fratelui meu timp de opt luni. Michael a avut incredere in demersul sau bland si in scrisorile de acreditare ale Printesei Diana. Bashir si-a facut bine treaba: a castigat increderea fratelui meu.

Eu habar nu am avut ce se intampla, pana in seara de 6 februarie 2003, atunci cand documentarul a fost difuzat in America – iar eu l-am urmarit cu capul in maini. Tot ce am simtit ca trebuie sa spun pe parcursul intregului program, a fost: “Nu… nu… nu… Michael” si cu cat il auzeam mai mult pe Bashir spunand: “Adevarat?” la ceea ce spunea fratele meu, voiam sa-mi bag piciorul prin ecran. Adevaratul caracter al lui Michael a fost sfasiat de o editare distorsionata - dar acea editare a fost cea care a determinat autoritatile de atunci sa reactioneze, asa cum reactionasera la fiecare cliseu distorsionat, si sa se grabeasca sa-l atace din nou ca pe un ciudat, nesabuit, excentric, punand astfel in pericol viata fratelui meu. Asta nu a fost o exclusivitate mondiala: a fost o treaba murdara care s-a putut lauda cu atacul ei crud, nu cu adevarul ei. A fost sfasietor sa vad cum Bashir ia iubirea sincera a lui Michael pentru copii si o foloseste impotriva lui.

Cea mai trista scena a fost cand Michael statea pe canapea, cu Gavin Arvizo langa el aplecandu-si afectuos capul inspre fratele meu. Privit ca un film simplu, lipsit de comentarii, nu era altceva decat un moment tandru, inocent, cu omul care, evident, avea rolul central in recuperarea lui. Dar, in seria editata si distorsionata, Bashir si-a folosit cea mai grava si ingrijoratoare voce: “Si asa s-a intamplat cand am revenit la ferma Neverland pentru intalnirea noastra cu Gavin, in varsta de 12 ani ...” A urmat o secventa cu Gavin care tinea mana lui Michael, filmat de aproape.  “Am gasit cu usurinta acest moment ca fiind cel mai stanjenitor din ultimele opt luni.” Apoi, Bashir a revenit in maniera interviu, referindu-se la modul in care Gavin vorbise despre impartirea dormitorului lui Michael. Gavin era in pat, cu o anumita ocazie, iar Michael si prietenul sau producator, Frank Cascio, dormeau pe podea.

Bashir a sugerat ca oamenii vor fi ingrijorati de acest lucru. “De ce ar trebui sa se ingrijoreze?”, a intrebat calm fratele meu. “Cine este criminalul aici? Cine este Jack Spintecatorul in camera? Sunt un tip care incearca sa vindece un copil. Dorm intr-un sac de dormit pe podea... I-am dat patul si el are un frate pe nume Star, asa ca el si Star au luat patul". El a explicat ca nu a impartit niciodata patul cu Gavin, dar ca si voluntar deschis “am dormit in pat cu multi copii.” Aducandu-si aminte de asta a zambit si a adaugat: “Cand Macaulay Culkin era mic copil, Kieran Culkin dormea pe partea asta, Macaulay Culkin pe partea asta ... sora lui acolo, si noi toti am bocat patul. Dupa aceea ne-am trezit in zori si am intrat in balonul cu aer cald! Avem aici filmarile. Am toate acele imagini...” – “Dar este corect, Michael? a intrebat Bashir. - "Este foarte corect... este foarte iubitor... de asta are nevoie lumea acum... mai multa iubire..." - "Lumea are nevoie de un barbat de 44 de ani, care doarme intr-un pat cu copii?", a spus Bashir. - "Nu, nu", a raspuns Michael, "tu interpretezi asta gresit..."

A existat insa o minune salvatoare prin feedback-ul care a urmat, deoarece Michael a fost suficient de inteligent pentru a se “asigura” ca propriul echipaj de filmare va filma unitatea jurnalistului. Aceasta avea sa devina baza propriului sau documentar difuzat pe Fox:”Interviu Michael Jackson: Filmarea pe care voi nu trebuia sa o vedeti” (The Michael Jackson Interview: The Footage You Were Not Meant To See). Acesta nu avea sa salveze imediat reputatia fratelui meu, dar avea sa arate cele doua fete ale lui Bashir si modul in care declaratiile lui care-i mangaiau ego-ul l-au facut pe fratele meu sa se simta intr-o falsa siguranta si sa-si deschida inima.

De exemplu, in documentarul distorsionat, Bashir a spus: “Unul dintre cele mai deranjante lucruri este faptul ca o multime de copii defavorizati merg la Neverland. Este un loc periculos pentru un copil care este vulnerabil...” Dar, in particular, i-a spus lui Michael: “Am fost aici ieri si am vazut, si nimic nu este rau din punct de vedere spiritual.”

Sau cand Bashir a povestit lumii despre Michael ca tata, cum ii creste pe Prince, Paris si “Blanket”. In documentarul distorsionat a spus: “Sunt restrictionati… sunt excesiv de protejati. Am fost suparat pentru felul in care copiii lui sunt facuti sa sufere.” In privat, i-a spus lui Michael: “Relatia cu copiii tai este spectaculoasa. De fapt, aproape ca ma faci sa plang atunci cand te vad cu ei.”

In 2009, dupa moartea lui Michael, Bashir a avut tupeul de a-i aduce un omagiu fratelui meu. S-a alaturat show-ului ABC Nightline si a cerut telespectatorilor sa-si aminteasca de “cel mai mare dansator si muzician pe care l-au vazut ei vreodata.” Apoi a vorbit despre documentarul sau: “A existat o mica parte... care continea o controversa, dar adevarul este ca el nu a fost niciodata condamnat pentru vreo crima, iar eu nu am vazut niciodata vreo greseala facuta de mine si, in timp ce stilul sau de viata a fost putin cam neortodox, nu cred ca a fost criminal.” Cuvinte frumoase care erau prea neinsemnate si prea tarzii. Adevarul si corectitudinea lui ar fi contat pentru Michael in 2003, nu in 2009. In afara de asta, pagubele fusesera facute si nimic nu mai putea anula evenimentele pe care documentarul sau le-a pus in miscare. Odata cu taraboiul care a urmat, autoritatile s-au simtit obligate sa actioneze din nou, iar Departamentul pentru Servicii pentru Copii si Familie si Departamentul Serifului Santa Barbara au lansat investigatiile.

A fost atat de multa viclenie la acel documentar, dar cel mai hilar moment a venit atunci cand Bashir, in filmarile sale pe care nu le-a folosit, l-a intrebat pe fratele meu: “Nu disperi uneori din cauza naturii umane? Poti face intotdeauna totul corect?” Si Michael a raspuns: “Nu, nu, nu… Indiferent ce faci, oricat de bune sunt intentiile tale, exista intotdeauna o persoana cu spirit meschin care vrea sa te doboare”

“You Are Not Alone, Michael”/capitolul "Unbreakable" - de Jermain Jackson

 

 

Vorbind despre spiritul meschin a lui Bashir - Chiar si fara a fi negate, modificate sau estompate, faptele pot fi prezentate si comentate intr-un mod favorabil sau nefaforabil celui vizat. Dar, sa preiei cu rea vointa iubirea sincera, nevinovata, a cuiva si sa o folosesti impotriva lui, atribuindu-i intentii murdare, premeditate, nejustificate, este intr-adevar un atac crud care il poate dezonora sau, prin puterea tavalugului si al actiunilor pe care acesta le angreneaza, ii poate distruge viata. Bashir este un exemplu “demn” de urmat pentru cei fara stima de sine, un exemplu de la care unii au, cu prisosinta, ce invata si chiar as putea spune ca se straduiesc din greu sa-l depaseasca. Este chiar un exemplu tipic, nu numai de scop care scuza mijloacele, dar si de arta machiavelica in directionarea opiniei publice catre false piste si concluzii. Bashir nu este primul si nici ultimul. Arta lui nu numai ca preia modul traditional de tradare, dar il si imbunatateste, il depaseste, ducandu-l in cu totul altfel de zone din ce in ce mai neortodoxe, de care lumea este din ce in ce mai plina si avida azi.

Michael Jackson – LOVE & THE LAST TEAR

Tu ma faci sa stralucesc mai puternic decat soarele…

                                                                 

IUBIREA

        de Michael Jackson

Sa descrii iubirea este un lucru chiar amuzant. Este atat de usor sa o simti si totusi atat de delicat sa vorbesti despre ea. Este ca o bucata de sapun intr-o cada de baie - o ai in mana atata timp cat nu o tii prea strans. Unii oameni isi petrec viata in a cauta iubirea in afara lor. Ei cred ca trebuie sa o inteleaga pentru a o avea. Insa, iubirea aluneca ca bucata aceea umeda de sapun. Sa vrei sa pastrezi iubirea nu este gresit, dar trebuie sa inveti sa o pastrezi cu delicatete, cu grija. Lasa-o sa zboare cand vrea ea. Cand ii este permis sa fie libera, iubirea este cea care face ca viata sa straluceasca, sa fie vesela si mereu noua. Energia si seva ei imi motiveaza mie muzica, dansul, totul. Atata timp cat iubirea este in inima mea, este peste tot in jurul meu.

Dancing the Dream/ Love/ Michael Jackson

... Intr-o zi din viata ta, iti vei aminti de mine cumva!

ULTIMA LACRIMA
                   de Michael Jackson

Cuvintele tale mi-au strapuns inima si am plans cu lacrimi de durere.

„Iesi afara!" am strigat. "Acestea sunt ultimele lacrimi pe care le voi mai varsa vreodata pentru tine." Ca urmare, ai plecat.

Am asteptat ore in sir, dar nu te-ai mai intors. In noaptea aceea, singur cu mine, am plans cu lacrimi de frustrare.

Am asteptat saptamani, dar nu ai mai avut nimic de spus. Gandindu-ma la vocea ta, am plans cu lacrimi de singuratate.

Am asteptat luni, dar nu ai lasat niciun semn pentru mine. In adancul inimii, am plans cu lacrimi de disperare.

Ce ciudat ca toate aceste lacrimi nu au putut spala durerea!

Dupa aceea, gandul meu de iubire mi-a strapuns amaraciunea. Mi-am amintit de tine in lumina soarelui, de zambetul tau la fel de dulce ca vinul de mai.

Lacrimi de recunostinta au inceput sa cada si, in mod miraculos, te-ai intors. Degetele tale moi mi-au atins obrazul si te-ai aplecat pentru un sarut.

"De ce ai venit?" am soptit.
"Pentru a-ti sterge ultima lacrima", ai spus. "Era cea pe care ai salvat-o pentru mine."

Dancing the Dream/ The Last Tear/ Michael Jackson

Cand iubesti oamenii, din adancul nevinovat al inimii tale de copil, poti sa te astepti la orice!... E posibil ca, intr-o buna zi, sa fi nevoit sa strabati intunericul, pentru a percepe cu adevarat de unde vine stralucirea soarelui.

Dar, sa nu uiti niciodata…

Iubirea a fost dintotdeauna in sufletul tau! A fost speranta ta, sustinerea ta, salvarea ta. Ea este cea care iti va reda nadejdea pierduta. Ea iti va da aripi sa poti zbura din nou liber in infinitatea Cerului. Sa-i redescoperi forta revitalizanta, inseamna sa te bucuri, fara rezerve, de stralucirea ei!

Nu-ti fie teama!... Cand iubirea este in inima ta, este pretutindeni in jurul tau!...