Jackson Five - DRUMURI SEPARATE

“Suntem capitanii propriei noastre nave”

"Exista o arhiva neexploatata acolo, undeva. Nu i-am tinut socoteala. Tot ce stiam era ca se resimtea in miile si miile de ore petrecute in studio, plus tot acel timp petrecut pe scena si calatorind prin lume. Ne-a dat cele mai distractive, cele mai memorabile si fericite momente din viata noastra. Daca as putea sa le revendic la o licitatie si sa le recapat astazi, as face-o. Saptamanile de separare au fost cele mai grele din viata mea. Sentimentul de detasare si de singuratate a fost profund. Nu simteam ca mi-am pierdut bratul drept; simteam ca am pierdut fiecare membru."

-“Vreau sa vii fara Hazel”, mi-a spus autoritar Joseph. Conduceam spre ceremonia de absolvire de colegiu a cumnatului meu, Terry, cand telefonul de la masina - o caramida de telecomunicatii montata pe un suport intre scaune – a inceput sa sune insistent. Miracolul acestei tehnologii moderne consta in marele avantaj ca, instantaneu, puteam fi accesibil oriunde si oricand - ideal pentru de a fi chemat la Hayvenhurst, pentru un anunt de moment. La comanda, m-am intors si m-am indreptat spre Encino. S-ar putea ca Joseph sa fi pierdut respectul nostru datorita relatiei sale amoroase, dar cerintele lui au avut totusi o greutate de-a lungul vietii.

In momentul in care am perceput urgenta in cuvintele "fara Hazel", stomacul meu s-a strans. Am stiut instinctiv ca era ziua deciziei Motown. Ce nu am ghicit era ca decizia aceea fusese deja luata. Convenabil, nimeni altcineva nu era acasa cand am ajuns. Nu se auzea nici macar zgomotul unui latrat de caine. – “Sunt in camera mea!” a strigat Joseph. L-am gasit asezat partial pe patul sau, sprijinindu-se de capataiul patului, cu picioarele pe podea. Privirea inflexibila de pe chipul lui spunea: “Sa faci cum iti spun, Jermaine“. Dinaintea lui, erau raspandite pe o plapuma inflorata mai multe contracte deschise la pagina pentru semnatura.

M-am apropiat, am luat-o pe cea cu numele meu pe ea si am vazut ca era un acord cu CBS Records Group. Am inceput sa tremur pe dinauntru. “Vom pleca la CBS Records. Avem nevoie de semnatura ta", a spus Joseph, direct la subiect. A fost o oportunitate incredibila, mi-a spus. “Va veti scrie propriul material si veti avea sansa sa produceti”, a adaugat el. Stia ca fiecare frate dorea sa faca asta. Capul mi se invartea. Ati facut o intelegere in spatele meu? Cand? Cum de mi-au facut fratii mei asta? – “Michael a semnat?” am intrebat eu. “Da!”, a spus el.

A impins catre mine contractul fratelui meu. Ma fixa. L-am lasat pe al meu pe pat. –“Nu semnez”, am spus. Joseph s-a ridicat si s-a indreptat spre mine. Era pentru prima data in viata mea cand imi sfidam tatal si cred ca niciunul dintre noi nu o facuse. Ma uitam la el, lacrimile imi curgeau, si ma intrebam ce s-a intamplat cu loialitatea si integritatea cu care noi fuseseram invatati. Dar, in mintea lui Joseph, familia era principala valoare care trebuia respectata. – “Semneaza”, a spus el. Ma gandeam la sotia mea, Hazel si la socrul meu, dl Gordy, si la tot ce a facut el pentru noi, personal si profesional. Familia Gordy. Familia Motown. La naiba, este vorba tot de familie. – “Voi lua un avocat”, am spus. Si m-am grabit sa ies de acolo.

Joseph a ramas nemiscat. Eu m-am indreptat spre restaurantul din Beverly Hills, unde Hazel inca sarbatorea evenimentul fratelui ei. In timp ce conduceam, confuzia mea cea mai mare era Michael. Il indragea pe dl Gordy si ii era apropiat Dianei Ross. De ce ar parasi el "familia" si s-ar muta la o companie straina? In adancul inimii lui, nu ar parasi Motown la propriul impuls. Eram convins de asta. El a spus altfel in autobiografia sa Moonwalk, desigur: “Stiam ca era timpul sa facem o schimbare, asa ca ne-am urmat instinctele si am avut de castigat cand am decis sa incercam un nou inceput, cu un alt brand...” Din punct de vedere financiar, au avut de castigat.

Cand agentul CBS, Ron Alexenberg, a oferit ceva de genul unei redevente de 20% - in comparatie cu doua procente a lui Motown – impreuna cu un pachet de un milion de dolari, Joseph nu a avut de gand sa refuze si asta i-a permis sa-si reafirme controlul. Dar, ceea ce a tinut ascuns Michael, a fost modul in care a fost obtinuta semnatura sa si adevarul nu a aparut decat in 1984 la "Victory Tour". – “N-aveti idee cat de suparat am fost”, ne-a spus el. “Nu am crezut niciun alt cuvant spus de Joseph dupa aceea.” Pentru a-l ispiti, tata s-a folosit de un vis pe care Michael l-a avut pe tot parcursul vietii. I s-a spus ca daca va semna, va lua cina cu idolul sau Fred Astaire. Cu promisiunea asta, stiu ca Michael ar fi apucat stiloul si ar fi semnat cu nerabdare.

Dar, cina aceea nu a avut loc niciodata si el nu putea crede ca propiul sau tata ii facuse o promisiune pe care nu o putea indeplini. Iar tatal nostru a folosit acea semnatura pentru a ma influenta. Joseph a intentionat in mod clar sa se duca la CBS Records, unde noul presedinte era Walter Yetnikoff, un barbat care, dupa relatarile industriei, l-a facut pe tatal nostru sa para un mic copil. De ce? La aceasta intrebare raspunde chiar el in propria sa autobiografie: “Am creat un echilibru reciproc de teroare intre mine si artistii mei”, scria el in anul 2004. "Am inceput sa ma vad ca o stea. Ca majoritatea stelelor, sentimentul meu de sine era periculos de infatuat. Voiam sa ajung foarte sus. Bautura, drogurile, adularea, puterea corporativa, femeile rapide… au facut din asta o treaba usoara”. 

Nu am putut descrie o imagine mai concludenta a deosebirii dintre dl Gordy si Motown, si domnul Yetnikoff si tot ceea ce a reprezentat Hollywood-ul. Cat despre Joseph, el nu a reusit sa vada ca pe cei de la CBS/ Epic - fara atasamentul emotional la ceea ce am construit noi - nu avea cum sa-i intereseze cu adevarat de noi. Ei vroiau doar sa detina si sa biciuie un cal pursange dovedit.

Cand am ajuns la restaurant sa ma intalnesc cu Hazel, domnul Gordy era deja acolo. Se pare ca chipul meu i-a spus totul inainte ca eu sa o fac. A plecat de la masa lui si mi s-a alaturat la bar. Cand i-am spus totul, durerea lui a fost evidenta. – “Ce ai de gand sa faci?” m-a intrebat el. – “Ei spun ca nava Motown se scufunda”, am spus, incapabil sa-l privesc in ochi. Reasigurarile sale, dimpotriva, au fost imediate si a fost suficient de tare incat sa puna in balanta pierderea iminenta pentru Motown. – “Nu vei avea niciun fel de presiune din partea mea. Voi respecta decizia pe care o iei”, a spus el. Iar eu am vrut ca domnul Gordy sa stie unde era inima mea: “Daca nava Motown se scufunda, atunci vreau sa raman, sa o pastrez pe linia de plutire”.

El a crezut in noi cand asta a contat, iar datoria de recunostinta depasea in mintea mea dolarul CBS. Dl Gordy a zambit empatic, s-a ridicat, m-a batut pe umar si mi-a spus sa ma duc acasa si sa ma mai gandesc la asta. O alta discutie avuta cu Joseph si Mama la Hayvenhurst a confirmat faptul ca nimic nu se va schimba. Nici macar fagaduiala dl Gordy – “Vom face tot ce este necesar, vrem doar ca baietii sa ramana la Motown” – nu a contat. Jackson 5 se indrepta spre un nou brand, cu sau fara mine, a spus Joseph.

Mi-a amintit de mantra lui pentru viata: ca familia este cel mai important lucru din lume; ca altii vor veni si vor pleca, dar fratii si surorile si parintii vostri vor fi intotdeauna acolo. Familia – este farul, grupul social de baza, sediul, sanctuarul, Sala Regatului. – “Asadar, ce ai de gand sa faci?” a intrebat el. – “Alegerea mea este cu Jackson 5 la Motown”, am spus. El a explodat. "E sangele meu care curge prin venele tale, nu al lui Berry Gordy!” Am incercat sa rationez. – “Domnul Gordy ne-a adus la Hollywood”, am spus. “El ne-a prezentat lumii. El ne-a pus fripturi pe masa si dantura in gura!”

Mama m-a interupt cu calmitate si mi-a amintit ca noi am mancat fripturi si in Gary si ca chirurgia dentara cosmetica pentru a repara dantura lui Tito si pe cea a lui Jackie “a fost recuperata de dl Gordy de o suta de ori mai mult”. Vroiam cu disperare sa vorbesc cu Michael, dar care era scopul? Exista aceasta tensiune ciudata intre mine si frati acum, iar Joseph avea controlul. Parea inutil. M-am intors la confortul companiei lui Hazel. Fara ea, nu stiu unde as fi fost si ea si-a lamurit pozitia din prima zi. – “Sunt casatorita cu tine, nu cu afacerea tatalui meu,” mi-a spus ea. "Orice vei hotari, te voi ajuta 100%”. Trebuia sa ma gandesc serios si am luat o pauza de la Jackson 5 pentru a ma decide.

Intre timp, Hazel si cu mine ne-am mutat din Bel Air la o ferma din Thousand Oaks, la nord-vest de LA. Era o casa in stilul lui Paul Williams, construita pe 46 de acri, in Hidden Valley, cu 12 cai, 11 caini, rate si lebede intr-un iaz - si un leu de munte in tarcul sau. Am cumparat-o pe Sheba ca pui si ea a fost dovada pasiunii mele pentru animale exotice. Aproape am concurat cu cea a vecinului nostru, Dean Martin – care avea un urs despre care se vorbea in Valley. I-am pastrat multa vreme ascunsi in Hidden Valley.

Ranch-ul nostru era un sanctuar, dar nu exista un loc mai bun pentru a medita decat Oceanul Pacific, asa ca am petrecut ceva timp si la casa noastra de pe plaja din Malibu cu vedere la ocean, sprijinita pe autostrada Coastei Pacificului. Am vazut rasarituri si apusuri de soare o mare parte a "timpului meu de gandire", care mi-a decis viitorul. De fapt, stateam pe plaja intr-una din zile, cand Hazel m-a sunat la telefon. Era tatal ei pe linie. – “Jermaine, a spus dl Gordy, am avut o convorbire cu Michael - te vrea acolo cu el.”

Anterior, fratii mei mai sustinusera spectacol fara mine, intr-un oarecare oras si intr-o anumita zi, dar Michael m-a dorit alaturi de el pentru Westbury Music Fair din Long Island. Potrivit dl Gordy, el a spus: “Te rog, spune-i lui Jermaine sa vina aici. Mi-e dor de el. Imi este greu cand sunt pe scena sa ma uit in stanga si sa nu il vad acolo”. In autobiografia sa, Michael a explicat astfel: “A fost atat de dureros pentru mine... eram dependent de a fi langa Jermaine. Cand am facut primul spectacol fara el, m-am simtit total singur pe scena”... Sfatul dl Gordy a fost fara echivoc: “Este fratele tau”, a spus el. – “Are nevoie de tine. Du-te sa-l sprijini.”

In anul 1992, in mini-serialele de televiziune care prezentau povestea noastra, am fost surprins ratacind pe plaja de pe Coasta de Vest, in timp ce Michael facea spectacol in Est. In alte contexte scrise, biografii au transformat intreaga scena intr-o fictiune. Ce s-a intamplat cu adevarat a fost ca am urcat intr-un avion la New York ca sa ma alatur fratilor. Hazel a ramas acasa, iar eu am fost insotit de cineva de la Motown pentru ca “artistul si interesele dl Gordy sa fie protejate”. In acel zbor, ma tot gandeam cum a ajuns Michael la dl Gordy. A fost un apel curajos care mie imi spunea doua lucruri: (a) Joseph nu stia ce face el; (b) Michael a vrut ca dl Gordy sa stie ca nu a existat nicio intentie rauvoitoare din partea lui, ca el inca mai are increderea si respectul din partea lui Michael.

Anxietatea mea s-a mai linistit numai cand zborul a ajuns la Long Island. Nu-mi pasa ca Joseph ar fi fost pe mine crezand ca ma intorc inapoi. De ceea ce imi pasa, era sa fiu cu fratii mei. Nu am fost imbratisat prea mult cand m-am intors la hotel in dupa-amiaza spectacolului, dar cand Michael m-a vazut, un zambet stralucitor a izbucnit pe chipul sau. Cred ca unele bucurii nu pot fi exprimate. Am vorbit. El a spus ca nu-si putea imagina continuand pe scena fara mine. Eu am spus ca nu-mi puteam imagina viata la Motown fara fratii mei.

Dar, treptat, realitatea a devenit clara: in mine, exista hotararea de a-mi mentine pozitia; in el, exista resemnarea unei decizii colective deja luate. Am ajuns incet la acceptare, neintelegand clar cum am ajuns la acest joc final. Nu era altceva decat o strangere de inima. Eu am plans. Michael a plans. Joseph m-a intrerupt si m-a intrebat ce aveam de gand sa fac. – “Nu ma duc pe scena”, am spus. In acel moment, a devenit clar ca sosirea mea a indus in eroare pe toata lumea in a crede ca m-am intors ca sa fiu alaturi de ei in trupa. Era cam o ora inainte de spectacol, iar Joseph era livid. Toti ceilalti frati m-au acuzat ca sunt nedrept. Eu am vrut sa capitulez, sa sar in costum de spectacol si sa apuc cea mai apropiata chitara bas, dar instinctul s-a dovedit mai puternic si m-a tras inapoi.

Imi amintesc altceva, in afara de a sta in picioare si de a-i urmari pe toti plecand intr-un balon care nu ma incadra si pe mine. In timp ce se indrepta spre coridorul hotelului, Michael s-a uitat in urma si tristetea de pe fata lui m-a ucis. Incruntatura lui Joseph a spus totul: “Nu esti cu noi, alegerea ta.” M-am simtit vinovat; m-am simtit ca si cum i-as fi dezamagit pe toti, dar sa merg pe scena mi-as fi inselat fanii. Fratii au ajuns sa-l imprumute pe basistul orchestrei pentru a-i alcatui pe cei cinci din trupa, iar Westbury Music Fair a continuat fara mine. Eu am ramas la hotel si am dormit intr-o camera separata, de unul singur pentru prima oara, parca eram un copil de trei ani, sarac, intr-un spital. Poate tocmai de aceea a durut atat de mult.

In dimineata urmatoare, m-am alaturat fratilor la CBS Records, Manhattan. Odata cu ivirea zorilor, cred ca lui Joseph i s-a trezit optimismul deoarece, atunci cand am auzit strategia pentru renumele nostru, am inteles sensul. Dar, am fost curios sa aud ce au ei de spus. Singura amintire pe care o am este cea a sederii lui intr-un birou ca un om de vanzari A&B, imbracat tot in alb pentru a se potrivi cu dintii lui, subliniind ca el va face acest lucru si ca va face acel lucru si “Va vom face la fel de mari ca si Beatles!”

M-am uitat la Joseph. M-am uitat si la fratii mei. Nimic. Asa ca le-am spus: “Dar, noi suntem Jackson 5. I-am batut deja pe Beatles la No.1.” Toate capetele s-au intors spre mine. – “De doua ori”, am subliniat eu. Asta nu a reusit sa-l deturneze pe omul A&B. El si-a indreptat ingenios pasul in jurul obstacolului fabricat chiar de el insusi si a suflat atat de mult fum pe fundul nostru, incat ne-a iesit pe gura. Dupa aceea, au vrut sa ne duca undeva sa “intalnim cativa oameni”, dar eu m-am ferit de fotografii care misunau in jurul cladirii. Am mirosit eu o poza aranjata, sansa de a-i capta pe toti cei cinci frati impreuna la CBS Records.

Asta era imaginea pe care toata lumea o dorea intr-un moment in care zvonurile despre o despartire erau la ordinea zilei. Am iesit de acolo, mi-am luat ramas bun si m-am indreptat spre LA in acea zi. Cam acesta este modul in care am luat-o pe cai separate. Ani de zile s-a sugerat ideea ca eu am despartit grupul plecand, dar eu nu am vazut asa lucrurile. Nu eu i-am parasit: ei m-au parasit. Au plecat de “acasa” - si voi crede asta pana in ziua in care voi muri. Nu are niciun rost sa revedem legalitatile urate care au urmat, intre Motown, Joseph si CBS.

Am citit ca dl Gordy ar fi primit daune intre 100.000 si 150.000 de dolari. Nu am verificat niciodata cifrele - stiu doar ca s-a dovedit a fi o decizie costisitoare si ca Motown si-a pastrat dreptul de proprietate asupra numelui “Jackson 5”. Asta a insemnat ca fratii mei au devenit cunoscuti ca "The Jacksons". Randy, la 11 ani, a intrat in locul meu. In sase ani, dupa Joseph, am inregistrat mai mult de 400 melodii la Motown si am lansat mai putin de jumatate din acest numar.

Exista o arhiva neexploatata acolo, undeva. Nu i-am tinut socoteala. Tot ce stiam era ca ea se resimtea in miile si miile de ore petrecute in studio, plus tot acel timp petrecut pe scena si calatorind prin lume. Ne-a dat cele mai distractive, cele mai memorabile si fericite momente din viata noastra. Daca as putea sa le revendic la o licitatie si sa le recapat astazi, as face-o.

Saptamanile de separare au fost - pana in iunie 2009 - cele mai grele din viata mea. Sentimentul de detasare si de singuratate a fost profund. Nu simteam ca mi-am pierdut bratul drept; simteam ca am pierdut fiecare membru. Am avut-o pe Hazel, desigur, dar fraternitatea era intrinseca pentru cine eram si pentru tot ce stiam. Cand a fost rupta, am simtit lacrimi in toata fiinta. Ceea ce a facut situatia si mai rea, a fost ca fratii mei nu mi-au vorbit timp de sase luni din anul 1976. Numai mama a mentinut contactul prin telefon, asigurandu-ma ca trebuie doar sa le dau tuturor timp.

Ceea ce am simtit eu, insa, a fost ca o ex-comunicare si am banuit ca Joseph era in spatele ei pentru ca mi-a oprit alocatia saptamanala si cota de redevente - fara indoiala, sa ma invete o lectie despre familie. Ocazional, telefonul din casa suna si Joseph ma intreba: –“Ce faci, Jermaine? Cum traiesti? Ce mananci?” Erau intrebari nebunesti, avand in vedere cat de bine traiam, dar nu am luat niciodata in seama ironiile lui. In realitate, Joseph verifica daca sunt bine si ascundea asta prin atitudinea sa dura. Cel putin asa am citit-o eu.

Hazel povestea ca ma observa cum umblam pierdut si fara tinta timp indelungat, dar acel lucru ramane confuz pentru mine. “Depresia ta a fost cu adevarat urata”, spune ea, ajutandu-ma sa-mi aduc aminte. “Mergeai singur pe plaja. Te plimbai si plangeai, si nu era nimic de facut, nimeni sa te scape din acea gaura. Tot ce am putut sa fac a fost sa iti iau mana in mana mea si sa te las sa plangi”. As vrea sa pot spune ca atacul de melancolie a fost prelungirea traumei, dar nu a fost asa. Stresul a facut ca sa imi cada parul de pe cap, pe o portiune mai mare decat o moneda de 50 pence.

M-am dus sa consult un dermatolog si un “medic pentru emotii” si amandoi au intrebat daca a existat vreo trauma recenta in viata mea. Probabil ca am gasit singurii doi specialisti de la Hollywood care nu citisera ziarele. Dar fanii nu au ratat nicio ocazie si s-au grabit sa ma ostracizeze. In mai multe ocazii, fanii lui Jackson 5 ma abordau in public si-mi spuneau: “Nu vreau autograful tau. Ai parasit grupul - ti-ai tradat fratii!” Lasati-ma sa va spun, cand ai cunoscut doar adulatie si lauda si i-ai indragit pe acei fani, genul acesta de remarca a fost ca un uppercut greu in maxilar.

Partea buna la perioada intunecata ca artist este ca, uneori, aceste stari sufletesti pot fi traduse in cantec si asta a fost prima mea experienta de singuratate care m-a inspirat sa scriu piesa “Lonely Won’t Leave Me Alone” (Singuratatea nu ma lasa in pace), lansata pe albumul meu Precious Moments, in 1986. Dar cred ca piesa care vorbeste cel mai bine despre acea perioada si despre anii care au urmat este “I’m My Brother’s Keeper” (Sunt pazitorul fratelui meu). Mi-am transmis durerea catre acel cantec, ca la una din acele pagini vechi de jurnal pe care le-ai scris cand erai copil: “Au trecut cinci ani sau mai mult de cand am cantat cantecul nostru/ Si ma intreb de ce ne-a luat atat de mult/ Prin toata durerea si lacrimile pe care le-am plans/ Visul nostru nu a murit niciodata in noi”... Tot ceea ce va pot spune este vedeti-l pe YouTube. Va fi intotdeauna piesa care imi aminteste de divizarea Jackson 5.

Intr-o dupa-amiaza, Hazel s-a hotarat sa ma scoata din casa si sa ma duca la ceva cumparaturi pe Rodeo Drive, Beverly Hills. In timp ce ne aflam afara, ne-am lovit de barbatul din dreapta lui Barry White, Gene Page - compozitorul si producatorul a carui atingere si aranjamente abile stau la baza celor mai multe melodii ale lui Barry. In seara aceea, Barry avea o petrecere, iar Gene a fost cel care ne-a invitat. Ar fi una dintre cele mai semnificative introduceri din viata mea. Barry locuia in Sherman Oaks, iar gradina sa vasta - toata densa si tropicala, cu o cascada uimitoare - era plina de oaspeti si de nume din industrie.

Cred ca ambele parti si-au dat seama ca puteau gestiona mai bine problemele, dar am pus politica noastra artistica la o parte, de dragul familiei. Si, in afara de asta, fiind un oaspete constant la domeniul Hayvenhurst, mi-am dat seama ca, desi lucrurile s-au putut schimba in jurul nostru, nimic nu s-a schimbat insa intre noi. Am gasit chiar loc pentru a rade. Michael a interpretat un demo al lui The Jacksons si eu am ascultat cu atentie, parand serios. “Ei bine... Doar un singur lucru lipseste”, am zis. “Ce? De ce crezi tu ca este nevoie?” – “De vocea mea.” Doar o parte din mine glumea. Sentimentul meu de detasare era si vocal.

Lui Michael ii placea nespus viata pe plaja si la ferma. Statea in linistea de la Hidden Valley si in briza oceanului din Malibu si spunea acelasi lucru in ambele parti: “Sa nu vinzi niciodata acest loc.” Intimitatea retrasa a acestor locuri l-a atras. Asta a fost, probabil, ceea ce i-a atras si pe vecinii mei: actorii Ryan O'Neal (patru porti mai in jos) si Beau Bridges (imediat poarta urmatoare). In timpul alergarilor mele de dimineata pe plaja, obisnuiam sa-i fac cu mana fiicei lui Ryan, Tatum, in timp ce statea pe terasa.

Era o copila de 13 ani, care castigase un Oscar la varsta de 10 ani pentru cea mai buna actrita in rolul secundar din Paper Moon. I-am spus lui Michael ca “aceasta fata cu adevarat frumoasa” traieste in apropiere si, coincidenta, a inceput sa se arate la casa de pe plaja tot mai mult la sfarsitul de saptamana. Dar iata ironia: si-au fluturat mana unul la celalat, dar nu au vorbit niciodata pana cand nu s-au intalnit intr-un club de pe Sunset Strip. – “Este menit sa fie”, am glumit eu. ”Nu e nimic, suntem doar prieteni”, a raspuns el, incercand sa minimizeze importanta acestui fapt. Dar, din vizitele lui Tatum la Hayvenhurst, era evident ca se iubeau.

Ea, in mod clar era puternic atrasa de el, iar el era tulburat de prezenta ei, dar Michael era intotdeauna precaut cand si unde o vedea. Nu imi amintesc sa fi fost o singura vizita la Malibu cand el sa fi parasit casa ca sa o vada sau sa se intalneasca cu ea pe plaja. Pare ciudat, dar simtul intimitatii si discretiei lui Michael, chiar si printre fratii sai, era notabil. Sunt constient de faptul ca Tatum s-a distantat public de a fi fost iubita din copilarie a lui Michael, si nu cred ca fratele meu a sugerat vreodata ca au impartasit o aventura de iubire inflacarata si pasionala. Nu a fost altceva decat dragoste tinereasca. Dar ceea ce conteaza este ca, in inima si mintea fratelui meu, Tatum a fost prima lui iubita.

In ziua independentei Americii din 1977, Michael a fost cu mine la casa din Malibu, sa se bucure de gratarul lui Hazel. In timp ce ea pregatea festinul, la apus, el s-a hotarat sa intre in ocean. L-am privit de pe terasa - avea plaja pentru el insusi - sprintand pe panta, in pantaloni scurti si sarind in valurile de rupere. Hazel mi-a cerut sa o ajut cu ceva in bucatarie. Am ignorat-o. Eram prea ocupat sa-l privesc pe Michael in timp ce soarele incepea sa apuna. Ceva mi-a spus sa-mi tin ochii pe el, acolo, in lumina slaba, in spuma formata de valuri, de unul singur, cam cinci case jos. Vedeam valurile si apoi capul lui saltand... valurile... capul lui saltand. Arata ca o foca.

Focuri de artificii au inceput sa fie trase spre cer, de undeva din jurul Malibu Pier, dar mi-am tinut ochii pe Michael. Astept. Unde este? Cerul la apus stralucea cu licariri de alb, cand au inceput sa pocneasca. Nu-l vad. Nu-l vad. Apoi am alergat, descult, pe trepte in jos spre ocean, strigand numele lui. L-am prins miscand din labele de cauciuc in apa adanca pana la genunchi. Gafaia dupa aer, respirand superficial si rapid. L-am scos din apa, pe nisip.

L-am ajutat sa urce incet treptele de pe plaja si l-am dus, plin de umezeala, in scaunul pasagerului din Mercedes, inainte de a rupe recordul de viteza pe autostrada Pacific Coast si a ne indrepta spre Spitalul de Urgenta Malibu. Am intrat si iesit din trafic, cu piciorul apasand pedala. In dreapta mea, Michael nu spunea nimic, fixat pe scaun, cu fata gri. La spital, s-a dovedit ca avea pleurezie. Dupa cateva ore, a fost eliberat si l-am dus inapoi la mine. – “A fost cea mai infricosatoare calatorie din toate timpurile, a spus Michael, in timp ce ne indreptam spre casa. – “Da, dar m-ai ingrijorat si tu”, am spus eu. – “Nu, Erms! a spus el. “Conducerea ta! A fost mai inspaimantatoare decat a fi in apa!”

Intr-una din zile, m-am intors la Hayvenhurst unde l-am gasit pe Muhammad Ali, cel mai mandru negru din toata America, in bucatarie cu Michael si Mama. Fratii il intalnisera in culise, la un eveniment cu toate stelele, organizat in onoarea sa in anul 1975. Si astfel a inceput o asociere fericita cu familia, in special cu Michael. Ali era cel mai dragut si mai prietenos dintre toti barbatii, exact ca unul dintre acei unchi jucausi pe care abia astepti sa-l vizitezi. De fiecare data cand ne vedea, primul lucru pe care il facea topaia si sarea prin salon, ghemuindu-se si ridicandu-se.

Apoi, facea unul dintre acele chipuri pe care obisnuia sa le afiseze impotriva lui Joe Frazier: aratand cu totul frumusel, ochii mari, muscand buza, inclinand usor capul. Ne privea direct in ochi, fixandu-se in spatiul dintre urechile noastre. Si, inainte ca el sa realizeze, unul dintre noi isi inchipuia ca boxeaza cu umbra lui. Aura lui era timida, dar magnetica, prezenta sa puternica, dar binevoitoare. Nu exista la el niciun indiciu de "celebritate". Ali pe care il vedeai jubiland si facand glume la televizor, era Ali, cel care ne vizita casa. Vorbea atat de repede si cu atata entuziasm, incat pasiunea lui devenea contagioasa. Liniile poetice pe care el le oferea presei, le lansa si intr-o conversatie naturala.

Vorbea in sunete. Discursul sau avea un asa ritm incat, daca ai fi pus muzica la el, ar fi putut fi primul rapper al Americii. Ne spunea ca viata era un joc al mintii. Ca nimeni nu patrunde in ring fara o strategie, spunea el, si fiecare dintre noi are o lovitura egala in maretie. Negru sau alb. Bogat sau sarac. “Sa va spuneti in fiecare zi ca sunteti cei mai buni, sunteti cel mai mari, nimeni nu va poate bate. Spuneti-va ca aveti de gand sa iesiti din aceasta lume”, spunea el. “Fiti cei mai buni. Deveniti asta. Credeti in asta”. Ali a pus grinzi de otel in spatele tuturor lucrurilor despre care parintii ne invatasera. Michael il iubea pe Ali datorita pasiunii comune pentru magie.

Odata, eram afara in gradina - fotograful Howard Bingham era si el acolo - iar Ali ne-a facut sa ne retragem in timp ce el statea lateral intr-un colt. Dupa care, el s-a deplasat pe un inch (2,54 cm) de aer. Plutea ca un fluture. “Fa-o din nou! Fa-o din nou!” a strigat Michael, fara sa-si ia ochii de la miscarea picioarelor. Ali a repetat figura din nou. – “Cum faci asta, mai omule?” – “Multa concentrare, multa magie!” a spus el. Destul de curand, Ali avea sa transmita arta levitatiei cand fratele meu i-a vizitat frumoasa casa din Hancock Park. Michael s-a intors de la prima vizita vorbind pe nerasuflate despre fotografiile marite la maxim ale atacurilor lui Ali si despre centurile sale incadrate pe pereti. Michael s-a dus acolo sa invete magia si sa practice diferite trucuri. Magia lor i-a distrat pe amandoi ore intregi, dar eu stiu ca fratele meu a invatat mult mai mult despre filozofiile lui Ali despre viata, religie, pasiunea lui pentru muzica - Jackie Wilson si Little Richard - si ce a facut pentru a fi un showman. 

Ulterior, i-am vizitat casa pentru un alt motiv: a treia sotie, Veronica Porsche, psiholog. Incepusem sa iau lectii de actorie la Scoala de actorie Milton Katselas din Beverly Hills, de doua ori pe saptamana. Era parte din dorinta mea pe termen lung de a fi director de film, iar dorinta ei era sa joace in film. Intotdeauna ajungea imaculat imbracata pentru monologurile minunate pe care le interpreta. Ce m-a surprins cel mai mult la ea a fost faptul ca si-a adus propriile ei elemente de recuzita. Nu intr-o punga, ci intr-un camion. Daca m-am indoit vreodata de zelul ei de a reusi, aceasta indoiala a luat sfarsit cand un camion a tras in fata casei si un tip a inceput sa descarce canapele, scaune, mese si lampi. A fost ceva sa vezi sotia celui mai mare showman aruncand, cu aceasta ocazie, tot ce avea in casa.

In acele timpuri, admiratia lui Ali pentru Malcolm X il fascina pe Michael. De fapt, ne-a fascinat pe toti, in special pe prietenul nostru de scoala, John McClain, dar si pe mine, pentru ca noi eram cei mai militanti in acel moment. Motown ne-a cerut sa nu mai vorbim public despre felul in care liderul de culoare Malcolm X a luat masuri impotriva prejudecatilor - intrebarile despre "puterea neagra" erau restrictionate - dar noi am salutat in particular lupta sa pentru justitia neagra. 

Nu voi uita niciodata acel interviu de televiziune extraordinar pe care Ali l-a facut cu fratii in 1977, cand a vorbit despre recenta sa vizita la Casa Alba. “Imaginile pe care le-am vazut pe perete mi-au lasat o singura impresie: este intr-adevar Casa Alba. Este alba Casa Alba”, a spus el, inainte de a se corecta si a adauga: “Oh, totusi am vazut si un bucatar negru! Intr-o zi,” a adaugat Ali, “ii vor putea permite si unui negru sa fie ceva mai mult decat un slujitor acolo”.

Muhamad Ali a fost un musulman dedicat cauzei si un organizator foarte activ si a introdus in viata noastra subiectul Natiunii Islamice. In acelasi fel in care Michael se interesa de credinta evreiasca a Rosei Fine, dorea sa exploreze si credintele lui Ali care l-au determinat sa citeasca despre Malcolm X, Asociatia Nationala pentru Progresul Oamenilor de Culoare (NAACP) si Natiunea Islamica (NOI).

El a impartasit admiratia mentorului sau cu privire la spiritul de armonie, dragoste si pace al NOI. Michael l-a privit pe Ali ca pe un model personal si profesional, dar ma indoiesc ca a apreciat vreodata cat de mult admiratia era reciproca. In anul de dupa moartea fratelui meu, Ali i-a adus un omagiu. El a fost intrebat de unde si-a luat puterea de a lupta impotriva sindromului Parkinson si el a raspuns: “Cand oamenii ma intreaba asta, le spun ca ma uit la omul pe care Michael Jackson il vede cand se uita la omul din oglinda”.

Mi-l amintesc pe Michael, in varsta de cinci ani, boxand cu Marlon in camera de zi din Gary, in timp ce Muhamad Ali il punea la podea pe Sonny Liston si mi-as dori sa pot calatori inapoi in timp pentru a-i spune tanarului Michael ca intr-o zi va boxa in joaca cu Ali in persoana, invatand magie, incredere in sine si curaj - si ca el il va inspira cu muzica lui pe Ali. “Destinul”, i-as mai spune, “Acesta este destinul tau - si este doar inceputul.”

"Ce naiba ti s-a intamplat?", l-am intrebat pe Michael, cand am intrat pe usa de la Hayvenhurst, intr-o dupa-amiaza, si i-am vazut nasul si obrajii acoperiti cu bandaje. Arata ca si cum ar fi facut 10 runde cu Ali. Michael parea stanjenit, iar privirea pe care mama mi-a aruncat-o a sugerat ca intrebarea mea era insensibila. A alunecat si a cazut langa barul din camera de zi, mi-am spus eu. Si-a spart nasul. Totul a fost asa cum a fost. Nu m-am indoit ca a cazut, dar rinoplastia care a urmat a constituit inceputul mai multor faze ale chirurgiei plastice de-a lungul anilor, pe care lumea parea sa le observe. Asa cum fratele meu pastrase in secret trauma acneei, tot asa a tinut in secret operatia.

Nu erau treburile mele, dar totusi oamenii se asteaptau ca fratii sa-si indice fiecare cusatura si fiecare cicatrice mentionand momentul, data si locul. Poate ca unele familii sunt mai intime in ceea ce priveste cunostintele medicale ale fiecaruia, dar nu si a noastra. Dar, chiar si cand am aflat ca a avut o operatie la nas, asta nu m-a surprins. Este greu sa fii surprins de ceva care este obisnuit la Hollywood. Orasul reflecta pur si simplu educatia noastra: imaginea este totul. In plus, am inteles necesitatea lui Michael pentru interventie chirurgicala, deoarece marimea nasului l-a facut sa se simta nefericit atata timp.

Ce nu am inteles niciodata au fost acele sugestii nebunesti ca el ar fi facut chirurgie plastica pentru ca dorea “sa faca orice ca sa nu semene cu Joseph”. Am impartit o oglinda cu Michael multi ani de zile si chipul lui a impodobit nenumarate coperte de reviste. Cum poate cineva sa creada ca el seamana cu tatal nostru, ramane nebuloasa pentru mine. Principalul lucru era ca operatia lui Michael il facea pe el sa se simta mai bine cu el insusi si, intre cariera sa solo si momentul de acum, a avut interventii chirurgicale care i-au oferit un nas mai subtire si o barba cizelata. Personal, eu nu am putut sa vad de ce facea media atata agitatie pe chestia asta.

Scindarea noastra in timp ce eram Jackson 5 a fost un catalizator al schimbarii si cred ca perioada de la The Jacksons a fost numai o faza de tranzitie pentru Michael, intre pastrarea securitatii grupului si decizia grea de a-l parasi. Privind in urma, talentul sau imens era doar in asteptarea momentului potrivit. Cand CBS Records a plasat fratii cu producatorii si scriitorii Kenny Gamble si Leon Huff, acestia au perfectionat si slefuit cunostintele pe care Michael le acumulase la Motown. Tot Michael spunea ca atunci a invatat din ce in ce mai mult despre anatomia unui cantec.

Combo-ul Gamble-Huff (o trupa mica de jazz, rock sau pop) a orchestrat ceea ce era cunoscut sub numele de Philly International Sound. Acest soul-funk - greu pe corzi si tare pe batai - era, in cuvintele lor, "frunza care a trecut peste Detroit si a aterizat in Philly". Daca cunosti melodiile “If You Don’t Know Me By Now” ale lui Harold Melvin si Blue Notes, si "Me & Mrs Jones" ale lui Billy Paul sau “Ain’t No Stopping Us Now” ale lui MacFadden si Whitehead, le-ai ascultat calibrul. Asa ca fratii mei s-au indreptat spre est pentru a face muzica in Philadelphia, nu departe de radacinile lui Motown.

In acest mediu propice de colaborare, Michael si fratii au prosperat in calitatea lor de compozitori si producatori si au lansat o muzica pop deosebita. Primele doua albume nu au luat avant, continuand lupta pe care am experimentat-o ​​impreuna. Schimbarea sanselor a venit insa cu al treilea album, Destiny, care s-a indepartat de sunetul Philly si a fost rodul unei colaborari de grup, scris de fratii insisi. S-a repozitionat cu dublu platina, justificand astfel dorinta lor indelungata de autonomie creativa.

Albumul a dat single-uri precum: "Enjoy Yourself", care a ajuns pe locul 6 in Billboard Hot 100, "Show Your Way To Go"- primul lor UK No.1- si "Shake Your Body", care a mers pe locul 7 in SUA si s-a vandut in peste doua milioane de exemplare. "Blame It On The Boogie" – coverul unui cantec lansat pentru prima oara de un englez numit, ironic, Mick Jackson - a intrat si el in graphic, gasindu-si audienta pentru Top 10 in Marea Britanie.

A existat si un program special TV: "The Jacksons" cu Janet, La Toya si Rebbie pe CBS, dar Michael s-a plans in particular in privinta comediei scenarizate si a rasetelor preinregistrate. Era tot vodevil, dar in loc sa se limiteze la un colt linistit din Vegas, era difuzat in toata America. Michael era ingrijorat ca supraexpunerea i-ar putea pune in pericol cariera muzicala. Noi intotdeauna am spus ca prea multa televiziune ar putea sa consume un artist ca un bec lasat sa arda prea mult timp. 

Cat despre mine, viata fara frati a fost o adevarata verificare a realitatii. Motown a pus totul in productia albumului meu denumit "My Name Is Jermaine", dar nu a fost in spatele promovarii lui atat de mult cat ar fi putut. Avea si alte prioritati, precum Stevie Wonder, Marvin Gaye si Diana Ross. Prea mult pentru suspiciunile tuturor in ce ma priveste, ca "fiu favorit" in devenire. Aceasta realitate a lovit casa cel mai greu in 1982, cand piesa "Let Me Tickle Your Fancy" a ajuns pe locul 17 in SUA si a purtat simbolul cu punct rosu al Billboard, ceea ce a insemnat ca era un “glont” setat sa urce.

Dar, Motown nu a exploatat impulsul. Cantecul a pierdut “glontul” si a inceput sa cada. Imi amintesc cum rataceam in jurul Londrei la acel moment, simtindu-ma deznadajduit si parasit. Cel mai notabil succes in grafic la Motown a fost cu "Let's Get Serious", care a atins No.9 in Billboard Hot 100 si No.1 in topurile americane R&B in 1980, inainte de a castiga o nominalizare la Grammy pentru cea mai buna interpretare vocala R&B. Oamenii spuneau ca o nominalizare este agreabila, dar tot ce auzeam era vocea lui Joseph care imi aducea aminte ca cel care conteaza este castigatorul. Oricat de tare am incercat de-a lungul anilor, nu a fost niciodata la fel fara fratii mei. Nu am regretat respectarea principiilor mele. Am regretat doar noua realitate.

In realitate, nici eu, nici The Jacksons nu am reusit sa recucerim magia si inaltimile lui Jackson 5. In acest sens, ne-am urmarit propriile umbre pentru mult timp, pana la sfarsitul anilor saptezeci si inceputul anilor optzeci. Eu am continuat inregistrarea, dar, de asemenea, am hotarat sa-mi canalizez energiile pentru a deveni producator sub conducerea domnului Gordy. – “Gaseste-le, semneaza-le, gandeste-le si resemneaza-le,” spunea el mereu. Aveam propriul birou si un serviciu pentru a gasi si produce noi talente. Impreuna cu Hazel am produs in Stephanie Mills, Switch si DeBarge. Daca nu am prosperat exact in topuri, am evoluat in spatele scenei.

Michael isi compara cariera cu avionul prezidential american, Air Force One, un 747 ca nici un altul, cautand sa decoleze si sa calatoreasca exclusiv in propriul sau coridor de zbor. In mintea lui, avionul era "imperiul"lui. Trebuia sa fie aerodinamic. Avea nevoie sa cunoasca fiecare pasager pe care il purta si fiecare parte de lucru. El era "pilotul care zbura solo". Aceasta a fost o analogie pe care el a schitat-o pe hartie ca plan principal inca din 1978. Ii placea ideea de a merge 100% solo cu mult inainte de o face.

Dar, daca decizia suprema de a ramane singur a fost oarecum mai dificila pentru mine, pentru el a fost chinuitoare. El era un om cu suflet nobil, un om care a urat ideea de confruntare sau de a provoca suparare altora. In studio, instinctul lui creator l-a impins spre o insistenta blanda, dar hotarata, iar in viata sa personala, a preferat sa puna capul in nisip si sa spere ca o problema se va rezolva de la sine. In inima sa, el stia ca ii purta pe cei de la Jacksons, care aveau greutate in luarea deciziei. 

Dupa opinia mea, doi factori cheie i-au condus gandirea catre o cariera solo. In primul rand, fratii au plecat de acasa unul cate unul. Marlon s-a casatorit cu fata lui Carol si Randy s-a mutat la varsta de 17 ani, pentru a-si gasi independenta. Michael - atat de obisnuit cu confortul fratilor in jurul lui - a ramas la Hayvenhurst cu mama, Joseph, Janet si La Toya. Rebbie a observat situatia, spunand ca “el era nemultumit de fratii sai care se mutasera din casa si nu a vazut ca se poate construi eficient pe acea temelie muzicala puternica creata de ei, chiar daca fratii nu au ramas concentrati 100%”.

In al doilea rand, Michael era casatorit cu munca sa si il nedumerea faptul ca noi le puteam permite femeilor sa apara intre noi si muzica noastra. Pentru mine, ecoul conditionarii lui Joseph nu se pierduse. Insa, pasiunea si partenera lui Michael erau muzica: pur si simplu el nu avea nicio camera in viata sa pentru o femeie. In spatiul fratesc, se obisnuise sa ramana singur. Cu cat mai mult timp petrecea singur, cu atat mai mult solo-ul ii parea mai putin strain. Iar forta de propulsare era Diana Ross. Era la urechea lui, spunandu-i ca trebuie sa urmareasca ce doreste, sfatuindu-l cum sa-si foloseasca numele sau, nu numele de familie, facandu-l sa creada in exemplul ei de a parasi Supremes.

Unul dintre cei mai tari discipoli din jur - si un mentor pe care l-a adorat – i-a spus lui Michael ca, daca el dorea sa fie cel mai bun, trebuia sa sara ... si sa zboare. Cel putin, asa mi-a fost transmis mesajul. A fost un sfat de schimbare a vietii, emis la New York pe setul de adaptare a filmului muzical “The Wiz”. In acel film, Diana a interpretat-o ​​pe Dorothy, iar Michael a jucat in rolul “Sperietoarei”. Domnul Gordy i-a oferit acest rol, dupa ce Motown a dobandit drepturile de film, dovedindu-si lipsa de dusmanie dupa scindare. Initial, socrul meu a fost nesigur de modul in care va reactiona Michael la abordarea sa.

Eram la ferma cand m-a sunat: – “Iti bati joc de mine?” i-am spus eu. “Lui Michael ii place Vrajitorul din Oz! Este exact ceea ce isi doreste! Trebuie sa joace rolul acesta!” Rolul a fost intre el si vedeta de la Broadway, Ben Vereen (care, l-a jucat pe Vrajitor in muzicalul Wicked din 2005), dar Michael a castigat rolul, dupa ce i-a impresionat pe cei de la Universal. In cele din urma, filmul a esuat, dar Michael a primit laude si cea mai mare apreciere a venit din partea regizorului Sidney Lumet, care a spus: “Michael este cel mai talentat tanar pe care-l avem de la James Dean – e un actor stralucit, dansator fenomenal, unul dintre cele mai rare talente cu care am lucrat vreodata. Nu este nicio exagerare.”

Intreaga experienta a aprins o alta dorinta inauntrul lui Michael: sa se implice mai mult in filme. De asemenea, filmul l-a adus foarte aproape de Diana. Devotamentul lui fata de zeita noastra din Motown s-a dezvoltat dintr-o adiere adolescentina intr-o infatuare a unui tanar. Cred ca este corect sa spun ca, in mintea lui, Diana era prima femeie de care era indragostit. Intotdeauna m-am intrebat daca ea simtea pentru el la fel cum simtea el pentru ea sau daca il vedea ca pe baietelul pe care il intalnise prima data. Michael considera ca ea nu il mai vede ca pe un baietel, ci ca pe un barbat si un artist respectat.

Ei au avut acel gen de prietenie adevarata, care exista rareori la Hollywood si cred ca acest lucru a pretuit el cel mai mult. In ceea ce priveste cat de intimi au devenit ei cu adevarat, aici, muzica lui - aproape intotdeauna semi-autobiografica - ar trebui sa ne vorbeasca de la sine. Ascultati versurile de la “Remember the Time”, lansat in 1992. Acest cantec a fost, asa cum mi-a spus chiar Michael, scris cu Diana Ross in minte; o mare dragoste care, in ceea ce-l priveste, i-a scapat.

Michael nu a spus niciodata ca se simte singur la Hayvenhurst fara frati. A ascuns bine asta, chiar daca a trait sub acelasi acoperis ca parintii si surorile mele. Cred ca nimeni dintre noi nu a stiut ca a fost “una dintre cele mai dificile perioade din viata sa” sau cat de “izolat” s-a simtit el, pana in clipa in care am citit autobiografia sa. Desigur, el a construit o legatura speciala cu Janet si ea a devenit umbra lui virtuala. Asemanarea dintre cei doi era uneori stranie.

Janet, desi baietoasa, era versiunea feminina a lui Michael in multe privinte: sensibila, blanda, curioasa, socialmente fragila, dar puternica si plina de bunatate. Dar, nu era intotdeauna prin preajma, pentru ca abilitatile ei de actrita i-au adus un rol in CBS sit-com Good Times, interpretand-o pe Penny, rol care o solicita in cele mai multe zile, de la ora noua la cinci. Michael o avea insa intotdeauna pe La Toya. Si ei erau apropiati. El isi adora surorile. Fara ele, ar fi fost complet pierdut.

Dar, cred ca este ceva referitor la a fi frati, pe care doar un frate il poate cunoaste. Si banuiesc ca aceeasi detasare care m-a lovit pe mine, l-a lovit si pe el. Poate ca ne-am dat seama impreuna ca nu avem prieteni adevarati in afara industriei. Nu am avut niciodata. Nu in Gary. Nu in Los Angeles. Ritmul de viata, numeroasele programe si nenumaratele noastre visuri au stat in calea formarii adevaratelor legaturi. “Prietenia” a fost un cuvant pe care l-am auzit, dar nu l-am inteles cu adevarat niciodata. Atunci cand se plictisea, Michael ii spunea mamei ca merge la o plimbare pe strada si cred ca ea presupunea ca iesea sa-si limpezeasca capul.

Bulevardul Ventura este cea mai lunga artera de la est la vest, care leaga Valea San Fernando de Hollywood si el nu trebuia decat sa faca stanga in afara portilor si sa mearga mai putin de un bloc, pentru a ajunge la rascrucea de langa supermarketul local. Michael nu devia acolo pentru a-si limpezi capul: mergea sa-si gaseasca prieteni – “sa intalnesc oameni care nu stiau cine sunt... vroiam sa intalnesc pe cineva din cartier.” Numai dupa cativa ani am vorbit despre acest lucru. “De ce nu m-ai sunat pe mine? Sau pe ceilalti frati?” am intrebat eu. – “O aveai pe Hazel. N-am vrut sa te deranjez”, a spus el. 

Asa era Michael: ii era teama sa se confrunte cu o neplacere sau sa tulbure planurile altcuiva. Sau, poate era asa, pentru ca inainte noi nu am avut niciodata nevoie sa ne organizam impreuna, asa ca ideea unei intalniri neprogramate era straina printre frati. Oricare ar fi motivul, nu a fost pentru prima data cand Michael a fost intr-o situatie grea si nu a reusit sa ajunga la familia sa. A preferat sa sufere in liniste, sa plece si sa-si caute raspunsurile la un strain. Parca ar fi vrut sa intre intr-o relatie unde critica era deschisa. Nu ca o astfel de speranta ar fi fost realista.

Dupa cum imi povestea el, traficul se oprea doar pe bulevardul Ventura cand soferii il vedeau pe “Michael Jackson!” plimbandu-se pe strada. Soferii isi coborau ferestrele, ii cereau autograful si il fotografiau. Imi pot imagina tristetea sa, atunci cand asteptarile i s-au indreptat impotriva acelei realitati. In curand, Michael a realizat ca adevaratul sau sine era invizibil; ceea ce vedeau oamenii era imaginea lui Michael Jackson. Acesta este efectul faimei: ea il eclipseaza pe adevaratul sine si cineva ca fratele meu nu a avut nicio sansa de a fi “vazut” pentru cine era el cu adevarat ca si persoana privata. Din ziua aceea, prietenii sai au trebuit sa provina dintr-un grup eclectic (eterogen) de nume Hollywoodinene.

A fost un eveniment fericit pentru Michael sa joace in The Wiz, pentru ca maestrul lui de partitura muzicala a fost Quincy Jones, care a devenit producatorul primului album solo al lui Michael, Off the Wall, in 1979. Michael auzise de Quincy inainte de The Wiz, deaorece Quincy avea un grup bine-cunoscut de concerte numit Wattsline si conducea si un atelier in LA pentru artisti necunoscuti. Cand a fost de acord sa lucreze cu fratele meu, el a spus: “Daca poate sa-i faca pe oameni sa planga atunci cand canta despre un sobolan, sigur are ceva special!” Initial, acest album a fost privit ca un alt proiect solo sub umbrela grupului, ca mai inainte, si Michael, in cele din urma, avea sa-si ia materialul sau in turneul Triumph Tour al lui Jacksons, ca al patrulea lor album.

Nu stiu sincer daca a socotit, pe baza performantelor albumelor anterioare, ca ar fi un succes, dar factorul Quincy a schimbat totul. El si Michael s-au dovedit a fi o echipa minunata, ca mana in manusa. Quincy a ajutat la extragerea si modelarea ideilor lui Michael; mestesugarul creativitatii sale. Impreuna, au cizelat sunetul de semnatura a lui Michael si, in cele din urma, au vandut aproape opt milioane de exemplare in Statele Unite, realizand doua No. 1 in Billboard Hot 100, cu “Rock With You” si “Don’t Stop Till You Get Enough”, acesta din urma castigand un premiu Grammy pentru cea mai buna performanta vocala R & B (masculin).

Dar, Michael nu a sarbatorit acel premiu Grammy, ci a plans. El a urmarit ceremonia la domiciliu si s-a simtit zdrobit ca nu a castigat Recordul Anului. Pentru un album care a fost imbratisat de industrie, critici si fani, un Gramophon de Aur nu se potrivea deloc cu sperantele sau asteptarile sale. Se simtea umilit, nu onorat; el a simtit ca munca sa substantiala a fost in mare parte neglijata, dar acest lucru nu l-a invins. L-a facut mai infometat si a adoptat atitudinea “le voi arata eu”. El s-a hotarat sa “ajunga dincolo de” si sa-si indrepte privirile spre dominatie, o gramada de premii Grammy, si sa creeze “cea mai vanduta inregistrare din toate timpurile”.

A fost o mare ambitie pe care avea sa si-o scrie pe oglinda din baia de la Hayvenhurst: "THRILLER! 100 MILIOANE DE VANZARI... VINDUT INTREG STOCUL". A fost o dorinta condusa de conditionarea sa de a nu fi niciodata al doilea cel mai bun, si motivata de aceeasi dorinta cu care a promis ca va avea numele in Cartea Recordurilor. Michael stia si de ce ar fi nevoie pentru a ajunge acolo. Concentrare. Dedicare. Determinare. Perseverenta. A scris aceste cuvinte peste tot. In varsta de 21 de ani, el a hotarat sa-si asume responsabilitatea vietii sale.”

  

“You Are Not Alone, Michael”/ Capitolul Separate Ways/ de Jermaine Jackson

BOB MARLEY & JACKSON 5

Vibratia unei dupa-amieze pamantesti

Viata inseamna a transforma constant in lumina si in flacara tot ceea ce suntem si tot ce intalnim – Friedrich Nietzsche

“Dintre toate invitatiile pe care le-am avut si petrecerile la care am participat, cea mai relaxata dupa-amiaza petrecuta vreodata a fost in anul 1975 cu Bob Marley si cei de la Wailers, in paradisul lui muzical: 56 Hope Road, Kingston, Jamaica. A fost anul lansarii melodiei "No Woman No Cry" – un succes al sau, pe plan international si in America. Am mers in oras pentru a lua parte la un concert plin pana la refuz de lume, la invitatia liderului opozitiei din Jamaica, Edward Seaga din Partidului Laburist. Am luat cu noi sotiile si chiar pe mama. Dupa cum si-a amintit mama, nu aveai ocazia in fiecare zi sa stai cu Bob Marley – iar ei ii placea acel balans al soldurilor in stil reggae.

Am condus printr-o poarta de culoarea curcubeului si am oprit in fata unei proprietati de tip colonial cu acoperisul din tigla, asezata intr-un peisaj luxuriant plin cu copaci de mango, palmieri si cu cea mai verde vegetatie. Peste tot intalneai copii plimbandu-se pe biciclete. Am intrat inauntru, unde am gasit o podea murdara, fara pardoseli sau covoare, doar pamant. Intr-o astfel de atmosfera pamanteana relaxanta am petrecut noi dupa-amiaza. – “E bine sa va avem aici, baieti... Ramaneti cat de mult doriti”, a spus Bob Marley, intr-o maniera placuta, calma, rastafariana, cu dreadlocks-urile incalcite, blugi evazati si vesta. Asa ca am restabilit farmecul acelei dupa-amiaze imbalsamate, vorbind doar despre Puterea Copacilor, Mama Pamant si James Brown.

Pe de alta parte, am intrebat cu deosebita amabilitate despre mirosul neidentificat din aer. “Miroase ca si duhoarea de sobolan”, am spus noi. El a fost prea respectuos fata de inocenta noastra, asa ca nu ne-a explicat ca era aroma marijuanei (ganja) fumata recent. A fost destul de dificil sa experimentam bautura preparata pentru noi: o sticla de plastic umpluta cu apa murdara care arata urat. –“Trebuie sa bem asta?” a intrebat Michael, iar Wailers a ras. Este greu sa refuzi o oferta amabila de la gazda ta, asa ca am tinut-o ca pe o mostra de la un curs de stiinta, examinand bucatelele plutitoare din apa bruna.

Noroc pentru restul dintre noi, ca Michael era cel care tinea sticla, asa incat toti ochii erau pe el. "Sunt ierburi si mirodenii", ne-a asigurat cineva. “Este un leac miraculos pentru toate bolile. E bun si pentru tine", a adaugat un altul. Michael a inclinat sticla, a bagat un deget inauntru si l-a lins cu ezitare... si a facut cea mai urata fata. Asta ne-a spus tot ce trebuia sa stim: nu era mai bun decat uleiul de ricin al lui Joseph. Am reusit cu multa indemanare sa ne convingem gazda sa luam lichidul miraculos "sa-l bem mai tarziu". Ne-am distrat atat de mult cu jamaicanii acestia care se confruntau adesea cu un climat politic turbulent si violent.

Bob Marley a fost, prin muzica si umanitarismul sau profund, prin mesajele sale lirice de iubire, pace si armonie, un deschizator de drumuri. Aproximativ trei ani mai tarziu, a organizat un concert la Kingston, Jamaica, numit "One Love, One Peace". Acolo, el a intermediat celebrul moment dintre cele doua fractiuni care se razboiau, cand Michael Manley, primul ministru si liderul Partidului National Popular, a dat mana pe scena cu Edward Seaga, liderul Partidului Laburist. Aceasta pace fragila nu a durat, dar Michael a vazut ce muzica - nu politica - a realizat Bob.

"Asta este ceea ce vreau eu sa fac", a spus Michael. “Sa realizez muzica care face o diferenta.”

Paragraful prezentat mai sus, face parte din capitolul Growing Pains al cartii “You Are Not Alone, Michael” scrisa de Jermaine Jackson. El ofera o buna ocazie de a-l prezenta in continuare pe Bob Marley, artistul a carui muzica a fost o inspiratie pentru muzica tematica a lui Michael dedicata pacii, incetarii conflictelor armate, conflictelor stradale dintre diverse bande rivale, crimelor executate in miezul zilei asupra copiilor din scoli, salvarii Mamei Pamant de la distrugerea sistematica a ecosistemului, ori pentru muzica dedicata iubirii, armoniei, unitatii dintre oameni indiferent de rasa, cultura, religie, stare sociala. Chiar daca conditiile social-politice si mediile in care au trait au fost diferite pentru cei doi bine-cunoscuti si indragiti showmani, mesajul muzicii lor a patruns in inima si mintea a milioane de oameni de pe intregul glob, sadind speranta intr-un viitor mai bun.




                        ONE LOVE, ONE HEART 

                "Nu stii niciodata cat de puternic esti                                   pana cand a fi puternic este singura ta alegere”

Bob Marley, interpretul si compozitorul melodiei One Love, a facut cunoscuta in intreaga lume muzica reggae. A fost unul dintre putinii artisti proveniti dintr-o tara a lumii a treia, care a ajuns un super-star international. Cantecele sale de dragoste, credinta si unitate au influentat si atins viata a milioane de oameni. Bob Marley a transmis prin cantecele sale un mesaj pozitiv care nu are legatura cu lacomia si comercialismul care infesteaza astazi majoritatea muzicii.

De-a lungul carierei sale de scurta durata a depasit multe obstacole pentru a deveni unul dintre cei mai influenti artisti din istoria muzicii. Robert Nesta Marley s-a nascut pe 6 februarie 1945 in St. Ann, Jamaica. Bob a crescut pe terenul muntos rural din Nine Miles, Jamaica. Cand Bob avea cinci ani, tatal, Norvol Marley, a parasit-o pe mama sa, Cidella Malcom si l-a luat cu el in Kingston cu promisiunea de a-l inscrie la scoala. Dupa un an si jumatate, spre groaza Cidellei, Bob nu frecventa scoala si locuia cu un cuplu in varsta. Bob si mama sa s-au mutat inapoi la Nine Miles, iar educatia primita in parohia Sfanta Ana i-a influentat talentul de a scrie.

La varsta de 14 ani, Bob a ocupat fara tragere de inima un post de ucenic de sudori intr-un cartier aflat in constructie, un ghetou din orasul Kingston construit literalmente pe un sant. S-a integrat cu abilitate in noua sa viata violenta de strada. Metodele sale de autoaparare i-au fost puse la incercare si el si-a castigat faimoasa porecla de “Tuff Gong” - „Nu stii niciodata cat de puternic esti pana cand a fi puternic este singura ta alegere”, spunea Bob Marley.

A obtinut titlul de „tuff gong” pentru inversunarea pe care o avea ca luptator de strada. Era o recunoastere fata de primul lider rastafari Leonard "the gong" Howell. In unele asezari de rastafari, se obisnuia ca un convertit sa loveasca un gong atarnat la intrare, anuntand primul sau pas in grupul care impartasea credinta si valorile rastafari.

In Kingston, Bob si-a trait viata intr-un ritm trepidant. A fost puternic influentat de muzica lui Fats Domino si Ray Charles, care erau foarte populari in Jamaica la vremea aceea. Cu o scena muzicala jamaicana aflata in plina evolutie si o serie de colaborari, Bob si-a inceput cariera muzicala la varsta impresionanta de saisprezece ani. Ca multi alti copii jamaicani, el a vazut muzica ca pe o evadare din aspra realitate a ghetoului in care traia. Si-a inregistrat primul single „Judge Not” in 1961.

In 1966 Bob s-a casatorit cu Rita Marley si s-a mutat in Delaware, SUA pentru a urma „visul american cu guler albastru”. S-a concentrat pe cresterea familiei sale si pe munca la o linie de asamblare, sub porecla Donald Marley. Lasandu-si la o parte muzica, Bob se confrunta zilnic cu discriminarile. In timp ce se afla in Statele Unite, viata sa in favoarea rastafarianismului l-a determinat la reflectie si si-a schimbat din nou prioritatile. A lasat sa-i creasca dreadlocks-urile si s-a mutat din nou in Jamaica. Acolo a lansat trupa „The Wailing Wailers”.

La acea vreme, muzica reggae nu era asa de cunoscuta si populara ca in ultimele decenii. In ansamblu, societatea din anii '60 -'70 era foarte rasista pentru negri, iar conceptul de egalitate departe de egal pentru Bob. El si-a folosit muzica pentru a se revolta in timp ce lupta impotriva opresiunii si a nedreptatii. Pe masura ce platforma sa de dragoste si unitate s-a intarit, la fel si influenta sa. Multi dintre oamenii care luptau impotriva opresiunii vremii au gasit in muzica lui o evadare, o cale de a vizualiza o altfel de cale.

Acest lucru a facut ca multe dintre melodiile sale sa fie „atemporale” si sa pastreze astazi in mesajul sau credinta multor oameni. Inca se poate observa influenta larga a lui Bob Marley aproape oriunde ai merge, o icoana care, pentru unii, reprezinta reggae in ansamblu. Genurile de reggae si muzica pe care cei mai multi muzicieni reggae o lanseaza astazi sunt intr-un fel sau altul legate de mostenirea sa. Influenta lui Marley a avut un larg ecou dincolo de genurile reggae si, de-a lungul intregii industrii muzicale, stilul lui a fost imitat sau interpretat in alte versiuni de catre multi artisti folk, jazz, rock si country.

Unul dintre cele mai importante mesaje pe care Bob Marley le transmite prin muzica sa este starea de a avea caracteristicile sau atributele comune rasei umane, noi suntem unul, si ca judecarea unora pentru diferente marunte provoaca cea mai mare parte a suferintei in lume. Unele dintre numeroasele sale melodii despre prejudecati si discriminare sunt „One Love”, „War”, „Buffalo Soldier”, „Slave Driver” si „Redemption Song”.

Bob Marley a fost un luptator pentru libertate, iar muzica a fost pentru el o arma geniala. A luptat impotriva opresiunii cu intentia de a castiga libertate pentru sine si comunitatea sa. Mesajul sau in forma infinita a muzicii atemporale s-a raspandit pe tot globul. El este si astazi un simbol al libertatii, in special in lumea a treia si in tarile subdezvoltate din Africa. Marley a crezut cu putere in pace, unitate si egalitate, asa cum a denumit-o el: „O singura dragoste”- One Love!

Desi a vrut sa tina politica la distanta, mesajul si statutul sau au adus-o in prim-planul vietii sale. In timp ce se pregatea pentru „Smile Jamaica”, un concert initiat cu intentia de a uni polaritatile politicii jamaicane, s-a facut o incercare brutala de asasinat asupra vietii sale, a Ritei si a managerului sau, Don Taylor. Chiar daca un om inarmat a tras asupra lor cel putin o data, ranindu-i grav, Bob si Rita, dupa ce s-au recuperat, au continuat in mod sfidator sa faca spectacol la concertul "Smile Jamaica". Don Taylor a fost insa transportat de urgenta la un spitalul din Miami, pentru a i se indeparta un glont care ajunsese in maduva spinarii.

Dupa acel incident, numanui nu-i venea sa creada ca se atentase la viata lui Bob care era un simbol al pacii si o mare speranta pentru insula. Dupa anuntarea concertului, el a primit mai multe amenintari. Era insa convins ca, daca nu va tine concertul, cei care l-au impuscat isi vor fi indeplinit misiunea. Concertul “Smile Jamaica” s-a tinut in Parcul Eroilor, pe 5 decembrie 1976. Strazile erau arhipline. Pe parcursul acelei zile, asistenta a crescut de la 5000 la 90000 de oameni. Parcul devenise o mare de oameni. Cand au realizat ca Bob Marley a sosit, zgomotul a devenit incredibil.

A urcat pe scena dupa cinci ore, dupa ce seful politiei l-a asigurat ca nu vor fi probleme. A urcat pe scena cu chitara sa care a devenit “mitraliera” sa. Si a cantat muzica buna, muzica reggae care transmite, care strabate ca un fior dorinta de pace, de incetare a urii si ostilitatilor. Acea muzica care te face sa nu mai simti durerea. Bob le-a spus oamenilor ca concertul nu va avea nicio conotatie politica si ca el va canta doar doua melodii. Pana la urma a cantat mai bine de o ora si jumatate. “Peste tot este razboi. Razboi in est si razboi in vest. Razboi in Mozambic, Angola, Africa de Sud. Asta pana cand regimurile mizarabile care au tinut oamenii in subumanitate au fost rasturnate.”

“War” (lansata in 1976) este o melodie prin care se exprima faptul ca vor exista razboaie cat timp nedreptatile nu vor fi indreptate. Cat timp va exista o filozofie conform careia o rasa este superioara si alta inferioara iar tu esti permanent discreditat si abandonat, peste tot va fi razboi. Cat timp diferentele de clasa, de culoare a pielii sau oricare alte diferente vor avea insemnatate, va exista razboi. Pana cand drepturile fundamentale ale omului nu vor fi egal garantate fara a tine cont de rasa, va fi razboi. Pana in ziua aceea, visul unei paci durabile, al unei cetatenii mondiale, al unor reguli de morala internationala va fi o iluzie niciodata de atins.

El canta la unul dintre cele mai mari concerte din viata sa. Era omul acela mandru care purta cicatricile luptei sale. Fusese impuscat, dar nu ucis! In fata oamenilor, el era acum un om de-o importanta si mai mare. Supravietuise masacrului. Capatase astfel un alt statut. Toata Jamaica ii saluta curajul. Prin invingerea temerilor si amenintarilor la viata, a aratat ca determinarea oamenilor nu poate fi rapusa de violenta si intimidare. Curajul sau a fost o inspiratie pentru jamaicani, exemplul lui fiind o dovada a faptului ca ei pot fi mai puternici in fata amenintarii violentelor.

Dupa ce s-a atentat la viata sa si dupa concet, Bob impreuna cu familia a parasit Jamaica. Avea de gand sa faca turul lumii si sa fie mesagerii iubirii pentru toti. Nu se mai simtea bine acasa, in Jamaica. Avea inima franta. Se simtea tradat. Nu-i venea sa creada ca cineva dintr-o tabara sau alta se lasase convins sa actioneze atat de miseleste impotriva sa.

In dimineata zilei de dupa concert, a plecat intr-un fel de autoexilare la Londra. Plecand, el a lasat Jamaica fara aer. Nu-i lasa doar pe ei in urma, ci si promisiunile pe care ei credeau ca el le facuse. Violentele bandelor din cele doua tabere (PLJ cu liderul Edward Seaga sprijinit de SUA si PLN cu liderul Michael Manley) au escaladat. Cele doua mari partide se confruntau cu violente iesite din comun. Pe masura ce saracia din ghetouri era din ce in ce mai mare, si violentele se intensificau, facand imposibila revenirea lui Bob in tara.

La Londra, el s-a dedicat total muzicii. Isi suporta in acest fel mai usor ranile. Acolo a scris “Exodus” (albumul secolului), un album influentat de experientele sale. Isi striga in acest fel suferinta. A scris si despre tentativa de asasinat indreptata impotriva sa, in “Ambush in the Night”. Bob a explorat acolo culturi diferite, el aflandu-se in mijlocul imigrantilor postcoloniali. Descoperea diferite tari si problemele cu care ele se confruntau. Londra l-a facut sa inteleaga ce se intampla pe plan international. 

Incepuse conflictul din Angola. Comunistilor din Angola li se opuneau capitalistii din America si alibii din Africa de Sud. Bob Marley era tot mai des de partea Africii si a luptei pentru dreptate sociala. Devenise o forta de temut si o potentiala amenintare. Fusese catalogat ca subversiv si anumite forte erau cu ochii pe el. SUA se temea ca Jamaica va merge pe urma Cubei. Se aduceau arme si se pregateau oameni pentru destabilizarea tarii chiar si prin cele mai violente mijloacele. Era sprijinita activitatea bandelor de strada care sustineau tabara PLJ. Aceste bande foloseau tactici paramilitare. Intrau cu forta in casele saracacioase si ocupau strazi intregi. Dupa care, prin tactici militare, tineau politia si pompierii la distanta, pana cand incendiau tot perimetrul. In unele cazuri, aruncau chiar bebelusi si copii in flacari, pentru ca populatia sa se intoarca impotriva guvernului lui Manley.

Insa, prin cantecele sale, Bob le spunea oamenilor: “Rasta nu lucreaza pentru CIA. Rasta nu lucreaza pentru CIA”. Atunci cand un poet sau un muzician care scrie versuri potrivite se ridica, el devine o amenintare la adresa lor. Mesajul lui era fredonat de toti copiii Europei si Americii. Si existau forte carora nu le conveneau acest lucru. In anul 1978, Bob era deja un superstar. Era aplaudat la scena deschisa, iar oamenii se imbulzeau la concertele lui. Era la apogeul faimei lui. Iar el vorbea peste tot in lume, prin cantecele lui, impotriva oprimarii, pentru egalitate si eliminarea nedreptatii, despre eliberare. Ei nu sustineau nici marxismul, nici capitalismul. Ei erau RASTA! Erau independenti. Ei nu trebuiau sa cerseasca nimic Americii, dar nici Rusiei. Preferau sa privesca in ei insisi. Rasta apara drepturile omului de culoare. 

Nimic nu conta pentru Bob, decat Jamaica. Tanjea sa se intoarca acasa. Stia insa ca nu putea sa o faca pentru ca era prea riscant si periculos. In Jamaica nivelul violentelor devenise critic. Se ajunsese la un nivel al brutalitatii strazii nemaivazut pana atunci. Anul 1977 a fost un an plin de violente. Premierul Michael Manley a interzis purtarea de arme si a decis sa-i trimita pe Buckie Marshal si pe Claudie Massop, doi lideri din bande rivale, dupa gratii. Dupa cateva intalniri, cei doi au realizat ca ei erau doar pionii unor superputeri. Atunci au hotarat sa faca pace. Dupa eliberare, au inceput eforturile de a instaura pacea. In acest efort de unificare, au avut ideea concertului “One Love”. Trebuia sa fie cineva in centru sa-i uneasca. Iar acest “cineva” era Bob. El avea aceasta putere.

Claudie si Buckie au mers la Londra si l-au implorat sa vina la concert in incercarea de a opri violentele. Mesajul de pace a lui Bob era unul seducator. El transforma gandirea oamenilor. De aceea era considerat periculos. Dupa ce Bob a obtinut cuvantul ambilor sefi de banda ca va fi in siguranta, s-a intors in Jamaica. Unirea la care se facea apel, reprezenta unirea persoanelor de culoare din toata lumea. Au fost momente emotionante, pentru ca multi jamaicani nu mai vorbisera unii cu altii de foarte multi ani. Si se reuneau acum pentru a-l aduce pe Bob acasa. A fost intampinat ca un erou. Aeroportul era ticsit de oameni. La portile lui era o multime uriasa.

Bob a organizat concertul “One Love” in doua sectiuni distincte. Una dedicata Iubirii si Uniunii si alta dedicata Pacii. Concertul s-a numit astfel “One Love, One Peace”. Cel mai bun lucru a fost ca la concert, oamenii PLN si PLJ nu erau asezati unii intr-o parte si ceilalti in alta. Erau amestecati. Nu exista nicio demarcatie. La final, Bob i-a invitat pe scena pe cei doi lideri ai partidelor, Seaga si Manley, sa-si dea mana. Se realiza astfel tratatul de pace.

„Vreau doar sa strangem mana si sa le aratam oamenilor ca facem ce este corect, ca o sa ne unim; ca sa facem ce este corect, trebuie sa ne unim. Luna este chiar deasupra capului meu si eu imi ofer dragostea in schimb. Luna era chiar deasupra capului meu si eu imi ofer dragostea in schimb”.

In timp ce el dansa un dans spiritual, un fulger puternic a despicat cerul de parca Dumnezeu insusi ar fi privit privit si ar fi spus: Bravo!

Bob a incercat  din rasputeri sa uneasca taberele prin cei doi. Facand acest lucru stia ca va deveni o tinta. Si a fost gata sa-si riste viata pentru a uni oamenii. A luat mainile celor doi si le-a unit in spiritul RASTA. Toti cei prezenti simteau ca astfel se realiza o capodopera. Bob se transformase din showman in saman. Reprezenta simbolic pacea. La polul opus grupurilor de interese care incercau intr-una sa destabilizeze tara, se nastea o noua forta dedicata pacii si uniunii, o forta politica cunoscuta astazi sub numele de Bob Marley.

Mesajul lui Bob Marley a rasunat in toata lumea si a avut ecou in inima luptatorilor pentru libertatea din Zimbabwe, in timp ce tara era colonia britanica Rhodesia. Atunci cand cei care luptau pentru eliberare pierdeau o batalie, muzica lui le dadea speranta si incredere. In timpul unui concert tinut acolo, care, lucru necunoscut pentru The Wailers, se tinea numai pentru invitati speciali, politia a folosit gaz lacrimogen pentru a controla multimile care s-au napustit si au calcat in picioare portile pentru a-l vedea pe Marley pe scena.

Cei mai multi membri ai trupei au fugit pentru a se ascunde, dar el s-a intors pe scena pentru a interpreta „Zimbabwe”, cuvintele sale strapungand haosul: „Dezbinarea si dominatia nu ne pot distruge daca in pieptul fiecarui om bate o inima. Asadar, in curand vom afla cine sunt adevaratii revolutionari si eu nu doresc ca poporul meu sa fie inselat de catre mercenari.”

Pacea nu este insa profitabila pentru toata lumea. Participarea lui Claudie la tratatul de pace i-a pecetluit soarta. A fost omorat. Backie a fost si el ucis.Toti care au participat la armistitiul de pace au murit pana la urma. Si asta pentru ca politicienii pot controla oamenii prin violenta si, in ciuda eforturilor lui Bob la unitate, razboiul tribal a continuat. In 1980 Seaga a fost ales prim ministru, in aplauzele americanilor. Pe 11 mai 1981, Bob Marley moare, in plina tinerete, de cancer. Pentru jamaicani si nu numai pentru ei, ci si pentru toti cei care au sperat si au luptat pentru libertate si pentru pace, atunci S-A STINS O LUMINA URIASA.

A ramas insa muzica sa care, prin puternicele ei mesaje, este vie si continua sa influenteze. Muzica sa a castigat razboiul. Cand zidul Berlinului a cazut, se canta muzica lui Bob Marley. De fiecare data, la orice criza mondiala, se aude muzica lui. Este un mesaj relevant. In toata lumea, Bob Marley este si in ziua de azi un simbol al libertatii. “Sunt constient ca pot fi de folos oamenilor. Singurul lucru de care sunt constient e faptul ca pot fi de ajutor oamenilor.” 

Versurile din Redemption Song spun: “Cat timp ei ne vor mai omori profetii si noi vom sta cu mainile in san? Pentru ca tot ce am avut vreodata este cantecul de eliberare si salvare”. Sau versurile din piesa “Get Up, Stand Up” indeamna: Ridicati-va, ridicati-va! Ridicati-va pentru drepturile voastre! Ridicati-va, ridicati-va! Niciodata sa nu renuntati la lupta!/ Ii puteti minti pe unii oameni, uneori/ Dar nu puteti minti toti oamenii, tot timpul/ Deci, acum vedeti lumina/ Ridicati-va pentru drepturile voastre.

“Cantecul meu despre libertate si despre izbavire este tot ce am”

Michael Jackson – IMPREUNA LA VARIETATI

Muzica si dansul - un leac miraculos care vindeca 

Daca a existat un singur lucru de care sa ii placa lui Michael atunci cand se privea in oglinda, acela a fost dansul. Pentru single-ul “Dancing Machine” din 1974, care a ajuns pe locul doi in topuri, a vrut sa incerce ceva "diferit" si sa perfectioneze un dans pe care il vazuse la teatrul de estrada: "Robotul". Si-a folosit fiecare minut liber pentru a-l exersa in fata oglinzii de la Hayvenhurst sau in studio si, probabil, si inainte de culcare. Cand am vazut prima lui incercare, mi s-a parut iritant si dezarticulat, dar cand in cele din urma ne-a aratat versiunea lustruita, aceasta a fost incredibila. Aluneca ca si cum ar fi avut roti pe bile in picioare si fire electrice care circulau prin fiecare articulatie a sa. Parca era teleghidat.

"Pubertatea este mereu o potentiala amenintare pentru copilul vedeta. Ea ameninta sa inlature imaginea pe care visul lui a fost construit. Michael si cu mine am luptat cu acneea; a mea inca recalcitranta si iritanta ca a unuia in varsta de 18 ani, a lui turbata si proaspata ca a unuia de 14 ani. In acest fel, s-a prins de noi o placere deosebita de a servi mancarea si apa minerala chiar in cabinele de schimb. Ca si mine, Marlon - care suferea si el - a acceptat eruperile fara sa isi faca prea multe griji si nu am crezut ca Michael ar fi altfel. Nu mi-am dat seama cat de ingrijorat era el in ceea ce priveste amenintarea pe care o prezenta acneea pentru imaginea sa, deoarece niciodata nu ne vorbea despre asta.

Noi nu vorbeam despre acest gen de lucruri; despre ce face un adolescent “cool”. Noi, fratii Jackson, aveam indeosebi relatii de altfel. Ni se vorbise atat de mult despre mandrie, respect si performanta, incat nu am invatat niciodata arta unei comunicari usoare. Nu ne-am conectat unul la celalat decat daca a fost vorba despre albume, nebunia turneului, idei de coregrafie, planuri de baschet sau fete. Asadar, Michael suferea in liniste, pe masura ce trasaturile se schimbau si pielea se umplea cu cosuri. Intr-adevar, zavora acest lucru adanc inauntru lui, cu exceptia ingrijorarii exprimate mamei. Dupa cum s-a dovedit, vocea i s-a schimbat in avantajul lui. I-a pastrat timbrul, iar el a invatat cum sa foloseasca alte voci care ii ofereau o gama infinita, cu un timbru eteric care era numai al lui.

Au existat zvonuri ridicole ca ar fi primit injectii hormonale pentru a pastra acel sunet inalt si delicat. Chiar si atunci cand instructorul sau de voce, Seth Riggs, a garantat pentru gama lui naturala, oamenii s-au indoit. Dar vocea era cea mai mica preocupare a sa. Acneea lui Michael era o tulburare la care nu se asteptase. Si apoi mai era nasul lui care se latise considerabil, iar el ura asta. De fapt, si-a urat pielea si nasul atat de mult incat ii era greu sa se priveasca in oglinda. Acest fapt nu era doar constiinta de sine tipica adolescentei, ci devenise un complex de inferioritate deplina. Cu cat se uita mai mult la el, cu atat mai nefericit se simtea. De fapt, el era dureros de gingas in timpul conversatiilor cu oricine, privind mereu in jos pentru a evita contactul cu ochii.

Zona lui de confort, ca intotdeauna, era scena sau "platforma" interviurilor de presa, cand reporterii vorbeau despre cat de "energizant", "iscoditor" si "exuberant" era el. In modul de interpretare, problemele adolescentei lui Michael erau foarte bine ascunse in spatele machiajului ori a personalitatii performerului pe care el si-o proiectase. In afara scenei, ne tachinam fara mila si asta a inrautatit lucrurile, dar sicanarea este ceea ce fac toti fratii si noi trebuia sa trecem prin asta. Cand acneea mea a dat startul, ei toti - inclusiv Michael - mi-au spus "Bumpy Face" (fata accidentata) sau "Map Face" (chip de harta) si Marlon a fost "Liver Lips" (buze ca ficatul). Eu am primit si o a doua eticheta, "Big Head" (cap mare), pentru ca capul meu era, aparent, prea mare pentru corpul meu. Atunci cand Michael a fost numit "Big Nose" (nas mare), a fost doar o parte din initierea obisnuita in “maturitate” - dar el s-a luptat cu ea. Nu am aflat asta decat mult mai tarziu.

Michael si-l reamintea mereu pe Joseph cum ii sicana si asta era cel mai rau – s-o auzi de pe buzele unui adult si de la omul care a pus accent acasa pe importanta imaginii vietilor noastre. – “Hei, Big Nose, vino aici”, spunea Joseph. Michael nu rostea nimic si se pitea de fiecare data. Intr-o dimineata m-am trezit ingrijorat de o zona decolorata, care aparuse pe partea interioara a coapsei mele stangi, o pata alba – de dimensiunea unui punct. M-a deranjat, asa ca am verificat-o. Doctorul a spus ca era o zona mica de vitiligo si nu aveam de ce sa-mi fac griji decat daca incepea sa se raspandeasca. Si existau probleme mai mari de abordat - cum era acneea. Eu si Michael ne petreceam dimineata nimicind impreuna acele nesuferite protuberante, stand unul langa altul in fata oglinzii si folosind crema de inalbire a pielii Nadinola, deoarece Michael aflase recent ca, pentru copiii negri, prinderea si nimicirea cosurilor lasa o tenta mai inchisa decat culoarea naturala a pielii. Acea tenta mai inchisa trebuia decolorata.

Noi vedeam Nadinola ca pe o potiune magica: o tamponare usoara putea estompa acea mica zona de nuanta mai inchisa, pastrand nuanta pielii. Pe masura ce scriu aceste lucruri, sunt pe deplin constient ca acest fapt - daca este scos din context - risca sa reimprospateze mitul potrivit caruia Michael isi albea pielea ca sa atraga o audienta si mai larga. De neinteles, atunci cand te gandesti cat de vasta era deja gruparea de fani a formatiei Jackson 5. Oricum, Nadinola se folosea pentru acnee si decolorarea nuantei mai inchise a pielii. Hidrochinonul sau de trei procente nu este nici pe departe suficient de puternic pentru a transforma pigmentarea reala a cuiva. Asadar, voi fi clar: Michael nu si-a decolorat niciodata nicio parte a fetei sau a corpului sau, cu exceptia petelor intunecate din zilele cu pielea acneica. Ulterior, au fost necesare alte masuri pentru a trata problemele mai grave ale pielii.

Aluziile ca Michael incerca sa nu fie negru il raneau foarte mult, cu atat mai mult cu cat pigmentarea lui era asemanatoare cu cea pe care o avea La Toya – cand ea a fost mai tanara, a avut intotdeauna o nuanta a pielii mai deschisa -. Michael era mandru de radacinile sale de negru si mandru ca este un artist negru recunoscut - dar a invatat cum incepe reputatia prin a face parte din maturizare. Nu cred ca vreunul dintre noi a anticipat vreodata cat de mult vor creste necazurile de grup. Semnificativ este faptul ca inregistrarile hiturilor noastre, coeziunea, sinergia si cererea publicului au contribuit cel mai putin la divizarea grupului nostru. Dar, noi nu am avut in vedere impactul pe care-l va avea transformarea noastra in barbati tineri care vor dori sa se mute, sa aiba sotii si sa creasca copii. Michael, in special, nu a vazut realitatile varstei adulte.

Domnul Gordy a anuntat unele proiecte solo pentru Michael si pentru mine, hotarand sa ne prezentam colectia de sub umbrela Jackson 5, deoarece Motown isi asigurase capitalul indeosebi de la grupurile noastre de fani. Legat de acea oportunitate, nu am uitat niciodata ca grupul  nostru ajunsese pe primul loc. “Jackson 5” a fost siguranta noastra, proiectele solo au fost incercarile noastre experimentale. Am considerat ca orice succes independent putea doar sa consolideze brandul. Michael a trecut primul cu "Got To Be There", care s-a clasat pe locul 4 in Billboard Hot 100, urmat de “Rockin' Robin” pe locul 2 si apoi primul lui solo "Ben" care a ajuns pe locul 1 si s-a vandut in 1,5 milioane de exemplare. LP-ul meu, Jermaine, a dat nastere single-ului "Daddy’s Home" - un cover al hitului Shep & Limelites - si a ajuns pe locul 3, vanzandu-se in aproximativ 1 milion de exemplare.

Am lansat ambele single-uri solo inainte de anul 1975, dar nici unul dintre ele nu si-a facut griji pentru Top 10. Dar, in urma succeselor noastre, m-am confruntat brusc cu o presa care era curioasa sa-mi gaseasca rivalitate. "Cum ar fi sa fii rivalul fratelui tau?"; "Jermaine, Michael a ajuns pe locul 1, asta iti doresti si tu?" Erau intrebari dintr-un scenariu vechi, ingalbenit ca si un ziar lasat prea mult timp la fereastra. Jurnalistii au uitat ca noi eram frati in primul rand, artisti in al doilea rand. Michael ma stimula asa cum o facea pe terenul de baseball. Aveam sustinerea lui asa cum o aveam in Gary, la scoala si pe scena. Educatia noastra era de a ne stimula unul pe altul pentru a ridica stacheta. Asta este o concurenta sanatoasa, si noi asta am impartasit. Muzica nu ne-a adus rivalitatea, dar, cu totii am vazut cum perspectiva externa a tradat ceea ce eram ca frati.

Intotdeauna am spus ca atunci cand te uiti in bolul cu peste de aur, este imposibil sa stii ce gandeste pestele - totusi oamenii inca incearca. Pe parcursul schimbarii noastre in adulti, "rivalitatea" si "gelozia" dintre mine si Michael s-a legat de portretul nostru mediatic. Era similar acelui ceva ce si-a lasa amprenta in copilaria noastra - o emotie, un sentiment, o cicatrice, o experienta: ea nu dispare niciodata. Ca grup, am mai lansat inca patru albume: Skywriter, Get It Together, Dancing Machine si Moving Violation. Ne-am mutat de la un “soul” adolescentin la un sunet care era mai mult funk cu o tenta de pop. Dar, in timp ce vanzarile noastre medii la nivel mondial au levitat in jurul valorii de 2 milioane exemplare, succesul nostru grafic nu mai era in varf.

Nu mai eram rezidenti permanenti pentru Top 10 si ne-am trezit in dificultate de a face cele mai bune albume pentru Top 50. Fata de succesele initiale, a fost un declin pe care ne-am straduit sa-l intelegem. Undeva intre albume - sa zicem la mijlocul anului 1973 - am inceput sa aud primele soapte de ingrijorare ca echipa Motown nu o mai duce mult. Michael – avand din ce in ce mai multa incredere in creativitatea lui - vorbea despre modul in care aveam nevoie de mai multa libertate pentru a ne scrie propriul material si am vazut ca Joseph ii acorda atentie. Punctul lor de vedere era ca noi eram producatori de hituri care nu au lansat suficiente hituri si ca Motown nu ne promova destul de puternic. Eu nu am putut intelege plangerea.

De ce oare ne agatam de una sau doua inregistrari care nu mergeau nicaieri, cand noi aveam atatea hituri? - reflectam eu. Forta aceea uriasa si coplesitoare nu se oprise, cererea de turnee era inca acolo, iar multimile inca tipau. Nu prea era o criza. Oricum, aveam lucruri mai importante in minte. Dupa o succesiune de cuceriri adolescentine, am realizat ca nu exista nimeni in lume ca Hazel Gordy, asa ca i-am facut propunerea cand ni s-a alaturat intr-un turneu pe Coasta de Est, iar ea a spus da. De cand sosisem in LA, familiile Jackson si Gordy au fost ca una singura. Acum noi cimentam aceasta legatura. Eram amandoi extaziati. In acele clipe, credeam intr-un final "fericit" si in acel “pentru totdeauna”; credeam ca nimic din ce este frumos nu se va sfarsi vreodata.

Stiam ca nu va fi usor sa-mi anunt vestea cea fericita familiei. De aceea am amanat-o cateva zile, pentru a ma gandi cum sa o abordez. Ma temeam sa-i spun lui Joseph, pentru ca - de cand Tito se casatorise cu Dee Dee in anul precedent - credea ca ne pierde si nu se va mai descurca foarte bine. Reactia lui a fost mereu imprevizibila. Imi faceam griji sa-i spun si lui Michael, pentru ca noi eram atat de aproapiati incat stiam ca va simti cheia miscarii mele. Daca tragem linie: in casa noastra casatoria nu era sarbatorita ca bucuria a doi oameni care se unesc, ea era initial vazuta ca o frana care indeparteaza o echipa de frati castigatoare.

Imi amintesc cum repetam conversatiile in minte, dar tot ce puteam vizualiza era fata furioasa a lui Joseph si ochii tristi ai lui Michael. Poate de aceea am ales sa-i dau stirea mai intai lui Joseph, de la o cabina telefonica, cand turneul nostru a trecut prin Boston, avand-o pe Hazel langa mine. (Pe atunci, Joseph nu ne insotea tot timpul. Renunta ocazional pentru a se odihni, avand incredere în operatiunea Motown.) Cand am sunat la Encino, mi-a raspuns Mama. I-am spus vestea. A fost incantata. - "Joseph spunea mereu ca fata era nebuna dupa tine", a spus ea. Lasa-ma sa-l aduc. A iesit in gradina.” Joseph fie aduna frunzele, fie taia iarba, iar mie mi s-a parut ca astept de o vesnicie, impingand dimesul (moneda de 10 centi) in fanta pentru monede. Mama s-a intors la telefon. –“Imi pare rau, Jermaine ... nu poate veni la telefon. E ocupat in gradina.”

Resemnarea din vocea ei mi-a spus totul si asta m-a zdrobit. Dl Gordy m-a sustinut. Propriul meu tata nu a facut-o - si asta m-a durut. In aceeasi noapte, am prins curaj sa le spun celorlalti frati. – “Stim deja”, a spus Michael. "Imi place de Hazel. Sunt fericit pentru tine." Era numai un zambet si se referea la aceasta noua membra a familiei cu “doamna G”. Ceea ce nu a spus insa, a fost ca el vedea casatoriile fratilor sai (Jackie urma sa se casatoreasca cu iubita lui, Enid) ca evenimente care il lasau in urma. Am aflat toate acestea de la Mama, mai tarziu.

- “Nu se simte prea bine, Jermaine, mi-a spus ea. "Simte ca totul s-a schimbat si ca toti il parasesc. Vor urma Marlon si Randy. E trist. Ii este frica sa fie singur.” Michael nu a spus niciodata nimic, nici atunci si nici mai tarziu. In schimb, si-a ascuns sentimentele adevarate, nevrand sa-mi distruga fericirea sau sa strice ziua cea mare.

Cu domnul Gordy ca tata al miresei, avea sa fie "nunta secolului", dupa cum preconiza revista Ebony. Nu prea am avut multe de comentat legat de acest subiect. A fost ca si crearea unui album nou: m-am prezentat, mi-am facut treaba si totul a intrat pe fagas. Lista de oaspeti a fost plina cu notabilitati din industria muzicala si tema care a produs o mare impresie a fost atmosfera minunata de iarna (Winter Wonderland) de la Hotelul Beverly Hills cu 175 de porumbei albi, zapada artificiala si Smokey Robinson cantand "Starting Here & Now" scrisa special pentru noi. Hazel si cu mine ne-am regasit pe coperta “Soul and Life” la "in exclusivitate pentru nunti".

Ziua cea mare a venit pe 15 decembrie - la o zi dupa ce eu am implinit varsta de 19 ani - Domnul Gordy mi-a inmanat-o pe frumoasa lui fiica la capatul culoarului, strangandu-ma de brat si facandu-mi cu ochiul, ca si cum ar fi spus: "Este a ta acum, ai grija de ea”. Ziua a trecut ca un vis si am fost atat de captivat incat nu l-am vazut pe Michael imbracat in costumul sau de cavaler de onoare, asezat singur la o masa, intristat. Am ramas impasibil la sentimentul de despartire pe care el il simtea. Oricum, eu si Hazel am gasit o casa in Bel Air, asa ca eram doar la 15-20 minute de mers cu masina, iar noi oricum am continuat sa inregistram si sa mergem impreuna in turnee. Consecinta pozitiva a fost ca mariajul nostru ne-a legat cu inima de Motown. Nu am putut sa vad dezavantajul; am presupus doar ca toata lumea era fericita pentru mine.

Dar, cateva zile mai tarziu, Hazel mi-a spus ca tatal ei primise o scrisoare de la Tito. In esenta, el considera ca este nedrept ca Hazel si cu mine am avut parte de o nunta atat de generoasa, pe cand el si Dee Dee au trebuit sa se multumeasca cu ceva mult mai modest. Sau alte cuvinte in acest sens. Aceasta obiectie a ignorat un fapt: nunta a fost organizata de dl Gordy in calitatea sa de tata al miresei, nu de presedinte al Motown. Dar asta nu m-a impiedicat sa fiu vazut ca un frate care a primit tratament special de la seful. N-am crezut nicio secunda ca Tito se afla in spatele acelei misive.

Barbatii nu sunt invidiosi cu privire la decorul unei nunti – sotiile sunt cele care o fac - dar el a semnat si asta m-a intristat. Nu am spus nimic. Am periat continutul scrisorii sub acelasi covor sub care Michael si-a tinut sentimentele sale in legatura cu efectele despartirii noastre in urma casatoriei. Nu ne-a placut confruntarea. Marii elefantii au stat in camerele noastre toata viata, dar, au fost ignorati de dragul evitarii conflictului. Este mai bine sa ai pace (calea mamei) decat sa cauti suparare (calea lui Joseph). Se pare ca nunta lui Hazel si a mea a provocat vociferari si in familiile Gordy si Motown.

De asemenea, se pare ca Marvin Gaye – un geniu strapuns de propria sa nesiguranta si unchi a lui Hazel prin casatoria lui cu sora domnului Gordy, Anna - era si el ingrijorat. Mai tarziu, am aflat (asa cum a confirmat si confidentul si colaboratorul sau, David Ritz in "Vindecarea sexuala") ca el era ingrijorat in legatura cu "noul cantaret care paseste in familie", spunand: "Totul face parte din planul lui Berry de a ma inlocui”. A fost o discutie prosteasca din partea unui artist incredibil in propria sa clasa, dar Marvin era incredintat in mod nejustificat ca acum eu voi deveni fiul favorit al familiei Motown. Privind inapoi, e greu de crezut ca dragostea mea pentru Hazel a provocat asa agitatie. Din fericire, eram prea infasurat in propria mea fericire pentru a baga de seama.

Daca a existat un singur lucru de care sa ii placa lui Michael atunci cand se privea in oglinda, acela a fost dansul. Pentru single-ul “Dancing Machine” din 1974, care a ajuns pe locul doi in topuri, a vrut sa incerce ceva "diferit" si sa perfectioneze un dans pe care il vazuse la teatrul de estrada: "Robotul". Si-a folosit fiecare minut liber pentru a-l exersa in fata oglinzii de la Hayvenhurst sau in studio si, probabil, si inainte de culcare. Cand am vazut prima lui incercare, mi s-a parut iritant si dezarticulat, dar cand in cele din urma ne-a aratat versiunea lustruita, aceasta a fost incredibila. Aluneca ca si cum ar fi avut roti pe bile in picioare si fire electrice care circulau prin fiecare articulatie a sa. Parca era teleghidat.

"Robotul" a fost prima lui miscare marca proprie adevarata, cu mult timp inainte de momentul Moonwalk, dar niciunul dintre noi nu a stiut ce efect va avea cand el a interpretat-o pentru prima oara in timpul melodiei "Dancing Machine" la show-ul Soul Train. Tot ce pot spune este sa mergeti pe YouTube, pentru ca acolo veti vedea cat de captivant a fost cand Michael si-a aruncat prima data palaria pe scena pentru a anunta ca a sosit unul dintre cei mai poetici dansatori ai generatiei noastre. Toti copiii din Los Angeles executau "Robotul", iar piesa ne-a plasat inapoi in Top 10. Am realizat ca asta a fost puterea dansului si a televiziunii. Si am notat asta pentru viitor.

In anul 1974, Michael a avut ocazia unui spectacol la Las Vegas si sa danseze pasii lui Sammy Davis Junior - si am facut asta intr-un stil Vegas adevarat, cu spectacol de varietati complet. Sub numele de "The Jacksons", le-am introdus pentru prima oara pe La Toya, Janet si Rebbie in turneu pentru o durata de doua saptamani la MGM Grand. A fost un tratament rar intalnit, fiind in acelasi oras si la aceeasi locatie timp de 14 zile si, pentru singura data, am avut ocazia sa ne despachetam si noi valizele. Ceea ce a facut-o speciala: a fost exclusiv o productie Jackson, nimic de-a face cu Motown. Organizata si condusa de Joseph, conceputa de frati, noi am adus o atmosfera de voudeville la spectacol, cu muzica, pasi de step, scheciuri de actorie si comedie, cu corzi, alamuri si orchestra in sprijin.

Toti cei noua, frati si surori, au distrat o altfel de multime - de turisti asezati, nu de fanii care sa urle. Am impachetat energia entuziasta din 2300 Jackson Street si am gasit o scena unde sa o dezlantuim. A fost deosebit de dragut sa o avem pentru prima data pe Rebbie, care sa impartaseasca experienta spectacolului si am fost mandri sa mergem pe jos de la scena spre casa, in fiecare noapte, ca o familie, nu doar ca cinci frati. De acele nopti de revista a beneficiat si Michael, pentru ca ele i-au oferit ocazia ideala de a lucra cu vocea sa post-pubertate si de a experimenta repertoriul sau de idei creative si talent.

A fost ideea lui ca Janet sa-si materializeze simpatia pentru Mae West in timpul unui scheci umoristic si potpuriu de melodii interpretat alaturi de Randy, ea avand rolul unei femei mature, el pe cel al barbatului. In timpul interpretarii "Love Is Strange", a existat o parte in care ea a ignorant sa il cheme pe Randy la ea, iar el s-a infuriat, i-a strigat numele si apoi muzica s-a oprit. In pauza aceea, ea s-a intors si s-a indreptat spre el, unduindu-si soldurile in ritm de tobe. Dupa aceea, Janet a facut cel mai dragut lucru: si-a pus mana in sold si a soptit: "De ce nu vi sa ma vezi intr-una din zile, dragutule?" Janet innebunea sala la fiecare spectacol.

Numele Janet Jackson a ramas pe buzele oamenilor, iar noi am realizat ca surioara noastra era o mica actrita. Modificarea interpretarii La Toyei s-a facut in timpul pasilor obisnuiti de dans alaturi de Michael, Marlon si Rebbie, in timp ce executau o rasucire dubla pe melodia “Febra” a lui Peggy Lee. Am terminat spectacolul in pas de dans, ne-am inclinat la ovatiile salii ridicate in picioare, am zambit cu totii, uniti, tinandu-ne de maini. Daca as fi putut surprinde si capta acel singur moment in timp, as fi imortalizat bucuria noastra de a face ceea ce ne placea: divertisment.

Trebuia sa ne descurcam cu multimea Vegasului, pentru ca, dupa aceea am fost invitati inapoi pentru mai multe spectacole. Dupa care totul a inceput usor sa se schimbe. Am banuit ca se intampla ceva cand am coborat in vestiar, iar fratii s-au oprit instantaneu dintr-o conversatie discreta si au disparut dupa revistele pe care, se pare ca le citeau. Michael se misca neconfortabil in atmosfera aceea ciudata, care umplea camera. Se simtea ca atmosfera era ciudata. In acele momente, mi-am spus ca nu este nimic. Fratii se certasera cu domnul Gordy si nu mi-au spus nimic in fata, pentru ca nu voiau sa ma compromita.

Un apel telefonic a zdruncinat iluzia armoniei familiale. O prietena de-a mamei a sunat cu vestea ca Joseph avea o amanta. Ceea ce a facut tradarea si mai urata, a fost ca doamna era o persoana pe care mama o invitase odata in casa si care pusese ochii pe Jackie. S-a adeverit insa ca ar fi facut-o cu oricare Jackson. Mama a fost tot ceea ce poate fi o femeie tradata: devastata, livida, confuza, torturata de intrebari precum: cand si unde. Toata viata ei nu avusese altceva in minte decat "familia", deci, ascultand apelul acela telefonic, totul s-a prabusit in jurul ei. Eu eram in Philadelphia cu Hazel, dar am aflat de la ceilalti frati ce intorsatura urata au luat lucrurile la Hayvenhurst. Janet si Rebbie au tot rugat-o pe Mama “sa-l lase, sa divorteze de el" si sa nu mai stea sa-l vada in fata pe "acest individ mizerabil".

Janet a strigat la el si i-a tipat in fata pentru tot raul provocat - iar Joseph a incasat-o. Michael a varsat lacrimi de durere si manie, sfatuind-o pe Mama ca – in liniste - sa-l dea afara pe tata. Joseph isi pierduse tot respectul pe care il cladise o viata in copiii sai si actiunile sale contraziceau fiecare valoare de loialitate si decenta pe care o predicase vreodata. In fiebinteala momentului, valizele au fost impachetate. Mama a avut nevoie insa de inca cateva zile, dar, in cele din urma, au atarnat mai greu convingerile ei vechi si religioase, ca iertarea si timpul pot reconstrui. “Nu am avut atata curaj ca sa lupt, nici putere ca sa urasc, ci doar credinta in Iehova", a spus ea ......................

.......... Jamaica a fost reprezentativa pentru anumite momente din anii 1974 - 75 cand sotiile - Hazel, Dee Dee si Enid - au fost etichetate impreuna ca fiind cele care au rupt monotonia turneelor. Michael a fost binevoitor si politicos, dar si usor iritat de aceasta evolutie. A intervenit in reunificarea noastra; ne-a distras atentia. Asta a insemnat ca el si cu mine nu mai imparteam camera. Cred ca ne tempera si nervozitatea pe scena, dar numai in cazul in care deveneam gelosi pe sotii. Dar, asa cum au dovedit evenimentele, acea gelozie a fost lucrul cel mai mic dintre grijile noastre. Discutia a inceput in ziua in care am ajuns in Jamaica. O limuzina neagra a oprit la aeroport, iar Tito si Dee Dee, fiind in fata, au intrat in ea. – “Sunteti  domnul si doamna Jackson? a intrebat soferul. – “Da”... – "Voi sunteti domnul si doamna Jermaine Jackson?” – “Oh, nu... imi pare rau”, a spus Tito. El si Dee Dee au urcat in autobuzul parcat in spatele ei. Hazel si cu mine am urcat in limuzina si am plecat incet, separat, in mod penibil.

Acest gen de situatie a avut tendinta sa se intample chiar de cand m-am casatorit cu Hazel, pentru ca, oriunde ne duceam, domnul Gordy dorea sa aiba grija de fiica sa, asa ca i-a rezervat o masina separat si amanunte pentru securitatea ei. Ce trebuia sa fac? Sa spun sefului sa nu actioneze ca un tata? Sa-mi lase sotia sa calatoreasca singura si eu sa merg impreuna cu fratii mei si sotiile lor? Am plecat impreuna si am sperat ca nu vor fi probleme. Asta a fost doar o dorinta a mea, mai ales acolo unde au fost implicate celelalte sotii. Ele erau - nu fratii mei – cele care ii luau in nume de rau lui Hazel faptul ca primea un tratament preferential. Si asta a constituit o potentiala divizare a unitatii care nu mai simtise niciun fel de gelozie pana atunci.

In cele din urma, ceva a trebuit sa iasa si a explodat la departamentul de plecari ale aeroportului cand ne indreptam spre casa. Sotia lui Jackie, Enid, vorbea foarte tare in timp ce noi eram verificati. Nu mai statuse niciodata fata in fata cu Hazel si ea continua sa tot vorbeasca despre ceva ce in mod clar dorea sa fie auzit. Enid a mai strigat o singura data si Hazel a izbucnit: - "Inceteaza, Enid!" - "Jackie!", a spus Enid. – “Ai auzit ce a spus?” – “Fii linistita, Enid”, a spus Jackie, exasperat ca si noi. Dupa cum va afla orice barbat, acesta a fost cel mai rau lucru pe care ar fi putut el sa-l spuna - si asa a escaladat totul. Ea s-a intors spre Jackie, el a impins-o inapoi si ea a cazut.

Michael a fost indignat. "Noi nu am fost obisnuiti asa – noi obisnuiam sa ne distram", a spus el. Ura discordia si acest episod a servit doar pentru a-si dovedi el punctul de vedere: sotiile provoca drama si produc distragerea atentiei. De aceea, povestea ca Hazel ar fi intervenit in sesiunile noastre de coregrafie, a fost atat de ridicola! Nici un frate nu ar fi tolerat-o. Cu atat mai mult Michael. Pentru el, era suficient ca se confrunta cu geloziile lor in afara salii de repetitie. El chiar avea o expresie pentru neveste si amestecul lor, mentionand un aliniat din Cele Zece Porunci; le numea "pauni meschini si prefacuti, cu gheare ascutite" - bazata pe femeia trimisa sa sopteasca la urechea lui Moise.

Sotiile erau motivul pentru care grupurile se desparteau: aveau propriile asteptari cu privire la ceea ce ar trebui sa faca sotii lor. Acest mod de gandire l-a facut pe Michael sa promita ca nu se va casatori niciodata pana cand nu-si va gasi sufletul si perechea creativa. In plus, el avea prea multi munti de urcat si nu dorea sa fie tinut pe loc. Dar, incidentul de la aeroport a fost doar unul dintre multe altele, pe parcursul ultimelor saptezeci. In cele din urma, acesta a fost momentul in care a fost lansat in anul 1983, "Wanna Be Startin' Something". Ascultati aceste versuri si o sa va puteti da seama cam ce gandea Michael despre sotiile care incep intotdeauna un fel de drama.

La mijlocul anilor saptezeci, Motown se lupta sa-si pastreze familia impreuna. Exista o dezamagire pe scara larga cu privire la promovarea si inregistrarea vanzarilor. Atat cei de la Four Tops, cat si cei de la Gladys Knight & the Pips au plecat pentru noi branduri (in curand au fost urmati de Temptations), iar Marvin Gaye a preluat controlul asupra propriului material de compozitor si cantaret - urmand exemplul precedent a lui Stevie Wonder - pentru a crea albumul sau de neuitat, “What’s Going On”. Cand a fost lansat acest album, Michael l-a considerat "o adevarata capodopera" si a plasat mansonul albumului pe unul dintre rafturile de la Hayvenhurst: ca ornament care trebuie admirat; un exemplu de urmat. Este inca acolo, unde l-a lasat sprijinit, si in ziua de azi.

Privind in urma, toata lumea parea sa fie revigorata sub noul management care oferea mult mai multa libertate. Exceptand pe cei de la Jackson 5, Michael spunea tot timpul: "Suntem capitani ai propriei noastre nave", iar dupa libertatea creativa avuta in Vegas, intoarcerea la Motown a fost sufocanta pentru frati. Cu totii se simteau tratati ca niste copii si restrictionati creativ. Incercarile lui Michael de a scrie cantece i se inmulteau in minte si pe hartie, iar fratii isi faceau griji cu voce tare ca "nava Motown se scufunda". A fost o intalnire dificila cu domnul Gordy - la care eu nu am fost invitat - cand Michael, nu Joseph, a fost cel care a cerut mai multa libertate. A fost refuzat.

Domnul Gordy a considerat ca aveam nevoie de Corporatie, iar Michael a privit refuzul ca pe o lipsa de incredere. Eu nu m-am bagat, pentru ca am considerat ca totul se va rezolva. Michael avea o afectiune profunda pentru dl Gordy si stia cat de incapatanat putea fi - dar daca ii lasai ragaz cateva zile, putea fi convins. Asa cum a fost cand a dat pentru prima oara unda verde sa ni se semneze, la recomandarea Suzannei de Passe. Asa cum a renuntat la ideea lui, atunci cand Marvin Gaye a cerut mai multa libertate de compozitie si inaintea lui, Stevie Wonder. Domnul Gordy era incapatanat, dar rezonabil. Era nevoie doar de timp."

“You Are Not Alone, Michael”/  cap. Growing Pains/ de Jermaine Jackson

Michael Jackson nu trebuie sa demonstreze nimic in plus fata de ceea ce a demonstrat unei lumii intregi prin talentul sau unic daruit de Puterea Divina ! De-alungul vietii, prin faptele sale si prin puterea credintei, prin onestitatea si omenia pastrata pana la final, a aratat destul tuturor detractorilor cine a fost. Dar, daca acestia nu inteleg si vor cu tot dinadinsul sa distruga (pentru anumite interese obscure care nu ocolesc deloc lumea noastra de astazi) imaginea unui talent exceptional care nu mai este printre noi (dar a carui mostenire mult prea valoroasa sigur deranjeaza) si sa dea un cu totul alt sens bunelor sale intentii, umanitarismului incontestabil, bucuriei unui tata care si-a iubit mai presus de orice copiii, atunci cu siguranta nu el este cel caruia trebuie sa i se faca radiografia!

Pentru acest lucru, in toate timpurile, au existat si vor mai exista destui Bashiri care sa-si astepte, cu ostentatie si interes, randul!

“Today, we stand together all around the world, joined in a common purpose to remake the planet to a heaven of joy, and understanding, and goodness. No one should have to suffer, especially our children. This time we must succeed. This is for the children of the world.” / - Michael Jackson /31 Ianuarie 1993/ Superbowl Pasadena California 

"Astazi, suntem in colaborare peste tot in lume, uniti intr-un scop comun, acela de a readuce planeta la un paradis al bucuriei, intelegerii si bunatatii. Nimeni nu ar trebui sa sufere, in special copiii nostri. De data aceasta trebuie sa reusim. Acest spectacol este pentru copiii lumii.” 

”Nu trebuie sa plangi/ In acest loc vei simti/ Ca nu exista durere sau regret”