Salvador Allende – SIMBOL AL LEGALITATII SI DEMOCRATIEI

“Istoria este a noastra si oamenii infaptuiesc istoria”

"Muncitori din tara mea, am incredere in Chile si in destinul ei. Ceilalti barbati vor depasi acest moment intunecat si dureros, cand tradarea cauta sa prevaleze. Tineti minte ca nu foarte tarziu se vor deschide noi cai prin care va trece omul liber, pentru a construi o societate mult mai buna. Acestea sunt ultimele mele cuvinte si sunt sigur ca sacrificiul meu nu va fi in zadar; sunt sigur ca, cel putin, el va fi o lectie de morala care va pedepsi crima, lasitatea si tradarea.”

Spre deosebire de alte figuri marcante ale istoriei nationale si mondiale, cea a presedintelui chilian Salvador Allende, nu a fost diminuata de moartea sa. Dimpotriva, personalitatea sa a crescut in importanta prin prabusirea barierelor. Popularitatea si importanta lui Allende, care inca mai persista in Chile astazi, poate fi explicata nu numai prin moartea sa eroica, ci si prin numarul mare de chilieni care continua sa pastreze in suflet visuri si planuri pentru schimbari sociale majore care sa includa aspecte ale programelor lui Allende.

Conduita politica a lui Salvador Allende s-a incadrat in curentul progresist ce strabatea la inceputul anilor ’70, tarile Americii Latine aflate in plina transformare revolutionara. Schimbari vizibile se faceau simtite in Mexic, Panama, Venezuela, Bolivia, Argentina, Peru, Chile. Prin proiectele politice vizionare ale liderilor lor, aceste popoare se aflau “in plina constructie a celei de-a doua independente a tarilor“ lor, dupa cum spunea Allende. 

„Guvernul meu sustine ca, pentru procesul revolutionar, exista o cale care nu consta in distrugerea violenta a actualului regim institutional si constitutional. Noi nu vedem calea unei revolutii chiliene prin distrugerea violenta a aparatului de stat [...]. Functia institutiilor de stat este una centrala in lupta revolutionara; a le pune in serviciul muncitorilor a fost scopul principal al luptei politice in decursul mai multor generatii pana la cucerirea puterii executive (de catre Unitatea Populara), cu misiunea de a realiza schimbari structurale care sa permita muncitorilor accesul la conducerea statului”.

Determinarea lui Allende in a prezenta programul Unitatii Populare (o coalitie alcatuita din socialisti, social-democrati, comunisti, radicali si alte elemente de stanga si centru-stanga) ca fiind “un proces revolutionar, dar in limitele prevederilor constitutionale”, hotararea sa de a realiza proiectul de „trecere la socialism in cadrul legalitatii, democratiei, pluralismului si libertatii”, atitudinea social-umanitara, realizarea nationalizarii, etatizarii si a reformei agrare, recuperarea bogatiilor naturale, pozitia deschisa in politica externa, prin recunoasterea Cubei si Chinei revolutionare, dezvoltarea schimburilor comerciale cu tarile socialiste europene si asiatice, aderarea la Miscarea de Nealiniere, toate erau semnele unei adevarate emancipari si constituiau o sfidare la adresa suprematiei SUA.

„Chile este un membru cu drepturi depline al Miscarii de Nealiniere. Da, suntem cu totii aliniati, dar impotriva represiunii, exploatarii, imperialismului, colonialismului si dictaturii. In schimb, suntem nealiniati in raport cu cei mari, care cauta sa ne dezbine pentru a ne stapani mai bine”.

Daca in anii 1970 formatiunea politica din Chile semana intr-un fel cu cea din Europa, sistemul social era cel al unei tari subdezvoltate. Mortalitatea infantila era foarte ridicata, conditiile de sanatate erau deficitare, serviciile medicale necorespunzatoare, malnutritia era ceva obisnuit, conditiile de locuit si de igena publica erau sub oricare asteptari, iar conditiile de angajare erau departe de a fi sigure ori sanatoase. Intr-un astfel de context, un medic sufletist si radical cum era Allende, a gasit o multime de motive pentru a intra in politica si pentru a incerca sa modeleze politica intr-o forma noua de care sa beneficieze si populatia saraca. 

Salvador Allende a fost primul presedinte socialist ales democratic prin alegeri libere, in 1970, in Chile. Era un om curajos, loial cu prietenii si colaboratorii sai, marinimos cu adversarii, iar in politica avea faima ca poate intoarce orice situatie in favoarea sa. A co-fondat Partidul Socialist din Chile si a candidat pentru presedintia statului de trei ori, inainte de a castiga alegerile in anul 1970. Regimul sau a fost sustinut de circumscriptiile electorale ale clasei muncitoare si cele ale clasei de mijloc, contrar actiunilor secrete de compromitere din partea presedintelui american de la acea vreme, si s-a facut cunoscut prin profundele transfomari sociale realizate pentru imbunatatirea radicala a nivelului de trai al poporului chilian. In timpul loviturii de stat condusa de generalul Augusto Pinochet, Allende a aparat cu demnitate, pana in ultimul moment, alaturi de oamenii sai de incredere, democratia in care a crezut si palatul prezidential. S-a sinucis in 11 septembrie 1973, inainte de a ajunge in manile celor care i-au dorit inlaturarea, tradandu-l atat pe el, cat si ideea de democratie.

Dupa caderea regimului dictatorial Pinochet in 1990, primul loc ocupat de Allende intr-un sondaj de televiziune din 2008 (a carui obiectiv declarat a fost acela de a selecta, dintr-un numar de 60 de Mari Chilieni ai istoriei, barbatul sau femeia care a contribuit cel mai mult la construirea si reformarea tarii), a aratat ca efortul dictaturii militare si ale tuturor segmentelor sociale si politice care au incurajat sistematic discreditarea si denigrarea memoriei sale, ca si incercarile nedemne ale guvernelor aflate la putere dupa 1990 de a-i ascunde realizarile, a ramas fara succes.

Tineretea

Salvador Guillermo Allende Gossens s-a nascut pe 26 iunie 1908, in Valparaíso, cel mai mare port din Chile. Ca fiu al lui Salvador Allende Castro si al Doñei Laura Gossens Uribe, facea parte dintr-o familie a clasei mijlocii superioare, cu o indelungata traditie de implicare politica in cauze progresiste si liberale. Bunicul sau a fost medic proeminent si un reformator social care a fondat una dintre primele scoli laice din Chile. Allende era de origine basca si belgiana.

A urmat liceul Eduardo de la Barra din orasul Valparaíso. Ca adolescent, principala influenta intelectuala si politica a venit din partea producatorului de incaltaminte Juan De Marchi, un anarhist de origine italiana, care promova revolutia si politica radicala.

In tinerete, Allende a fost un atlet talentat, fiind membru al clubului sportiv Everton de Viña del Mar (numit dupa cel mai faimos club englezesc de fotbal), unde se spune ca a excelat la saltul lung. A absolvit Universitatea din Chile in 1933 cu diploma in medicina. In timpul petrecut la Universitatea de Medicina, Allende a fost influentat de profesorul Max Westenhofer, un patolog german care a atras atentia asupra factorilor sociali determinanti in bolile si medicina sociala.

S-a casatorit cu Hortensia Bussi in anul 1940, cu care a avut trei fiice: Carmen Paz, Isabel si Beatriz. Dupa moartea lui Allende, sotia si fiicele sale au plecat in exil in Mexic. Doua dintre fiicele sale au devenit politicieni.

Implicarea politica

Pentru ca, nu de putine ori, Allende a protestat impotriva guvernului, a fost arestat in timp ce era student la medicina, la Universitatea din Chile. Dupa ce si-a obtinut diploma in medicina, a co-fondat o ramura a Partidului Socialist din Chile caruia i-a devenit presedinte. In anul 1933, a publicat teza de doctorat numita “Criminalism si Igiena Mentala”. In anul 1937 a fost ales in Camera Deputatilor, iar in 1938 a fost responsabil cu campania electorala a Frontului Popular condusa de Pedro Aguirre Cerda.

Sloganul Frontului Popular era "Paine, un Acoperis si Munca!" Dupa victoria electorala, a ajuns ministrul sanatatii intre anii 1939-1942, in guvernul Frontului Popular Reformist dominat de radicali, in coalitia liberala de stanga a presedintelui Pedro Aguirre Cerda. In timp ce servea in aceasta functie, Allende a contribuit la implementarea unei game largi de reforme sociale progresiste, incluzand legi pentru siguranta si protectia lucratorilor din fabrici, pensii mai mari pentru vaduve, ingrijirea in maternitate si programe gratuite de pranz pentru elevi. Marcat de conditiile inumane in care traia si muncea mai mult de 50% din populatie, a scris “La Realidad Médico Social de Chile” (Realitatea sociala si medicala din Chile). Allende a fost unul dintre cei 76 membri ai Congresului care au trimis o telegrama lui Adolf Hitler denuntand persecutia evreilor. In 1941, dupa moartea presedintelui Aguirre Cerda, a fost din nou ales deputat, iar Frontul Popular a fost redenumit Alianta Democrata.

Allende a fost ales in Senatul Chilian de patru ori intre anii 1945 si 1969. Inca de la inceput, si-a declarat dorinta de a promova socialismul in tara sa, Chile. In Senat, a aparat consecvent interesele clasei muncitoare si a criticat vehement capitalismul si imperialismul, fiind intr-un anumit fel de partea Revolutiei Cubaneze. In anii '50, Allende a introdus legislatia ce instituia serviciul national chilian de sanatate, primul program din America Latina ce garanta sanatatea generala. A devenit presedinte al Senatului chilian in 1966.

A candidat de trei ori pentru functia de presedinte, insa fara succes, in anii 1952, 1958, 1964. Documentele declasificate arata ca, intre anii 1962 si 1964, serviciile secrete americane au cheltuit in total, 2,6 milioane de dolari pentru a finanta campania contracandidatului Eduardo Frei si 3 milioane de dolari pentru propaganda anti-Allende "pentru a speria alegatorii coalitiei lui Allende – FRAP (Frontul de Actiune Populara)".

Allende a devenit seful statului, ales in mod democratic, in 1970, dupa o cariera de 40 de ani in politica. A colaborat si cu Partidul Comunist chilian inca de la inceputul carierei politice si a avut o prietenie buna cu poetul de renume mondial, Pablo Neruda, membru al acestui partid. In cea de-a patra (si reusita) candidatura a sa pentru presedintie, cei din partidul comunist l-au sustinut ca alternativa la propriul lor candidat, Pablo Neruda.

Pentru campania de succes din anul 1970, Allende a candidat din partea Unitatii Populare care conducea cu 36,3% din voturi, intr-o cursa tripartita. Deoarece Allende a castigat o pluralitate de 36,3%, nu o majoritate a voturilor, triumful lui trebuia confirmat de Congres, care avea puterea constitutionala de a alege intre cei doi candidati de varf.

Pentru a impiedica aceasta confirmare, a existat un complot militar creat de serviciile secrete americane, care a implicat rapirea si sechestrarea comandantului-suprem al Fortelor Armate chiliene, general René Schneider, cunoscut pentru angajamentul sau de a respecta Constitutia chiliana si de a se opune oricarui complot. Planul lor era de a provoca haosul si o interventie militara. Dupa ce conducatorii armatei s-au retras din conspiratie, complotul a fost sustinut de catre paramilitari neofascisti.

Asadar, la o luna de la alegeri, pe data de 20 octombrie, in timp ce Senatul nu luase inca o decizie si negocierile se desfasurau activ intre Partidul Crestin-Democrat si Unitatea Populara, generalul de armata René Schneider a fost impuscat in timp ce opunea rezistenta incercarii de rapire, organizata de un grup condus de generalul Roberto Viaux, care era in opozitia militara fata de Allende. Spitalizat, Schneider a murit datorita ranilor, trei zile mai tarziu, pe data de 23 octombrie. Generalul Schneider era aparatorul doctrinei "constitutionaliste", conform careia rolul armatei este unul exclusiv profesional, misiunea ei fiind de a proteja suveranitatea tarii, nu de a interveni in politica.

A fost primul dintre multi altii care aveau sa moara in anii urmatori datorita violentelor politice de dreapta din Chile. In anul 1970, insa, asasinarea lui Schneider, dezaprobata la scara larga, a ingrozit natiunea si a pus capat oricaror sperante ramase de a opri confirmarea lui Allende ca prim presedinte socialist ales liber, in mod democratic. Confirmarea Congresului i-a fost data in unanimitate pe data de 3 noiembrie 1970, dupa ce Allende a garantat sprijinul sau pentru 10 amendamente constitutionale liberale cerute de crestin-democrati.

Presedinte in Chile

Instalat ca presedinte, Allende a inceput sa restructureze societatea chiliana in linii socialiste, pastrand in acelasi timp forma democratica a guvernului si respectand libertatile civile, dar si procedeul exact al legii. Guvernul sau a luat masuri de achizitionare a catorva importante sectoare miniere si industriale din proprietatea privata si de preluare a unor mari terenuri agricole, pentru a fi utilizate de cooperative taranesti.

Mai multe industrii si banci de mari dimensiuni au fost nationalizate. A expropriat companiile americane de cupru din Chile, fara compensatie, datorita profiturilor uriase obtinute, act care a slabit increderea unor investitori straini in guvernul sau, punandu-l intr-o serioasa contradictie cu guvernul american si consolidand opozitia din partea administratiei presedintelui Nixon, care si-a sporit sprijinul pentru oponentii politici ai lui Allende si a condus eforturile de taiere a liniilor internationale de credit catre Chile.

Cand Allende a preluat mandatul, Chile suferea o criza economica severa. Somajul era foarte ridicat, iar jumatate dintre copiii din tara, care aveau varsta sub 15 ani, sufereau de malnutritie. Datorita umanismului si dorintei sale imperioase de a imbunatatii nivelul de trai al paturilor defavorizate din Chile, Allende a trecut imediat la implementarea unor serii de reforme sociale majore, care includeau imbunatatirea conditiilor de locuit si a celor sanitare, pensii mai mari pentru vaduve, programe de pranz gratuit pentru scolari, ingrijire de maternitate, legi pentru siguranta si protectia celor care lucreaza in fabrici, sporirea salariilor, inghetatrea preturilor, reformarea sistemului educational, a asistentei medicale si administratiei publice, asigurarea acelorasi drepturi pentru indigenii mapuche. In afacerile externe, au fost restabilite relatiile diplomatice cu China, RDG si Cuba. 

Allende a devenit popular printre oamenii obisnuiti, ca rezultat al reformelor sale in favoarea lor, dar au existat si multe alte partide care s-au opus politicilor sale radicale socialiste. S-a confruntat cu o puternica opozitie venita din partea oamenilor de afaceri, a proprietarilor si a politicienilor. Relatiile guvernului chilian cu Statele Unite au devenit, de asemenea, tensionate.

SUA, a caror hegemonie incepuse sa nu mai fi recunoscuta in aceasta tara, a trecut cu toate fortele la anihilarea acestui fenomen innoitor. Scopul era ca guvernul sa se compromita, pentru a se justifica o actiune militara. In acest sens, pentru Chile s-a adoptat calea cea mai directa: “sa-i lovim acolo unde ii doare cel mai tare: la buzunar”. S-a apelat astfel la arma economica, menita sa paralizeze economia chiliana, sa provoace agitatie sociala si sa dea armatei pretext pentru a prelua puterea. S-a trecut la un plan de destabilizare foarte bine pus la punct, care a constat in taierea creditelor internationale si intr-o campanie sustinuta de sabotaje, pentru a provoca atat ruinarea economica, cat si violenta sociala. Un rol important in destabilizare l-au jucat „colosii” americani: „International Telephone and Telegraph” si „Coca Cola”, dar si organisme internationale precum FMI sau Banca Mondiala. Inlaturarea lui Allende era singura cale prin care interesele SUA puteau fi protejate (in emisfera vestica).

Embargourile economice si financiare puse asupra tarii si relatia disfunctionala tot mai mare dintre Allende si o parte a Congresului, au adancit in al treilea an de presedintie dificultatea economica a tarii. Chile a fost afectata de productia stagnanta, de scaderea exporturilor si a investitiilor in sectorul privat, de rezervele financiare epuizate, de greve, de cresterea inflatiei, de lipsa de alimente si de tulburarile interne. Liniile internationale de credit din Statele Unite si Europa de Vest au fost intrerupte brusc. Imposibilitatea presedintelui de a-si controla aripa radicala de stanga a provocat ostilitatea clasei de mijloc. Cu toate acestea, el a ramas popular printre muncitori si tarani, coalitia electorala obtinand 44% din voturi la alegerile Congresului din martie 1973. Un referendum i-ar fi dat castig de cauza lui Allende, pentru a-si duce la bun sfarsit mandatul pana in 1976.

Pablo Neruda nu a fost surprins de lovitura de stat din 1973 - majoritatea oamenilor stiau ca consecintele restabilirii "ordinii economice" ar fi dureroase, dar multi le-au acceptat ca fiind necesare, dar nu si inevitabile. In cadrul unei intelegeri acceptate de coalitia guvernamentala si de opozitie, presedintele Allende ar fi urmat sa faca apel la un referendum si ar fi demisionat legal daca rezultatul ar fi fost impotriva lui. Acest lucru ar fi facut inutil spectacolul de forta al fortelor armate chiliene. Dar, conspiratorii au preferat schimbarea regimului printr-o lovitura de stat, supunand astfel societatea chiliana unui proces dur de trecere prin foc, pentru a o vindeca de un presupus "cancer" comunist periculos.

Istorisirile, marturiile, documentele declasificate din Statele Unite, au dezvaluit ideea ca soarta lui Allende, Neruda si a altora ca ei fusese hotarata cu mult inainte de a se recurge la toate acele parghii antidemocratice de demoralizare a economiei si de impartire a opiniei politice. Persecutia celor de stanga incepuse in Chile inca din 1948, la solicitarea unui guvern care a ramas cu o idee fixa anticomunista. Si chiar daca nu ar fi existat motive pentru acest lucru, s-ar fi fabricat.

Ultimele zile

Guvernul sau a fost rasturnat in data de 11 septembrie 1973 printr-o lovitura de stat militara condusa de generalul Augusto Pinochet. In timp ce trupele inconjurau Palatul La Moneda, Allende si-a transmis la radio ultimul sau discurs, un discurs plin de pasiune, de ramas-bun de la poporul chilian, fagaduind ca nu va demisiona. A vorbit despre el la trecut, despre dragostea sa fata de Chile si despre credinta profunda in viitorul ei. A afirmat ca angajamentul sau fata de Chile nu i-a permis sa adopte o cale usoara si ca nu a fost folosit ca instrument de dezinformare de cei pe care i-a numit "tradatori", el refuzand si oferta de a pleca in siguranta din tara, ceea ce insemna clar ca intentiona sa lupte pana la capat.

"Muncitori din tara mea, am incredere in Chile si in destinul ei. Ceilalti barbati vor depasi acest moment intunecat si dureros, cand tradarea cauta sa prevaleze. Tineti minte ca nu peste mult timp, se vor deschide cai noi prin care va trece omul liber, pentru a construi o societate mult mai buna. Acestea sunt ultimele mele cuvinte si sunt sigur ca sacrificiul meu nu va fi in zadar, sunt sigur ca, cel putin, va fi o lectie de morala care va pedepsi crima, lasitatea si tradarea.”

In timpul atacului concertat asupra palatului prezidential, Allende a murit, iar modul in care a murit a ajuns subiect de controversa. Oficialii militari sustineau ca s-a sinucis, in timp ce altii credeau ca a fost ucis de soldatii care au luat cu asalt palatul, dupa ce acesta a fost atacat de Fortele Aeriene Chiliene.

In timpul asediului, un numar mare de civili au fost ucisi sau raniti si multi au fost ulterior inchisi si torturati. Mai tarziu, serviciile secrete americane si-au recunoscut sprijinul fata de opozitia politica chiliana si cunoasterea prealabila a loviturii de stat, desi continua sa nege implicarea directa in acel eveniment. 

Dupa moartea lui Allende, generalul Augusto Pinochet a refuzat sa revina la autoritatea unui guvern civil, iar Chile a fost ulterior condus de junta militara care a ramas la putere pana in anul 1990. Junta militara a preluat Congresul Chilian, a suspendat Constitutia si a inceput persecutia presupusilor dizidenti, cand mii de suporteri ai lui Allende au fost rapiti, torturati si ucisi fara nicio remuscare.

Regimul autoritar al juntei a reprimat orice opozitie reala sau presupusa, desfiintand partidele, sindicatele, anuland drepturile omului si mentinand pentru lungi perioade de timp starea de asediu sau de urgenta. Abuzurile savarsite impotriva drepturilor omului au vizat in prima perioada participantii la regimul lui Allende si sustinatorii directi ai acestuia, pentru a include gradual victime aleatorii si pentru a instaura teroarea deplina. Totusi, activismul chilienilor a continuat si pe timpul dictaturii, ducand intr-un final la invingerea prin urne a generalului Pinochet in 1989 si deschizand calea catre democratizare.

In 1990, dupa ce Pinochet a fost inlaturat de la putere, trupul lui Allende a fost exhumat dintr-un mormant nemarcat si a primit o inmormantare oficiala, publica, in Santiago. In cadrul unei anchete penale privind presupusele asasinate savarsite de regimul represiv Pinochet, corpul lui Allende a fost din nou exhumat in mai 2011, pentru a se efectuata o autopsie stiintifica. Rezultatele au confirmat faptul ca el s-a sinucis.

Potrivit lui Isabel Allende Bussi, fiica lui Salvador Allende, un timp membra a Senatului chilian - familia Allende acceptase de mult timp ideea ca fostul presedinte s-a sinucis, spunand la BBC: "Concluziile raportului sunt in concordanta cu ce banuiam deja. Cand s-a confruntat cu circumstante extreme, el a luat decizia de a-si lua propria viata, in loc sa fie umilit".

„La Moneda” a reprezentat locul ultimei sale batalii si, cu certitudine, astazi, reprezinta un simbol. El a fost cel care a facut din aceasta cladire un simbol: simbolul omului ales in mod legal ca Presedinte al Republicii”. 

Astazi, statuia lui Allende se afla pe locul care i se cuvine, in fata Palatului La Moneda. O portiune din draperia statuii, purtata ca o pelerina, este drapelul national al statului Chile.

Mormantul sau se afla in Santiago si este vizitat continuu de straini si de localnici.

In Nicaragua, portul turistic al capitalei Managua poarta numele sau, primul presedinte socialist al Americii Latine. Portul Salvador Allende este situat in apropiere de Downtown Managua.

Ochelarii sparti ale lui Allende au fost donati Muzeului National de Istorie Chile, in 1996, de catre o femeie care i-a gasit in palatul La Moneda in 1973.

O strada rezidentiala din Toronto, Ontario, Canada, poarta numele Salvador Allende.

O placa memoriala si un arbore sadit, ca omagiu pentru Salvador Allende, este in Ottawa, Canada.

... "Ma duc la Salvador Allende", spun acum drumetii. Salvador Allende este un oras situat in municipiul Tepic, capitala statului mexican Nayarit.

In apropiere de Montreal, in Laval, exista o strada denumita Salvador Allende.

Impresionant este Monumentul Omagiu Salvador Allende din Montreal, Quebeq, Canada, situat in parcul Jean-Drapeau de pe insula Notre-Dame. A fost inaugurat in anul 2009, pe data de 11 septembrie, la comemorarea a 36 ani de la moartea sa. Langa monument exista si o expozitie tematica. 

Sculptura, intitulata El Arco, a lui Michel de Broin, reprezinta un arbore arhitectural sub forma de arc, "simbol al inradacinarii poporului chilian si al idealului democratic al presedintelui Allende". Lucrarea doreste sa reafirme valorile umanitare si democratice aparate de Allende. Arborele, cu inradacinarea dubla, lanseaza o punte intre Chile, tara de origine si Montreal, gazda a comunitatii chiliene.

MITUL INSULEI TACUTE

Daca vrei sa ucizi un popor, ucide-i memoria… / Milan Kundera

Sau, dupa cum spunea Nelson Mandela, cel care si-a dedicat intreaga viata, riscand ani grei de inchisoare, idealului de eliberare a populatiei de culoare sud-africane de sub regimul rasist de apartheid: “Pentru a fi liber, nu inseamna doar sa iti arunci propriile lanturi, ci sa traiesti intr-un fel care sa respecte si sa sustina libertatea altora.”

In fapt, acea politica rasista de discriminare si dominatia unei minoritati de origine europeana asupra unor populatii bastinase, unde acestea erau lipsite de drepturi elementare politice, sociale, economice si de invatamant, fiind impinse sa traiasca separat de populatia alba, in rezervatii cu pamanturi sarace si neroditoare, a fost multe sute de ani imbratisata de puterile coloniale expansioniste, in teritoriile ocupate.

Este si exemplul Patagoniei, un loc izolat, situat la capatul lumii, in pustietatea stancilor, ghetarilor si a apelor oceanului, plin cu lacuri, cu munti stancosi si fiorduri in mijlocul carora au trait oameni simpli, a caror traditie a strabatut negura vremurilor timp de aproape 9000 de ani. Regiunea este situata in sudul Americii de Sud, parte din ea fiind pe teritoriul statului Chile, cealalta parte in Argentina. Chile, fiind cel mai mare arhipelag din lume, prezinta de-a lungul celor 4300 km lungime, un peisaj supranatural. Apa oceanului care il margineste, fiind si cea mai lunga granita a statului, pastreaza in adancurile ei vocile disperate ale stramosilor indigeni, crimele ocupantilor spanioli, faradelegile primilor colonisti englezi, dar si glasurile chinuite de durere ale miilor de detinuti politici, victime ale crimelor si torturii regimului militar, dictatorial, Pinochet. 

Multi spun ca apa are memorie, asa cum memorie are si desertul de coasta, Atacama, cel mai uscat loc de pe pamant, aflat in partea de nord-vest a tarii, la o inaltime de 10.000 de metri deasupra nivelului marii, acolo unde astronomii din toata lumea se aduna pentru a observa stelele. Datorita platourilor inalte, a plafoanelor de nori aproape inexistente, a aerului uscat si a lipsei poluarii luminoase si interferentei radio din orasele foarte populate, acest desert este unul dintre cele mai bune locuri din lume pentru a efectua observatii astronomice.

In acel loc arid, caldura aspra a soarelui mentine atatea si atatea ramasite umane intacte: ale mumiilor pre-columbiene, ale exploratorilor si minerilor din secolul XIX, precum si ramasitele prizonierilor politici disparuti in urma tratamentelor atroce la care au fost supusi, dupa ce junta militara a preluat puterea in urma loviturii de stat din septembrie 1973. Se spune ca, in timp ce, pe platourile cele mai inalte ale desertului, astronomii examineaza zi de zi cele mai vechi si indepartate galaxii, la poalele muntilor, femeile si rudele supravietuitoare ale celor disparuti ale caror corpuri au fost aduse in acel loc, cauta chiar si acum ramasitele celor dragi, pentru a le reda familiilor lor.       

             

In vremurile stravechi, pe insula au sosit, rand pe rand, colonistii, cautatorii de aur, a sosit armata, politia, fermierii si misionarii catolici. Dupa secole de convietuire cu apa si stelele, indigenii au vazut cum, in prezenta celor care le ocupau pamanturile, lumea lor se prabusea. Guvernul chilian, care ii sustinea pe colonisti, a declarat ca indigenii sunt corupti, hoti si salbatici. Au fost alungati, dezradacinati. Multi dintre ei si-au gasit refugiul pe insula Dawson, unde era sediul misiunilor catolice (transformata mai tarziu in lagar de concentrare). Indienilor le-au fost luate pamantul, credinta, ambarcatiuile, obiceiurile si limba. Hainele cu care au fost obligati sa se imbrace erau contaminate cu microbii civilizatiei. Cei mai multi s-au imbolnavit si au murit in mai putin de 50 ani.

Alti bastinasi au devenit prada pentru aceia care s-au numit “vanatorii de indigeni”. Fermierii colonisti plateau cate o lira pentru fiecare testicul, o lira pentru fiecare san si 10 silingi pentru fiecare ureche de copil. Indienii erau considerati a nu fi fiinte umane si nedemni de a face umbra pamantului, de aceea erau exterminati prin cele mai crude mijloace. Au suferit nu numai de pe urma incercarilor colonistilor de a-i extermina, ci si din cauza bolilor aduse de ei: gripa, tuberculoza, variola, pojarul (si alte maladii necunoscute indienilor, la care ei nu aveau rezistenta).

Populatiile indigene ale Americii apartineau acelui pamant din Sud, impreuna cu natura si apa. Ei erau stapanii acelor teritorii. Datorita politicii inumane practicate, ultimele grupuri s-au scufundat in mizerie si alcolism. Pentru colonistii spanioli, ei erau niste monstrii, niste giganti pe care i-au numit “patagonezi”, din cauza picioarelor lor mari. Astazi, au ramas foarte putini descendenti directi, cei mai cunoscuti fiind indienii mapuche. Datorita acestora, limba lor va supravietui in Tara de Foc si in Patagonia, pentru sute sau chiar mii de ani. 

La inceputul secolului 19, un vas englezesc, sub comanda capitanului Fitz Roy, ajungea in Patagonia pentru a cartografia aceste tinuturi indepartate. A fost primul om care i-a desenat pe indigeni cu fata umana. Acele harti au deschis drumul colonistilor. Asa a inceput sfarsitul populatiei indigene. Colonistii, care erau niste straini pentru meleagurile acelea, s-au extins tot mai mult spre sud, pentru a-si face ferme cat mai mari. Au profitat cumparand sau obtinand terenuri de la stat, pe care le-au transformat in ferme. Dupa care, au inceput exterminarea populatiei bastinase, prin vanarea si omorarea ei intr-o maniera salbatica si cruda. Niciunul dintre aceste masacre nu a fost vreodata pedepsit in vreun fel. Aproape 150 de ani, un grup de oameni albi a condus cu mana de fier o tara “tacuta”.

In timp, s-a impus o atitudine mai umana fata de indigeni. Catre jumatatea secolului al XX-lea, ei au avut parte de un tratament mai bun. Revolutia democratica a lui Salvador Allende a rupt tacerea. O mare miscare sociala a izbucnit si a cuprins jumatate din tara. S-au spus lucruri care niciodata nu au fost spuse. Presedintele ales, Salvador Allende, a aplicat o serie intreaga de masuri pentru a imbunatati nivelul de trai foarte scazut al majoritatii populatiei si, un lucru important, le-a dat inapoi indienilor pamanturile luate si le-a redat demnitatea. Multi cercetatori au inceput sa se intereseze de modul de viata si traditiile indigenilor din Patagonia. Dar, pentru anumite triburi era prea tarziu – unele grupuri etnice (deosebit de greu incercate si dispretuite) se stinsesera in timp.

Libertatea a durat, insa, foarte putin timp. A fost distrusa de ideologia discriminatorie a juntei militare care a instaurat cea mai sangeroasa dictatura in urma loviturii de stat condusa de armata si finantata de Statele Unite.

In aceeasi perioada, s-a observat prin intermediul telescoapelor chiliene, dezintegrarea unei supernove. Era pentru prima data cand un asemenea fenomen se intampla atat de aproape de Pamant. In acelasi timp, in Chile se instaura cu extrema duritate dictatura inumana a juntei militare, care a durat 17 ani, pana in 1990, timp in care au fost infiintate 800 de locuri secrete de detentie, unde au lucrat 3500 de civili, unii dintre ei adevarati tortionari. In unele zone, prizonierii au fost macelariti ca niste animale. Femeile au fost violate in fata sotilor si a copiilor lor. Barbati si femei au fost spanzurati de streasina caselor. Le-au ars pielea cu acid si cu tigari. Au fost electrocutati. Au fost drogati. Le-au fost taiate gaturile. Au fost tinuti in cutii de 1 metru cub. De obicei, informatiile pe care criminalii voiau sa le obtina de la detinutii politici, erau deja cunoscute. Cu toate acestea, ei ii torturau pana la moarte. 

De-a lungul anilor, militarii si civilii implicati nu au dezvaluit acele locuri unde prizonierii erau tinuti. Insula Dawson, acel loc in care sute de indigeni murisera in misiunile catolice, a fost transformata in lagar de concentrare pentru ministrii presedintelui Salvador Allende, deportati din Santiago. Insula a fost folosita ca inchisoare si loc de tortura pentru mai mult de 800 de sustinatori ai lui Allende, timp de peste 5 ani. Oceanul a fost transformat intr-un vast cimitir tacut. Aproximativ 1400 de persoane, in viata sau moarte, au fost aruncate in mare. Dictatura militaro-fascista a zdrobit fara mila toate opozitiile politice si a condus tara cu pumn de fier. Peste 3000 de chilieni au disparut sau au fost ucisi de regimul Pinochet si peste 35.000 au fost incarcerati si torturati. Fortele armate care au dezlantuit iadul, au sperat ca oceanul si desertul sa pastreze secretul crimelor abominabile pentru care nu au avut nicio remuscare. Trupurile celor omorati nu au fost returnate familiilor pentru a fi planse si ingropate. 

Tranzitia spre “democratie” a fost marcata de multa suferinta, de ranile provocate de un regim militar extrem de represiv. Chiar daca, dupa anul 2000, s-a incercat o judecare a acestor criminali, nimeni nu a fost cu adevarat condamnat. Scutirea de pedeapsa este o dubla crima. Inseamna sa omori de doua ori. Gasindu-i pe vinovati nu inseamna ca problema s-a rezolvat, daca vinovatii nu sunt pedepsiti. O conspiratie a tacerii favorizeaza in continuare impunitatea. Condamnarile de pana acum au fost doar simbolice, tradand lipsa unei vointe ferme de a judeca crimele regimului Pinochet.

Chiar si in anii nostri, de foarte multe ori, cruzimea nu are limite la nivel de familie, grup social, grup de interese, grupare etnica, religioasa, politica. Pamantul minunat pe care traim poarta atat amprenta nefasta a celor mai rai dintre noi, dar si amprenta marilor realizari infaptuite de-a lungul timpului de fiinta umana, prin curaj, determinare, talent, minte si suflet.

In prezent, Chile este cea mai stabila si prospera tara din America de Sud, fiind prima din regiune dupa nivel de dezvoltare umana, competitivitate, libertate economica, calitate a vietii, stabilitate politica, coruptie scazuta, libertate a presei, dezvoltare democratica.

Si totusi, chilienii se intreaba chiar si acum de ce tara lor, considerata multa vreme cea mai democratica tara din America Latina, a trebuit sa plateasca pentru alegerea democratica si libera a primului presedinte socialist din lume, pretul atat de dureros al transformarii ei intr-un laborator sinistru care a imbinat teroarea politica cu neoliberalismul salbatic.

Cerul noptilor instelate de deasupra vastului desert Atacama, lumea aceea infinita de lumini miscatoare situata atat de aproape de pamant incat poti s-o atingi cu mainile, lumea aceea neobisnuit de stranie prin linistea adanca care-o impresoara, isi asteapta tacuta, de zeci de ani, sufletele ratacitoare dupa care familiile mai plang inca…

Caci, Adevarul ramane oricare ar fi soarta celor care l-au servit...

ALTARUL AMINTIRILOR

Povestea lor nu este o poveste...

Este cel mai frumos adevar trait vreodata!

Este greu sa aperi adevaratele valori ale acestei lumi; sa crezi cu putere in ele si sa le aperi. Este greu sa porti cu demnitate propria ta cruce sau pe aceea care nu iti apartine, din iubire si compasiune pentru alte fiinte umane. Este greu sa infrunti deznadejdea, saracia, prejudecatile, ura, sa intelegi dorinta de libertate si emancipare care anima spiritul unui popor, necesitatea respectarii dreptului la educatie, la munca si opinie, la demnitate si echitate, la o viata decenta materiala, familiala, culturala, spirituala. Este greu sa aperi si sa lupti pentru adevaratele valori ale acestei lumi de unul singur, insa, pentru anumiti oameni, este unicul mod de a trai sau de a muri cu demnitate. 

Sunt inca vii imaginile celor care, prin faptele lor de omenie, au lasat ceva durabil in istorie, dobandind astfel ceva nobil si luminos in fiinta lor, o aura de legenda. Purtand in suflet mai degraba dorinta launtrica de a servi decat de a fi serviti, o anumita chemare spre sacrificiul de sine, empatie fata de durerea si nevoile celor multi, ei au ramas aici pentru a ne calauzi si insufleti chiar si in cele mai intime lupte pe care le ducem. Sunt aceia care au luptat, de multe ori chiar cu pretul vietii lor, pentru a pune in miscare si conduce mase mari de oameni catre libertate, autodeterminare, eliminarea apartheid-ului, eradicarea analfabetismului, a saraciei, a dogmelor religioase, pentru respectarea drepturilor fiecarui om, precum si a dreptului suveran si inalienabil al fiecarui popor, pentru recastigarea demnitatii nationale, pentru gasirea acelor cai spirituale care inalta omul spre alte dimensiuni. 

In decursul istoriei, omenirea s-a confruntat cu cele mai sumbre momente ale existentei sale, momente care au dus-o in pragul disperarii, al pierderii valorilor materiale, culturale si chiar al pierderii identitatii: sclavia, exploatarea coloniala, exploatarea fortei de munca, exterminarea in masa, razboaiele, atentatele, regimurile militare antidemocratice, antiumane, exacerbarea starilor conflictuale bazate pe rasism, convingeri politice, fanatism religios. Toate acestea au cauzat pierderi masive de vieti omenesti, umilirea, privarea de libertate si de resurse materiale vitale, de cele mai elementare mijloace de trai. S-a ajuns la un asemenea stadiu al inumanitatii, incat s-a interzis anumitor populatii bastinase si chiar popoare, dreptul de a mai exista. 

A existat insa intotdeauna o lumina, un spirit de vindecare mai puternic decat orice intuneric. Impotriva raului instaurat in lume, s-au ridicat de fiecare data oameni dedicati cauzei, care au raspuns in moduri extraordinare, mesageri ai adevarului animati de hotararea ferma de a reda celor in suferinta demnitatea si scara de valori. Ei sunt cei care au reaprins in noi, cu foarte mult curaj, flacara sperantei. Ei sunt cei care au reusit sa aduca laolalta constiinte, chiar daca angajarea fata de intreaga umanitate le-a transformat drumul intr-o continua lupta cu fortele raului. Taria de caracter, sacrificiul de sine, daruirea, dragostea si compasiunea pentru ceilalti semeni, le-au dat forta necesara infruntarii obstacolelor. Chiar si atunci cand viata le-a fost pusa in pericol, ei au considerat ca nu au nimic de pierdut.

Nu cred ca este deloc intamplator faptul ca, toti cei care au fost asemenea unui far calauzitor, animati de acele principii si idei care au zguduit si transformat lumea, au avut de indeplinit o misiune divina, influentand in bine viata concetatenilor lor si a generatiilor viitoare. Realizarile si impactul incomensurabil asupra umanitatii, au demonstrat un lucru de netagaduit: oricat de adanc si puternic este intunericul ce acopera la un moment dat ochii de veghe ai lumii, mintea, inima si constiinta, acea lumina existenta in adancul sufletului uman iese mereu la suprafata, asigurand continuitate si sadind speranta.

Suntem recunoscatori ca am avut sansa sa le ascultam intelepciunea, sa le simtim imensa bunatate. Si chiar daca noi nu i-am intalnit, prin gandul, cuvantul si faptele lasate mostenire generatiilor, le-am cunoscut si inteles spiritul. Fiecare poveste in parte ne spune cata nevoie avem de aceasta mostenire. Prin fiecare realizare, mai mica sau mai mare, le retraim povestea, le simtim emotiile, tristetile si bucuriile, dar, mai ales, demnitatea cu care au trait (sau au murit) si care le-a aureolat faptele.

Spiritul lor a lasat ceva durabil in acest spatiu, contribuind la transformarea lui in bine. Ei sunt cei care au facut familiile, comunitatile, natiunile, mari si puternice. Ei sunt cei care au gravat adanc in constiinta noastra, ca intr-o piatra de granit, urmele demnitatii si ale umanismului, ale acelor valente care il ridica pe om deasupra propriei conditii.

Exista un altar pastrat cu multa sfintenie intr-un ungher al fiecarui suflet omenesc. Un altar al amintirilor de nepretuit pentru cei care au vindecat lumea, redandu-i increderea. Povestea lor nu este o poveste. Este cel mai frumos adevar trait vreodata! 

Exista o constiinta, net superioara, care a sosit candva, dintr-un inceput si s-a pierdut intr-un univers nestiut… A fost dintotdeauna si va fi pentru totdeauna… A venit din infinit si se va reintoarce in infinit, atingand inima celor carora le este sete de iubire si ochii celor care vad dincolo de obisnuit. Ne copleseste eternitatea pe care i-o simtim si pentru care am dori atat de mult sa ne putem exprima gratitudinea.

BINE ATI VENIT ACASA, PASTRATORI AI VISULUI!

"Prietenii mei, nu voi uita numele vostru, eu sunt acelasi..."

In Alabama,.. “Purtand torta stramosilor nostri, am castigat respect pentru fiecare copil negru care avea un vis. Strigatele si aclamatiile din acea noapte au insemnat mult mai mult decat Jackson-mania: au insemnat sfidare si victorie. Dupa cum spunea Sammy Davis Junior in 1965: “Viata de star mi-a facut posibila insultarea in locuri unde negrul obisnuit nu ar fi putut spera vreodata sa mearga si sa fie insultat.”

Jackson-mania – a doua parte

“Michael privea muzica ca pe o "stiinta", precum si ca pe un sentiment. Din momentul in care ne-am mutat cu totii in Bowmont Drive, a inceput sa studieze compozitia. Se straduia sa inteleaga compozitia cantecului cuiva in acelasi fel in care un om de stiinta voia sa inteleaga ADN-ul unei persoane oarecare. Impreuna, intram pe orice post clasic de radio, ascultam structura unei bucati muzicale clasice si "vedeam" ce nuanta, ce stare sufleteasca si ce emotie crea fiecare instrument. "Este vorba despre a vedea muzica, nu doar despre a o auzi", spunea el. “Cand ascultati sunetul metallic al unui pian, vedeti ploaia cazand. Cand ascultati cornul englez, vedeti rasaritul sau apusul soarelui. Cand ascultati violoncelul interpretat cu arcusul, vedeti misterul sau tristetea. Cand ascultati melodia, vedeti povestea.”

Compozitia preferata a lui Michael era Suita Spargatorul de Nuci a lui Ceaikovski. I-au placut atat de mult piesele clasice, asa cum incepeau ele lent cu strunele, cresteau treptat in dramatism sau luau dintr-o data amploare, apoi se linisteau din nou. Aceasta structura – de forma A-B-A - a fost ceva ce noi am disecat continuu. Aceasta inspiratie clasica o intalnim atat de des in muzica sa, pentru ca talentul lui a constat in abilitatea de a combina o structura melodica si un continut liric sugestiv, cu un ritm care sa ii confere efect de muzica pop.

Data viitoare, cand ascultati "Heartbreak Hotel" sau "Dirty Diana", de exemplu, veti descoperi mai bine firul clasic care le strabate: instrumentatia pe care o folosea pentru a imbunatati povestea. Ascultati violoncelul in ambele melodii si structura pe care o ofera. Sau ascultati progresiile acordurilor de deschidere din "Thriller" si suspansul pe care il construiesc, groaza pe care o simtiti. Intotdeauna Michael a dorit sa-i ascultati muzica, sa inchideti ochii si sa o vizualizati.

Ca si co-lideri vocali, pe drum, eu si Michael imparteam un singur dormitor. De la un pat supraetajat pentru cinci persoane, am avansat la luxul unei perechi de paturi de o persoana. Ocazional, Marlon impartea cu noi, dar de obicei se dubla cu Tito, apoi erau Johnny si Ronny, iar Jackie avea camera lui. Diferitele dormitoare nu ne-au afectat in realitate relatia, pentru ca am continuat sa mergem peste tot ca o unitate. Pe Michael il infuria faptul ca Joseph insista ca intotdeauna el sa aiba o incapere invecinata, pentru a ne supraveghea, probabil stia ca Michael era pus pe glume si ca interesul meu fata de fete se trezise. Deoarece Motown ma denumise "inima care palpita", acesta a fost rolul meu! Joseph putea sa intre in camera noastra ori de cate ori ii placea, prin usa de legatura pe care Michael o ura. Il facea sa se simta supravegheat. Imposibil de a fi liber in afara hotelului, el nu putea sa scape de controlul tatalui nostru nici inauntru.

Daca radeam cateodata peste ora unsprezece, Joseph ne batea in perete de mai multe ori: "Voi doi, duceti-va la culcare! Odihniti-va vocile." Michael isi rotea ochii. "Daca vocile voastre nu merg, nu exista spectacol si daca nu exista spectacol ..." Sfarsitul nerostit al acestei sentinte ramanea intotdeauna atarnat in aer. Noi doi intelegeam. "Soimul" nu rata niciodata nimic. Dar nici Michael nu era mai prejos. Ori de cate ori auzea vocea tunatoare a tatalui nostru discutand la telefon, lua un pahar, il punea la ureche si asculta cu el la perete. Facea acest lucru si de fiecare data cand ni se cerea sa parasim camera, la Motown. Era fascinat de ceea ce se discuta, mai ales cand isi auzea numele mentionat.

Michael s-a nascut cam bagacios, o trasatura mostenita de la mama tatalui nostru, Mama Chrystal. El spunea ca cel mai bun dispozitiv pe care ar trebui sa il aiba, ar fi un aparat auditiv pentru a amplifica conversatiile si soaptele de la distanta ale oamenilor, care sa-i permita lui sa asculte. "Iti poti imagina cat de cool ar fi?" spunea el. "Atunci am sti tot ceea ce planuieste Joseph!" Nevoia lui de a sti ceea ce se discuta, avea sa se extinda si la directorii de marca si la avocati, dar care au venit mai tarziu in cariera lui solo. Era curios sa stie si despre ce discutau fanii. In multe orase, stingeam luminile si ingenuncheam langa fereastra ca sa privim jos, in curte sau in parcare, sa vedem masinile care sosesc incarcate cu fani.

Uneori, era atata aglomeratie, ca la un cinematograf in aer liber, cu grupuri mari de oameni in jurul mai multor perechi de faruri. Ne scandau intr-una numele si sunau din claxoane, nestiind ca noi ii urmaream in tacere. Era un adevarat spectacol pentru noi si ne tinea fascinati timp de mai multe ore. Aceasta fereastra nu era altceva decat o versiune mai mare a celei din dormitorul nostru din Strada Jackson 2300. Am avansat de la repetitiile pline de speranta la statutul de star, dar nu s-a facut nimic pentru a modifica sensul de "ei si noi". Acum, noi priveam dincolo de vis si alti copii priveau inauntrul lui. In timp ce iarba, uneori, parea mai verde din ambele parti. Mai ales pentru Michael.

Stiam ca doar un singur lucru era sigur: alti copii nu se trezeau sa gaseasca doua sau trei cameriste dragute care sa stea la capatul patului, facand fotografii si chicotind cu Joseph care radea impreuna cu ele, sustinandu-le. Tatal nostru era matinal: Noi voiam sa dormim. Datorita accesului sau via usa noastra de legatura, il auzeam atunci cand eram adormiti pe jumatate, oferindu-se cu bucurie sa-si prezinte fiii. "Vreti sa-i vedeti pe baieti?" Urmatorul lucru despre care luam la cunostinta, era ca lenjeria de pat era trasa de pe noi, lasandu-ne doar in pijamale, cu ochii inchisi pe jumatate si parul Afros ravasit. Pentru un barbat care insemna totul pentru noi si care reprezenta imaginea corecta, parea un lucru cam ciudat. Dar, asta era tertipul lui Joseph – sa ne surprinda pe neasteptate.

Cand Michael a inteles sa inchida usa, am fost treziti de Joseph furios. "Deschide usa asta, baiete!" Si nu s-a oprit din strigat pana cand nu am facut-o. Ne-am infuriat atunci cand a adus cameristele, dar nu am putut sa spunem nimic, pentru ca trebuia sa-l respectam. Asa s-au petrecut lucrurile. Se pare ca eu si Michael ne petreceam mai tot timpul impreuna in acele zile si astfel, legatura dintre noi s-a sudat. Nu-mi amintesc de nicio discutie si nicio bataie in copilarie. De fapt, rareori exista vreo frictiune intre oricare dintre frati. Eu nu aveam niciun motiv sa ma bat cu Michael sau Marlon pentru ca ei erau prea mici. Bubuiturile mele erau intotdeauna cu Tito, cand jocul de-a luptele iesea de sub control, instigati de Jackie.

Dar, aveam prea mult spirit de echipa in randul fratilor pentru a fi suparati unul pe altul. Michael se uita la mine; Eu ma uitam la el. Pe scena, el era intotdeauna la dreapta mea. In hoteluri, el era intotdeauna in patul din stanga. Daca nu puteam sa-l vad pe Michael si sa stiu ca este bine, nu ma simteam in largul meu. In timpul serii, daca eram pe drum sau eram intorsi in Los Angeles, lectura lui inainte de culcare era fie Cartea junglei, fie Cartea Recordurilor Guinness. "Vreau sa fiu omul de spectacol care va vinde cele mai multe inregistrari", a spus el intr-o seara. "Vreau ca si numele meu sa apara in aceasta carte!" Pana sa adormim, vorbeam cu el despre orice si despre totul si ne imparteam reciproc mailurile fanilor – chestiunile pline de spirit, ciudate si romantice pentru mine, in varsta de 16 ani, iar cele dragutele si adorabile pentru el, in varsta de 10 ani.

El radea la propunerile de casatorie pe care eu le primeam si ma tachina cu privire la cat de ‘coool’ credeam eu ca sunt. Noi chiar am introdus aceasta idee pe scena, la un sketch facut in timpul unei pauze intre cantece. "Doamnelor, Jermaine crede ca este sooooo cooool cu chiiiitara lui..." arena vuia... “dar, stiti, vom schimba toate astea..." replica: mai multa isterie...”pentru ca ne vom face treaba si vom fi la fel ca Jermaine!" Dupa care am si lansat in spectacol melodia "It’s Your Thing". Singurul lucru pentru care Michael si cu mine ne luptam, era oglinda din baie. Fiecare frate avea un Afro rasucit si intotdeauna ne scamosam parul, pentru a-l face mai pufos, apoi il bateam cu mainile pentru a obtine acea forma perfect rotunda, inainte de a adauga Luciul Afro pentru stralucire.

Eram mandri de parul nostru voluminos. Era coroana noastra Afro. In avion, am invatat sa dormim cu capul lasat in fata pentru a evita zdrobirea parului Afro. Nu era bine pentru gat, dar mentinea forma! Timpul pe care Michael il petrecea in fata oglinzii era aproape la fel de indelungat ca al meu, asa ca, primul lucru in fiecare dimineata, era intotdeauna o cursa pentru pol position. Eu sustineam ca am parul cel mai mare si mai gros, iar el sustinea ca era in fata scenei si ca avea parul pe care fetele si l-ar fi dorit cel mai mult. Fiecare detaliu cu privire la parul si pielea noastra trebuia sa fie potrivit. Pe drum, alt obicei al lui Michael era serviciul de camera; cel mai pretios avantaj al industriei muzicale, in ochii lui.

Seara, cand era deosebit de neastamparat, se dadea drept un alt copil si plasa cea mai mare comanda falsa intr-o camera diferita. Dar cel mai amuzant siretlic al lui, era atunci cand il suna pe unul dintre cei care transportau echipamentul, folosindu-si vocea inalta pentru a juca rolul unei fane. Jack Nance, managerul turneului si Jack Richardson, soferul si omul nostru de incredere, erau intotdeauna tintele noastre preferate. Cand ridicau telefonul din camera, Michael vorbea in receptor si se prezenta ca fiind o fana: "Te-am vazut in seara asta... Imi place cum aratai", chitaia el subtire si apoi detalia ce haine purtase Jack in acea zi, pentru a adauga autenticitate...“ si doar am fost un fan al lui Michael, dar tu mi-ai furat ochii...”

Radeam atat de tare incat trebuia sa intru in baie, insa Michael continua cu un chip imperturbabil: "Cum arat?", replica el chicotind sfios, "Ei bine, sunt inalta, subtire si foarte frumoasa... toate prietenele imi spun asta... Cati ani am? Aproape saisprezece", ii spunea el. Continua tot asa timp de zece minute bune, tachinandu-i si facandu-i sa se umfle in pene (gadilandu-le ego-ul), dar niciodata nu i-am lasat sa ghiceasca ca suntem noi. I-am lasat sa creada ca si ei sunt adorati de fani. A doua zi dimineata, cand l-am vazut pe Jack in holul hotelului, privind cu toata severitatea si seriozitatea, Michael m-a inghiontit si a soptit: "Tipi experimentati – sunt versati".

Daca a existat un oras care nu si-a scos in totalitate covorul de bun-venit Jackson-maniei, acela a fost Mobile, Alabama. Asteptam cu nerabdare intalnirea aceasta, pentru ca ne intorcea la radacinile mamei, dar nu a existat nicio primire calduroasa. Nu reactia fanilor a fost problema - aceasta a fost, de obicei, rece. A fost primirea din afara arenei - care ne-a oferit o lectie serioasa in bogata diversitate a Americii. Parintii nostri ne-au avertizat despre prejudecatile infame ale Sudului indepartat si despre modul in care comunitatile negre abia se trezeau dupa boicotul autobuzelor din Montgomery anilor 50, despre statutul drepturilor civile care inca aduceau violenta din partea suprematiei albilor din Ku Klux Klan.

Vazuseram multe imagini ale unor adulti care se plimbau cu cearceafuri pe cap si ii vazuseram arzand cruci, dar cunostintele noastre despre istorie au fost limitate pana la prima noastra experienta din Alabama, in ianuarie 1971. Prima diferenta pe care am remarcat-o, a fost atunci cand soferul alb al limuzinei noastre a fost rece si nepoliticos, nu vorbaret ca alti soferi pe care i-am avut. Cand am ajuns la hotel, el a refuzat sa iasa din masina si sa ne deschida usile si niciun angajat nu a iesit sa ne ajute la bagaje. Asta nu era o asteptare de copil-rasfatat, era doar o observatie asupra unei diferente clare in tratamentul nostru.

In timp ce ne scoteam gentile din portbagaj, unul dintre noi a observat cateva accesorii KKK, destinate in mod clar ochilor nostri. Am inghetat. A fost precum unul din acele momente dintr-un film thriller, atunci cand iti dai seama ca tot timpul soferul tau a fost ucigasul; situatia era sinistra. Am ramas linistiti si ne-am tinut capul in jos. La receptia hotelului, ne-am confruntat cu acelasi tratament rece. - “Se pare ca nu avem camere rezervate pentru voi”, ne-a spus barbatul de la receptie, taios si cu severitate. Suzanne de Passe, sau altcineva, a sustinut ca rezervarea era facuta cu mult timp in urma; eram Jackson 5 si, mai mult ca sigur, trebuia sa fie o greseala. “Nu este nicio greseala. Nu avem camere rezervate", a repetat el.

Am cersit efectiv o camera, care ne-a fost oferita in cele din urma - cu fata spre o alee si spre cosurile de gunoi. Michael a fost, ca de obicei, primul care a intrebat ce s-a intamplat, atunci cand am ajuns sa ne cazam in camera noastra de mana a doua. - “De ce ne-ar trata cineva asa din cauza culorii pielii noastre?” a intrebat el. Era confuz pentru ca stia ca fanii nostri erau negri si albi si, pentru prima oara, am fost facuti sa ne simtim nedoriti, ca sa nu mai vorbim nepopulari. Asta ne-a determinat sa fim si mai hotarati sa punem piciorul in prag, deoarece cunoscuseram de curand importanta faptului de a fi copii de negri, care sustin spectacol pentru fani negri, care acum se puteau identifica cu noi.

  

Purtand torta stramosilor nostri, am castigat respect pentru fiecare copil negru care avea un vis. Strigatele si aclamatiile din noaptea aceea au insemnat mult mai mult decat Jackson-mania: au insemnat sfidare si victorie. Dupa cum spunea si Sammy Davis Junior in 1965: “Viata de star mi-a facut posibila insultarea in locuri unde negrul obisnuit nu ar fi putut spera vreodata sa mearga si sa fie insultat.” Amintirile lui Michael despre Alabama nu au fost cele mai semnificative in acel moment, deoarece cand am parasit Mobile, avionul nostru 727 a nimerit vreme rea si turbulente severe. Cred ca atunci am fost cu totii agitati si am fi preferat turneul in camioneta VW, dar aveam un concert la fiecare cateva zile, deci nu aveam de ales decat sa mergem pe calea aerului.

Dar, acest zbor ne-a lasat pe Michael - si pe mine - ingroziti cand avionul a cazut brusc si a inceput sa tremure violent. Stand alaturi, ne-am prins de cotiere cu putere. Cand m-am uitat la stanga mea, Michael plangea, cu ochii stransi. Cred ca Armaghedon ne-a trecut fulgerator prin minte la amandoi si nu ne-a ajutat faptul ca cerul era intunecat si luminile cabinei palpaiau. Cand conditiile s-au linistit, o stewardesa a venit la noi si s-a aplecat langa Michael, pentru a ne reasigura ca un astfel de eveniment era cat se poate de normal. Asta ne-a calmat - pana cand pilotul ne-a naruit bruma de calmitate dupa ce am aterizat: “Avionul a fost greu de controlat, dar impreuna am trecut prin asta, nu-i asa?”

Temerile noastre au crescut in 1972 cand am vazut stirile televizate ale unui avion de pasageri Eastern Airlines care cobora din Everglades, cazand de la o inaltime de 2000 de picioare in timpul coborarii in Miami. Dupa ceva timp, cand a venit timpul sa ne parasim hotelul pentru aeroportul dintr-un oras pe care acum nu mi-l pot aminti, nu-l gaseam pe Michael. Un minut el a fost cu noi, urmatorul nu a mai fost. Bill si Joseph au inceput sa se ingrijoreze, pana cand instinctul ne-a reamintit de un obicei pe care Michael il adoptase atunci cand avea probleme in Strada Jackson 2300. Cu siguranta, Bill l-a gasit ascuns sub patul hotelului, plangand si refuzand sa iasa. – “Nu ma mai întorc la avionul ala - Nu ma intorc! Nu ma intorc!”

Afara, era o vreme furtunoasa cu ploi torentiale.Toata lumea a incercat arta blanda de negociere - Bill, Suzanne si Jack Richardson - dar urmatoarea amintire pe care o am este ca l-am vazut pe Bill trecand de la limuzina pana la treptele avionului, purtandu-l pe umeri pe Michael care lovea cu picioarele si tipa intr-una. Asemenea istericale s-au intamplat de cateva ori, cand Michael nu s-a simtit in siguranta si de obicei tipa dupa mama. Joseph era acolo, desigur, dar el nu a oferit - sau nu a fost capabil sa ofere - dragoste si confort atunci cand au fost necesare. In schimb, noi, fratii si o stewardesa, l-am scos adesea din incurcatura. Si, da, si o multime de bomboane au ajutat.

Forta imensa a trupei Jackson 5 a servit ca model in intreaga America, dar, ni s-a cerut sa prezentam spectacole si in restul lumii. Aveam chemari pentru a sustine concerte in fiecare oras important si era greu de inteles cat de mari eram in Australia si Japonia. Parca erau alte planete. Joseph ne-a si spus ca vom "cuceri lumea". Cel de-al cincilea single, “Mama’s Pearl”, a fost primul nostru cantec cu care nu am ajuns pe primul loc. Acelasi lucru s-a intamplat si cu “Can not Tell Say Goodbye”, cateva luni mai tarziu, iar noi am fost nevoiti sa ne pozitionam pe locul al doilea in amandoua cazurile, dar nici Joseph si nici dl. Gordy nu s-au plans. Orice incepeam crestea mai mult decat si-ar fi imaginat cineva si parea de neoprit. Viata venea la noi atat de repede si niciunul dintre fratii nostri nu stia unde ne conducea asta sau cat de important ar fi putut ajunge.

Dar am inteles ca ziua in care fanii s-au oprit din strigat a fost si ziua in care am incetat sa sustinem spectacol, asa ca am lansat al doilea si al treilea album, ne-am aliniat la mai multe turnee si am pastrat profilul cu interviuri in revista Teen, Soul, Time, Life, Ebony si Rolling Stone, aceasta din urma numindu-ne "Cel mai important fenomen de la Stone incoace" si undeva, intre toate acestea, am reusit sa stecuram oarecum si scoala. In Japonia, am fost declarati ”Cel mai promitator grup vocal”, care a urmat celebrarii noastre din 1970 din Statele Unite ale Americii.

Motown l-a angajat pe Fred Rice, care lucrase cu Beatles si Monkees, sa inceapa sa ne francizeze in intreaga lume cu papusi, haine... si spray-uri de par. A inceput chiar sa vorbeasca cu animatorii Rankin & Bass din New York, producatorii show-ului ABC The King Kong, despre transformarea noastra in personaje de desene animate. "Va trebui sa va vad chipurile peste tot", a spus el. "Sunteti Beatles negri." In camera noastra de hotel, Michael si cu mine ne-am exprimat intotdeauna dezacordul fata de comparatia aceasta. De ce pentru tot ce este alb si renumit este nevoie de un echivalent negru? Noi nu eram Beatles negri, noi eram Jackson 5 negri.

Aparent, cand presa a facut aceeasi comparatie, noi am zambit gratios si am acceptat complimentul, dar aceasta comparatie a ignorat un fapt: doua dintre cantecele noastre – “I’ll Be There” si “ABC” - au batut Marea Britanie pozitionandu-se pe locul 1 la fata locului si asta ne-a facut sa ne simtim la fel de buni ca oricare. Asta ne-a facut atat de mandri pe cat puteam fi, continuand competitivitatea din zilele concursului de talente. Am fost castigatori. Trebuia ca noi sa fim cei mai buni. Si talentul altora ne-a fortat sa ne impingem limita la cel mai inalt nivel.

Un loc unic, in care ne-a fost garantata o primire calduroasa a fost Gary, Indiana, cand ne-am intors acasa, pentru a concerta la Westside High School la inceputul anului 1971 – A fost prima noastra vizita "acasa" in 14 luni. Circa 6.000 de oameni se intorceau in fiecare noapte si totul era captat pe o camera video pentru o emisiune TV speciala, numita Goin' Back to Indiana. Am aterizat cu un elicopter pe zapada, in parcarea scolii, unde era o adevarata atmosfera de carnaval. Chiar si elicopterul nostru s-a alaturat echipei de intoarcere acasa, cu un banner de-a lungul cozii care spunea: "Bine ati venit acasa, JACKSON 5". Am mers de la elicopter pana la limuzina care ne astepta, iar localnicii nu ne-au atins atat de mult pe cat ne-au privit cu cat mai multa dragoste, fascinati de baietii care se intorceau transformati de la Motown. Noi nu eram o fantezie indepartata pe un perete de dormitor pentru acesti oameni, eram unii dintre ei. 

Pe masura ce ne-am apropiat de colt si vechea noastra casa ne-a aparut in fata ochilor, am remarcat imediat ceva diferit: noul, chiar daca temporar, semn de strada "Jackson 5 Boulevard". Toata lumea tinea duplicate si in spatele lor, pe peluza acoperita de zapada din fata casei noastre, era un semn mai mare: "Bine ati venit acasa, JACKSON 5 – Pastratori ai visului". Strada era inundata de oameni, iar copiii au inceput sa strige din amintirile lor: “Iti amintesti de mine? Mergeam la scoala elementara impreuna!” –“Ma mai recunosti? Te-am intalnit o data la...” - "Michael! Am fost acolo cand ai cantat 'Climb Ev'ry Mountain!”- Iar apoi am gasit singurul chip din multime pe care-l cautam: vechiul nostru prieten Bernard Gross. I-am prins obrajii dolofani si el a ras. – “Ati iesit in lumina rampei, facand toti acesti bani acum!” a spus el. - "Felicitari, baieti, meritati.” –“Noi suntem la fel - nu ne-am schimbat!", am spus, ceea ce in interior era adevarat.

Dar, am observat cum majoritatea oamenilor, cu exceptia lui Bernard, ne priveau diferit – ne priveau cu multa curiozitate. In exterior, schimbarile erau evidente. Acum aveam un departament de garderoba si straluceam fara a folosi vaselina. Dar nu ne simteam mai bine decat oricine altcineva: ne simteam norocosi si privilegiati. Si nu am crezut niciodata ca vom sta vreodata in afara casei noastre si ne vom simti privilegiati. A fost greu sa ne reintoarcem, pentru ca gustul din California ne-a largit orizonturile. Viata ne-a priit si, fiind in Gary, am simtit ca incercam o pereche de pantofi care este total depasita, dar nu vrem sa o aruncam. Chiar si casa noastra era cumva redusa. Afara, totul parea la fel, pana la caramizile asezate in curte.

Dar, de indata ce am intrat, am spus cu totii acelasi lucru: “Cum am avut loc aici, cum am locuit aici?" Noi, fratii, ne-am dus in vechiul nostru dormitor, unde nu mai erau paturile noastre. Michael si cu mine stateam in picioare, privind la multimile de pe strada. – “Poti sa crezi ca au facut toate astea pentru noi?” spuse el. Atunci nostalgia a rescris istoria: "Am lasat in urma o multime de prieteni, nu-i asa?", a spus. - "Am lasat o multime de oameni in urma, dar am castigat fani in intreaga lume. Avem prieteni pretutindeni" am spus eu. Era optimism, ceea ce facea ca realitatea din acel moment sa para roz.

Afara, mama si Joseph se bucurau in gloria lor binemeritata. Au aparut colegii de la Laminor si prietenii mamei de pe strada au fost acolo. Toata lumea parea fericita pentru noi. La o receptie oficiala la scoala, primarul din Gary, Richard Hatcher, a spus ca am pus orasul pe harta lumii (ceea ce a fost probabil si motivul pentru care au fost redenumiti Palatul Teatrului Jackson 5) si ne-a fost prezentata “cheia orasului”. Era o mare onoare pentru familia noastra. Ni se parea ca avem cheile celor mai bune lucruri din viata la acel moment, dar exista ceva ce am castigat in libertatea simbolica pe care o oferea Gary; era recunoscuta oficial lupta inainte de realizare.”

“Casa rezista inca si astazi, nu arata diferit la exterior. Este ocupata si este inca in proprietatea parintilor nostri. Nu cred ca vor renunta vreodata la radacinile noastre. In 1989, ne-am intalnit ca frati – toti cei noua - pentru a lansa melodia "2300 Jackson Street". Aceste versuri, care-l includ pe Michael in primul verset, spuneau mai mult atunci decat pot transmite eu fara muzica acum. Este o melodie de acasa si de familie, dar lui Michael si mie ne-a placut foarte mult versul care spune:

"Prietenii mei, nu voi uita numele vostru, eu sunt acelasi..."

Si asta a fost tot ce a incercat Michael sa spuna pe tot parcursul vietii.”

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson