NINGE CU DOR DE LUMINA

Ma rog Tie, lumineaza-mi, Doamne, calea spre bine!

   

"Ninge, Doamne, cu iubire

Ninge, Doamne, cu frumos,

Ninge dor si fericire,

Peste omul credincios.

Ninge albul minunat,

Peste a lumii nepasare,

Si transforma de indat’

Viata intr-o sarbatoare.

Ninge, Doamne, maiestuos,

Peste mine, peste noi,

Din Iubirea lui Hristos,

Ninge dragostea suvoi…"

Cuvintele acestea magice, izvorate dintr-o deosebita delicatete interioara, sunt ale unui autor necunoscut.

Pentru mine, insa, aceste versuri pline de emotie si har, sunt ca o rugaciune izvorata parca din subconstientul si adancul sufletului meu, o rugaciune care-mi elibereaza dorinta de bine fata de cei apropiati mie, fata de toti locuitorii acestei planete, fata de toate fiintele din univers si, nu in ultimul rand, fata de mine insami. Aceasta dorinta de adevar, de iubire si armonie, este setea neincetata pentru lumina protectoare oferita cu generozitate noua, de Dumnezeu.

Poezia are in ea puterea revitalizanta a unei mantra, a unei energii pozitive, eliberatoare, a unei rugaciuni vindecatoare, pe care o rostesc intr-una din momentul in care am primit-o.

Mi-a fost transmisa inainte de Craciun, ziua sfanta a nasterii Mantuitorului si o retransmit mai departe, a doua zi de Craciun, ziua de cinstire a Sfantei Nascatoare Maria, alaturi de urarea “CRACIUN FERICIT!",

                         ... Iar pentru fiecare zi a noului an, “UN GAND BUN TUTUROR!”

Michael Jackson - JACKSON-MANIA

“Ce se intampla cu voi? De ce plangeti asa?”

“Fanii sunt cei care cumpara inregistrarile si vin la concerte. Ei fac ca acest lucru sa se intample, nu Joseph, nu Motown, nu noi", spunea Michael. El nu si-a pierdut niciodata respectul fata de fani: i-a considerat a fi o a doua familie si el, ca si noi, a impartasit o relatie unica cu ei, intr-o epoca in care accesibilitatea era cu mult mai mare decat in prezent. Intotdeauna si-a considerat fanii prieteni speciali, oameni de care i-a pasat cu adevarat si pe care i-a iubit."

“A fost similar inceputului unui mic cutremur, atunci cand am simtit primul tremur in incheieturile picioarelor. Cred ca eram la a cincea melodie dintr-o serie de 15, la primul nostru concert oficial Motown, pe scena Spectrum din Philadelphia, cand am simtit ca ceva nu este in regula. “Ce a fost asta? Ai simtit ceva?” Michael continua sa cante. Tot ce puteam sa vad era spatele lui, in timp ce el se agita si dansa si atingea cu degetele marginea scenei. In fata sa – la distanta aproape de atingere - o multime de fani isi smulgeau parul, tipau isteric si plangeau; era un zid tanguitor de adolescenti si pre-adolescenti si de brate intinse.

Sute de fani, dintr-o multime de 16.000, si-au parasit locurile atribuite si au navalit pe culoarele dintre randuri, valorificandu-si la maxim biletele de 5.50 dolari. Tinerii se impingeau cu greutatea lor unificata impotriva unei scene care nu fusese conceputa pentru a rezista la asa imbulzeala. Atunci a inceput tremurul, primul indiciu de necaz. In timp ce canta, Michael s-a uitat inapoi spre mine. In acel moment, scena s-a inclinat deoarece suporturile de dedesubt incepusera sa se incovoaie. In spate, amplificarea electrica de la basul meu a cazut, cimbalii lui Johnny s-au prabusit si cinci statii de microfon au inceput sa se balanseze. Dar, nu numai asta ne preocupa. Ne-am uitat spre culise - Joseph, Suzanne de Passe si Bill Bray, noul nostru om de paza, ne faceau semne, tipand: "Dati-va jos! Dati-va jos de pe scena!"

Pompierul sef a iesit in fata, fluturandu-si bratele. "Opriti-va! Opriti-va!" Luminile s-au aprins si tipetele au ajuns la decibelii care sparg sticla, pe masura ce fanii realizau ca spectacolul s-a incheiat brusc. A fost momentul in care distractia si nebunia au inceput cu adevarat. Mi-am desfacut cu mare graba cureaua de pe umar si mi-am aruncat basul - lasandu-l acolo - iar noi, fratii, am alergat in culise. “Miscati-va! Miscati-va! Miscati-va!" Michael si Marlon erau intotdeauna cei mai rapizi, alergand in fata noastra. Am fost ghidati de cineva, sa sarim treptele laterale si sa fugim in culise, prin culoare. Stiam ca fanii escaladasera scena, urmarindu-ne.

"Sa nu va opriti! Continuati sa fugiti! Continuati sa fugiti!" striga cineva. Din culise, zgomotul multimii suna fara intrerupere, asemenea unui val ce se prabusea si navalea pe coridoare. In acele zile nu existau niciun fel de bariere in calea multimii sau pentru a ne asigura protectia. Oricum, nu la inceput. Asadar, am luat-o la fuga catre zona care conducea in afara arenei, unde limuzina ne astepta, cu motorul la ralanti si cu usile deschise. In fata noastra, fetele daramau rampa. In spate, fetele micsorau decalajul. Cu sapte salturi, ne-am ingramadit in limuzina, sfarsind intr-un morman de unul peste celalat, in timp ce usile se tranteau; eram inapoi, in siguranta relativa a scaunelor din piele si a ferestrelor innegrite, fara suflare, tremurand, infiorati si nauciti.

 

“Sunteti cu totii bine?” a intrebat Bill Bray, inclinandu-se inapoi de pe scaunul din fata. “Da, suntem bine.” In timp ce limuzina se misca incet pe rampa in lumina zilei, fanii ne-au inconjurat, aruncandu-se pe capota, alergand alaturi de vehicul, lovind ferestrele, plangand sa nu plecam. De la scena pana la iesirea din arena, a fost nebunie curata si undeva, in acea legatura cinetica dintre grup si fani, oamenii s-au pierdut. Michael a avut un singur cuvant pentru asta: "salbatici" - "I-am gonit pe salbatici, nu?" – dupa care, s-a lamentat pentru faptul ca nu am reusit sa terminam de cantat piesa. Cand limuzina s-a indepartat, reusind sa se retraga din arena, Michael a ingenuncheat pe bancheta din spate ca sa priveasca afara pe fereastra ingusta din spate.

Atunci am descoperit cat de hotarati erau fanii nostri. “Bill! Inca mai vin dupa noi! Fug! Fug dupa noi! striga Michael. O multime de fete alergau dupa noi, ca si cand viata lor ar fi depins de asta. "Uita-te cat de repede alearga fata asta!", a spus unul dintre noi, in timp ce grupul se indeparta. Michael deja radea pe infundate. "Uitati-va cum se clatina sanii acelei fete!", a adaugat el, iar noi am chicotit tot drumul de intoarcere la hotel.

Nu eram pregatiti deloc pentru ceea ce ei au numit fenomenul "Jackson-mania". Scara popularitatii noastre ne-a fost invizibila inainte de concertul din Philadelphia. Sigur ca se inregistrase in vanzarile record, pozitiile din grafice, articolele de ziar si sacii cu carti postale de la fani, iar noi ne sarbatoream ca fiind primul grup de copii care a vandut mai mult de un milion de inregistrari. Dar, nu era nimic tangibil, pentru ca fusesem "ascunsi", limitati la coconul nostru din Motown, la peretii fara ferestre ale studioului de inregistrare si la limuzina ce ne ducea noaptea-tarziu, somnorosi, acasa. In studiourile de televiziune, am primit doar aplauze linistite.

Chiar si la scoala, nimic nu a sugerat zilele nebune ce aveau sa urmeze. La scoala Bancroft Middle, pe care o frecventam eu, Marlon si La Toya, am avut destui copii care ne cereau autografe si toata lumea voia sa ne faca prieteni. Dintr-o data am devenit "copiii cool" din Indiana si atentia sporita ce ne era destinata era ceva de care radeam cand ajungeam acasa la sfarsitul zilei: Jackie si Tito de la Fairfax High si Michael de la Gardner Elementary, unde principalul lui prieten era Kerry, fiul domnului Gordy. Numai atunci cand am pasit pe scena, realitatea din Motown ne-a lovit cu adevarat. “Baieti, e bine sa va obisnuiti cu asta!” a spus domnul Gordy: "V-am spus ca va fi pandemoniu!"

Cu siguranta, nebunia a continuat la Palatul Cow din San Francisco si la Forumul Inglewood din LA, unde s-au intamplat doua lucruri: am stabilit un nou record pentru cea mai mare participare la un spectacol de divertisment (18.675) si am provocat "aproape un taraboi” printre fani, potrivit ziarelor. Haosul a devenit un eveniment regulat la toate locurile de intalnire din lume. Cineva din tabara a incercat sa explice reactia fanilor fata de noi, spunand ca "ei detin muzica voastra, iubesc muzica voastra si cred ca va detin si pe voi - de aceea se conecteaza de fiecare data cand sustineti spectacol".

Inceputul acestei comuniuni a fost ciudat prima oara, pentru ca noi nu eram stele, eram doar cinci frati din Indiana. Cu modul acela de gandire initial, ne uitam la fete si gandeam: “Ce se intampla cu voi? sau de ce plangeti asa? de ce sunteti distruse?” Si noi ne-am intalnit idolii – pe Smokey Robinson, Temptations, Jackie Wilson - si ne-am mentinut calmul. Sa nu ne intelegeti gresit, ne-am obisnuit curand cu asta, pentru ca atunci cand ceva devine o intamplare de zi cu zi, isi pierde ciudatenia. Acelasi lucru care ne-a uimit s-a transformat intr-o emotie pe baza careia am inflorit.

Acesta a fost inceputul faimei noastre si niciodata nu am considerat-o "faima" inainte. Sau adulare. Ne-am gandit doar la succes si sa fim cei mai buni. Schimbarea a fost rapida si ametitoare. La Forum, Papa Samuel si Mama, tinand-o pe Janet adormita intr-o patura, s-au asezat pe primul rand. Cred ca Janet era singura persoana din America care putea pretinde ca a adormit la un concert Jackson 5. Mama spunea ca nu a putut sa-si creada ochilor. "Tot ce am putut sa vad a fost cum copiii mei erau urmariti si alergau sa se ascunda si m-am ingrijorat pentru voi." 

                                                                              

Rebbie a venit sa ne vada in Kentucky, dar si-a petrecut jumatate din timp urmarindu-i pe fani, nu pe noi. "Cum pot auzi muzica daca tipa asa?" a intrebat ea. Chiar si Joseph a fost intrigat. "Ultima oara cand am vazut ca oamenii bocesc si lesina in felul acesta, a fost la biserica baptista, cand eram copil ", a glumit el. A urmat aprobarea in masa pe care el nu a putut sa o contrazica. De la stat la stat, nebunia si vanzarile record au continuat sa creasca, ridicandu-se in luna iunie 1970, odata cu lansarea celui de-al patrulea single, "I'll Be There", care a depasit topurile - facandu-ne primul grup care a iesit pe porti cu patru No.1, unul dupa altul. In primul nostru an, am vandut 10 milioane de singles in lumea intreaga. A fost incredibil atunci, pentru mine este incredibil si acum.

Pana la al patrulea concert, sustinut la Boston Gardens, Motown a instituit o securitate sporita, prin urmare am avut parte de protectia politiei pe stadioane si de coloana de automobile care ne escorta prin fiecare oras. Locatiile unde se organizau concertele ne asigurau ca politia era postata in fata si in partea laterala a scenei. Repetam "strategia de iesire" in timpul verificarilor sonore, trecand prin locurile de evacuare stabilite, ca si cum ar fi fost o simpla rutina de dans. Cei ce transportau si intretineau echipamentele muzicale mi-au spus sa nu imi abandonez basul, asa ca eu si Tito ne-am deprins sa fugim cu chitarele pe care le aveam. In calitate de frati, am facut si un pact de economisire a timpului: "Cand vine timpul sa fugim, fiecare este pe cont propriu. Nu va agatati de cei din jur, doar continuati sa alergati si sa va indreptati spre masina." In cele din urma, am coborat limita necesara evacuarii de urgenta – la finalul unui spectacol sau la intreruperea lui – pana la 30 de secunde de la scena pana la limuzina.

Savuram perioada de emotie si pregatire de la inceputul fiecarui concert, cand stateam in spatele scenei, stransi unul intr-altul, cu mainile indreptate spre mijloc, promitandu-ne sa iesim pe scena si sa-i "zdrobim". Apoi, arena se cufundata in intuneric, moment care declansa vuietul. In acel intuneric bezna, ne luam pozitiile la microfoane, cu capul in jos, simtind energia emisa de multime. Simti totul, fara sa vezi nimic. Johnny facea deschiderea batand la toba. Apoi Ronny la tastatura. Luminile erau activate si totul devenea frenetic. De pe scena, privirea fanilor care navaleau in fata era un spectacol de neuitat. In cel mai rau caz, daca se intamplata sa stai intr-un rand din calea acestei invalmaseli, era timpul sa fugi sau riscai sa fii calcat in picioare.

Din punctul de vedere al lui Michael, el spunea ca este o iluzie optica – “ca zidurile care se prabusesc pe masura ce toata lumea se indreapta in mijloc”. Am vazut atatea fete luptandu-se si catarandu-se una peste celalalta pentru a ajunge in fata. Plangeau. Lesinau. Erau scoase pe targa. Un lucru pe care Michael nu l-a inteles niciodata, era de ce adolescentele isi scoteau sutienele si chilotii si le aruncau pe scena. „Ugh! De ce fac asta?", ne intreba el. Probabil ca ii aminteau prea mult de Rosie din timpul noptilor de striptease, dar ceilalti frati nu se suparau. Am pierdut numarul noptilor in care am avut gatul basului imbracat cu lenjerie de corp, in timp ce cantam. De multe ori, fetele alergau pe scena, insa politia parea croita sa mentina ordinea. Ne obisnuiseram sa asteptam ca fanii sa apara de nicaieri in mijlocul cantecului, sa ne prinda de haine sau sa ne imbratiseze, pana cand erau imprastiati.

De multe ori, trebuia sa ne retragem de pe scena. Imi amintesc ca eram in Detroit, iar promotorul nostru de atunci, E. Rodney Jones, a luat microfonul pentru a face un apel la calm: "Jackson 5 vrea sa termine spectacolul, dar trebuie sa va intoarceti la locurile voastre... Intoarceti-va la locurile voastre, altfel spectacolul va fi anulat din motive de siguranta", avertiza el. Dupa trei avertismente inutile, pompierul sef a iesit afara si luminile s-au aprins. "Opriti-l! Opriti-l! " Era o gluma printre noi ca, fiind pompier sef, garantat aveai parte de plimbare in majoritatea oraselor. Dar, momentele in care cu adevarat trebuia sa fugim pentru a ne salva viata, erau cele de la finalul concertului, pentru ca fanii plecau mai repede si o luau la fuga spre iesirea din locatie, pentru a se imbulzi langa masina noastra.

Acestea erau cele mai infricosatoare momente, pentru ca erau la fel de agreabile ca si fuga printre tufele gigantice de trandafiri. Odata intrati in masina, nu puteam privi prin ferestre, deoarece masa corpurilor fanilor eclipsa lumina zilei. Daca acea limuzina se zguduia pe roti, asta insemna o incercare nereusita. Am incercat sa calmam odata situatia, prin coborarea ferestrei pentru a inmana un autograf. Zece maini au apucat bucata de hartie si au rupt-o in bucati, in stil piranha. Bill Bray a strigat: "Sa nu mai faci asta niciodata! O sa-ti scoata bratele!" Nu parea deloc sa aprecieze faptul ca noi toti stiam deja ce insemna sa-ti pierzi aproape un membru, pentru ca trecerea noastra prin multime – pe stadioane sau in aeroporturi - era o experienta plina de vanatai.

Lumea ne tragea de brate, maini, umeri, obraji, capete si par. Pentru mine, exista o singura modalitate de a negocia busculada: s-o iau la sanatoasa, deoarece sprintul puternic ma tinea in miscare fara sa fiu prins. Michael, mai mic de statuta, cu mainile acoperindu-si fata, trecea precum un mic dinam. Intorsi la hotel, comparam taieturile, vanataile si zgarieturile care devenisera suveniruri din orase diferite, iar garderoba era cea care evalua daunele pentru camasile rupte. Niciunul dintre fani nu intentiona sa ne faca rau, stiam asta foarte bine, dar trebuia totusi sa avem grija, mai ales in privinta acelor fete care intrau pe scena.

Michael: Ati vazut-o cum alerga spre mine? Nu ati vazut-o cum se apropia?

Tito: "Ma gandeam, la naiba, el mai bine sa fuga".

Michael: Ati vazut-o ce voia? Saruta-ma, saruta-ma – si se infigea in mine!

Eu: "A facut si ea asta ca sa faca pe grozava".

Preocuparea managementului era intotdeauna bunastarea noastra si intr-o buna zi, cineva a venit cu ideea unei strategii de momeala: “folositi un VW ca si masina de scapare si lasati fanii sa va urmareasca limuzina goala.” Ceea ce ei au si facut. Din nefericire, creierul care a ordonat Volkswagenul nostru nu a socotit suficient spatiu pentru sapte baieti, Joseph si Bill Bray. Nu aveam de ales - si nici timp - decat sa intram inauntru. Eram numai picioare si labe, sarutam plafonul masinii, ferestrele si unul pe celalalt, dar am reusit intr-un final sa disparem. Pe atunci, asta era tot ceea ce conta. Dar fanii se chinuiau sa ne depaseasca, incercand ca, pe neasteptate, sa ne prinda. In loc sa navaleasca pe scena (asa cum ne asteptam), au inceput sa asalteze avioanele.

Aceasta tendinta a inceput in Detroit, in jurul anului 1971. Am aterizat, avionul isi facea rulajul la sol si ne pregateam sa debarcam, cand Jackie a aruncat o privire pe fereastra si a strigat: "Au venit! Au venit!" In zilele acelea, cand securitatea unui aeroport era asa de restransa, ca la parcarea auto a unui supermarket, acea multime de fani a rupt cordonul de politie aflat la departare si s-a indreptat catre noi. Ne puteam agata de scarile avionului si sa ne intoarcem. Stewardesele ne-au deschis usa, am sarit jos, ne-am ingramadit in limuzina si am scapat la limita de timp.

Fara sa se fi descurajat, alti fani au asteptat in masini la iesirea din aeroport, ca sa ne urmeze. Fetele ne-au urmarit pana la hotel, iar unele s-au ascuns in tufisurile hotelului pentru a se strecura mai tarziu inauntru, ca "oaspeti ai hotelului". Ne urmareau in timpul verificarilor de sunet si la mall-uri, iar haituirea revenea, provocand haos, cand indrazneam sa vizitam obiectivele turistice din diferitele orase. Daca o tejghea sau un raft era in cale, fanii ne terorizau, asa ca noi fugeam intr-una.

Nu voi uita niciodata momentul in care am reusit sa ne amestecam neobservati intr-o multime imensa - trebuie sa fi fost aproximativ 50.000 de oameni – cand ne-am dus la Grambling-Cal State Fullerton Clasic, marele stadion din LA, pentru a prinde niste meciuri de fotbal. Jackie era ca in rai si totul mergea atat de bine, pana cand crainicul a raspuns suprasolicitarii si a dezvaluit multimii ca: (a) eram toti in interiorul stadionului si (b) unde stateam. Ne-am uitat unul la altul, i-am vazut pe toti acei oameni cum se intorc spre noi si am stiut ce avea sa urmeze. Dupa cum spunea Los Angeles Sentinel: "cei de la Jackson 5 au trebuit literalmente sa fuga pentru a-si salva viata, atunci cand au fost prezentati publicului..."

Cel mai ciudat lucru a fost cand am sunat acasa sa verific ce face mama si ea mi-a spus ca fanii s-au campat dincolo de casa, dupa ce au trecut Bulevardul Sunset. "Esti bine?" am intrebat-o.“Oh, da, sunt bine” a spus ea. “I-am invitat inauntru si i-am servit cu ceva bauturi”. “De ce a trebuit sa-i inviti inauntru, mama?” “Ei bine, nu puteam sa fiu nepoliticoasa si sa-i indepartez, nu-i asa?” Janet ne-a spus ca unele dintre fete s-au asezat in jurul mesei din bucatarie timp de ore, ramanand pana la unsprezece noaptea, pentru ca Mama nu se putea indura sa le ceara sa plece. La toti ne-a luat ceva timp sa ne adaptam la faima, in acele zile. Era o epoca diferita a "celebritatii".

In acele vremuri, vanatoarea nu era condusa de paparazi care cautau sa faca fotografii, ci de fanii care doreau o bucata din noi, urmarindu-ne in hoteluri si campand dincolo de casa noastra. Nu ne-a deranjat, iar sugestiile anterioare ca Michael ar fi fost redus la lacrimi constante dupa o imbulzeala, nu sunt adevarate. Cu totii le-am gasit ca fiind urmariri nebunesti, infricosatoare uneori, dar Michael a inflorit pe acea adulatie, asa cum am facut noi toti. Adulatia ii spunea ca facem bine; ea ii spunea ca suntem iubiti. Singura lui frustrare era ca, in cele mai multe nopti, finalul era compromis sau incheiat brusc, insa a acceptat repede ca nebunia facea parte din acordul facut cu fanii.

"Fanii sunt cei care cumpara inregistrarile si vin la concerte. Ei sunt cei care fac ca acest lucru sa se intample, nu Joseph, nu Motown, nu noi", spunea Michael. El nu si-a pierdut niciodata respectul fata de fani: i-a considerat a fi o a doua familie si el, ca si noi, a impartasit o relatie unica cu ei intr-o epoca in care accesibilitatea era cu mult mai mare decat in prezent. Intotdeauna i-a considerat pe fani prieteni extraordinari, oameni de care i-a pasat cu adevarat si pe care i-a iubit. Desigur ca au existat intotdeauna extreme, iar unii fani au avut un impact ciudat. Dar, a durat ceva timp inainte ca tipul "Billie Jean" sa fi aparut.

Dupa spectacol, dupa marea-evadare, ne intorceam la televizorul din camera de hotel, ca sa prindem stirile locale. Era cel mai ciudat lucru, sa ne uitam la noi insine - si la toata mania aceea – la televizor. Michael urmarindu-l pe Michael, era o priveliste buna de observat, pentru ca se studia in fragmentele din concerte, la fel de indeaproape cum il examinase pe James Brown sau pe Sammy Davis Junior. Era un moment al zilei cand el era foarte linistit, criticandu-se, urmarindu-si fiecare miscare, cautand posibilitati de perfectionare. Nu stia cat de bun era. Oamenii il omagiaza pe Michael Jackson artistul care a explodat in anii optzeci, dar a fost la fel de bun si in anii saptezeci.

Contactati pe cineva care a fost alaturi de el la fiecare spectacol: el electriza ca si copil si stia cum sa ajunga la multimea in miscare. Personalitatea sa, daruirea si autoritatea vocala pura dominau multimea si el le vorbea ca un lider, nu ca fratele nostru de 12 ani. "Sunteti gata, baieti?" intreba el, contand pe noi, sau, cand o melodie mergea foarte bine, striga "Acum!" - luand o fraza de la Marvin Gaye - iar audienta aplauda. – “Chiar acuuuum!” spunea el, mai tare, iar multimea era in delir. Iar Jackie alimenta interesul prin stimularea emotiilor tuturor: "Vreti mai tare? Vreti mai tare?”

Interpretarea spectacolului ne oferea noua un sentiment de euforie care este greu de descris. Imaginati-va ca sunteti Clark Kent care se transforma in Superman si fiecare oras crede in puterea voastra. Cred ca este destul de asemanator ceea ce simtiti. In timpul evenimentelor de presa, reporterii erau intotdeauna fascinati de talentul precoce al lui Michael si incercau sa obtina un raspuns genial punandu-i cea mai neinspirata intrebare: "Michael, cum faci muzica? De unde vine ea?” Michael, de obicei, rasfoind paginile unei reviste ce era bariera sa de aparare, ridica ochii si aplica tactica invatata la scoala Motown: - repeta intrebarea ca sa-si ofere timp de gandire pentru raspuns - "Cum fac asta? Da... toata lumea vrea sa stie". Apoi venea raspunsul genial: “De cele mai multe ori, nu stiu cum fac. Fac tot ce pot - eu doar interpretez.” Era ca si cum ai intreba o pasare cum zboara: nu stie, doar bate din aripi si pleaca.

Cu toata adrenalina avuta in sistemele noastre, era aproape imposibil sa dormim si nu aveam cum sa rezolvam aceasta situatie cu un sprint rapid in jurul parcului sau cu o plimbare in aer liber, pentru ca fanii nu numai ca ne asediau hotelul, dar mai si alergau pe holuri pentru a ne gasi, cautand pe singurul om cunoscut – cel care se ocupa de securitatea noastra, Bill Bray. Il gaseati pe Bill, ii aveati si pe cei de la Jackson 5.

Statea intotdeauna pe un scaun, in fata camerelor noastre sau in camera direct opusa, cu usa deschisa, privind la televizor. Descrierea muncii lui Bill era, dupa cum spunea chiar el, “pentru a ma asigura ca nici fetele nu urca sus la voi si niciunul dintre voi nu coboara ca sa ajunga la fete”. Odata - cred ca era la Chicago - trei fete s-au intors exact la momentul in care el lua o mica pauza de toaleta. Michael, eu si Marlon tocmai ce comandaseram serviciul in camera, cand am auzit un ciocanit puternic in usa - Bill nu era nici pe departe pasionat sa bata la usa. Intotdeauna ne spunea: “Deschideti usa, mucalitilor.” Am privit prin gaura cheii si am vazut trei chipuri concave astupandu-si gura, in incercarea de a nu striga.

Asta, pana cand l-au auzit pe Michael intreband: "Cine este?" Atunci nu s-au putut abtine. Au inceput sa bata cu putere in usa, tipand sa fie lasate inauntru. “Michael! Michael! Lasa-ne sa te vedem... lasa-ne inauntru... un minut” De o parte a usii, trei fete bateau cu toata puterea lor in usa. De cealalta parte, trei frati presau cu spatele lor contra usii, cu tocurile infipte in covor, in cazul in care fetele ar fi incercat sa treaca. Tot ceea ce spun suna nebunesc, dar credeti-ma, cand ai vazut o multime de fete rupand scena, nu-ti mai pui intrebarea care dintre sexe este mai puternic. Deoarece fane erau peste tot, detentia noastra fortata nu oferea prea multe optiuni de relaxare si respiratie, ceea ce insemna ca sapte baieti se zbateau dincolo de pereti cu energie stapanita.

Trebuia sa ne eliberam intr-un fel, asadar, cu aprobarea lui Bill, practicam sprinturi pe coridor sau stabileam cine poate merge cel mai repede pana la capat si inapoi. Aveam cele mai nebunesti batai cu perne si nu stiu cate saltele am distrus prin folosirea lor ca trambuline. In nebunia noastra iesita din comun, Michael era in elementul lui. Ca sef al celor pusi pe glume, el avea o rezerva de pulbere pentru mancarime, perne moi, bombe cu un miros neplacut si baloane cu apa. Aruncarea baloanelor cu apa de la ferestrele hotelului nostru in capetele strainilor, plasarea bombelor cu miros urat in ascensoare si plasarea galetilor de plastic cu gheata, in echilibru pe o usa lasata intredeschisa, se numarau printre trucurile si capcanele sale preferate.

Ne determina pe toti sa facem asta, in special cu Suzanne de Passe, cu Bill Bray, cu Jack Richardson si cu omul PR de la Motown, Bob Jones. Suzanne stia prea-bine ca noi avem cate ceva in maneca si intra cu foarte mare prudenta, dar Bob intra direct, de fiecare data. Acele nopti petrecute in hoteluri au fost probabil cele mai grele nopti pentru Jackie, care avea 20 spre 21 ani si Tito, care avea 17 ani. Ei stiau ca tinerii care intretineau echipamentele si care nu erau mult mai in varsta, mergeau in cluburi de noapte si cafenele blues. Cu toate acestea, ei ramaneau sub supraveghere: Jackie pe pat, urmarind sportul la televizor, iar Tito la birou, lipind modelele Airfix ale avioanelor si ale navelor de lupta.

Cred ca lui Bill Bray ii parea rau pentru noi toti, cand vedea cat de greu calatoream, repetam, sustineam spectacole si alergam, si totusi nu aveam nicio perioada reala de stationare pe drum. Am realizat aproximativ 15 intalniri in anul 1970, inainte de primul nostru turneu national important din anul 1971, cand am realizat aproximativ 46 de intalniri, de la est la vest, plus numeroase emisiuni de televiziune, interviuri media si aparitii. Bill era un fost detectiv, repartizat noua de catre Motown, si avea o infatisare de unchi. Batran, cu pielea deschisa la culoare, cu parul rar si barba alb-neagra, auzea greu, asa ca intotdeauna trebuia sa strigam. Il porecleam "Shack Pappy" (taticul din coliba) si il respectam enorm, in principal pentru ca stia de gluma.

Uneori, ritmul programului nostru il ajungea si pe el si adormea in culise sau la hotel, inainte de spectacol. Michael, cel mai rapid de picioare, se furisa, ii lega sireturile unele de altele si se retragea in spatele usii. Apoi, noi strigam prefacandu-ne panicati: “Bill! Bill! Ajutor!” El sarea si cadea in fata. Relatia noastra cu Bill era una speciala si asta insemna ca ne va ierta daca, de exemplu, dupa ora unsprezece, ne vedea incercand sa mergem in varful picioarelor prin postul lui. “Te vad, glumetule! Te vad!” striga el. "Bill!", ii raspundeam eu, "Nu doresc decat sa mananc ceva, acum, la miezul noptii!" Intotdeauna exista cate un automat pentru diferite alimente si bauturi reci, la capatul coridorului si acesta devenea centrul multor misiuni tarzii de noapte, ca sa obtinem mai multe fursecuri, chips-uri si Coca-Cola. “Acum, duceti-va in pat, inainte ca Joseph sa se intoarca, ne spunea el.”

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson

LA MULTI ANI NATIUNII ROMANE!

Sa salutam Marea Unire… “ca pe rasaritul cel mai stralucit al celei mai senine zile a neamului romanesc.”

 

Sunt fara de hotar si greu de egalat toate jertfele si trairile compatriotilor care, de-a lungul istoriei, au aparat cu demnitate hotarele celor trei tari romanesti, dar si simtamintele acelora care au asteptat de-a lungul timpului, cu ardoare si speranta, marea clipa promisa – cea a Unirii cu Tara, pentru intregirea natiunii in hotarele sale politice firesti. "Unirea, natiunea a facut-o", spunea Mihai Kogalniceanu. Poporul roman a militat indelung pentru tara sa, a luptat pentru ea, s-a jertfit pentru ea, “ajungand nu numai la constiinta individualitatii sale nationale, dar si la constiinta demnitatii si a valorii sale”. 

Gandurile lor, izvorate din dorinta milenara de intregire a neamului, raman chezasie marilor evenimente ce ne-au marcat istoria:

DORINTA MARIEI SALE

”Si hotarul Ardealului… pohta ce-am pohtit… Moldova si Tara Rumaneasca" 

         - Documentul „Dorintele lui Mihai-Voda Maria Sa, domnul Ardealului, Moldovei si Tarii Rumanesti…”/ iulie 1600

ULTIMA MEA VOINTA

„Ardealul nu mai este Ardeal, ci Romania… Uitati-va pe camp, romanilor, suntem multi precum cucuruzul brazilor, suntem multi si tari”

        - Avram Iancu/ Marea Adunare Nationala de la Blaj, 15 mai 1848.

 “Unicul dor al vietii mele fiind ca sa-mi vad Natiunea mea fericita, pentru care, dupa puteri am si lucrat pana acuma, durere fara mult succes, ba tocma acuma cu intristare vad ca sperantele mele si jertfa adusa sa prefac in nimic. Nu stiu cate zile mai pot avea; un fel de presimtire imi pare ca mi-ar spune, ca, viitorul este nesigur. Voiesc dar si hotarat dispun, ca dupa moartea mea, toata averea mea miscatoare si nemiscatoare sa treaca in folosul natiunii, pentru ajutor la infiintarea unei academii de drepturi, crezand cu tarie ca luptatorii cu arma legii vor putea scoate drepturile natiunii mele!”

       - Avram Iancu/ Campeni, 20 decembrie 1850 

LIBERTATE ROMANILOR

„Astazi, vedem curat ca acelasi despotism ne copleseste pe toti romanii impreuna cu ungurii, dusmanii de ieri, si cu toate popoarele Europei. Astazi este invederat pentru tot romanul cu minte si cu inima ca libertatea nationalitatilor nu poate veni de la curtile imparatesti si din mila impilatorilor si a despotilor, ci numai dintr-o unire stransa intre toti romanii si dintr-o ridicare a tuturor impreuna si in solidaritate cu toate popoarele impilate”.

      - Nicolae Balcescu/ anul 1851

ONOARE PATRIEI

„Ofiteri, subofiteri, caporali si soldati, astazi va fi una din cele mai insemnate zile in datinile noastre. Primind steagurile cele noi, aduceti-va pururea aminte ca va incredintez onoarea Tarii noastre. Steagul inseamna Romania! Acest pamant binecuvantat al Patriei, stropit cu sangele strabunilor nostri si imbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecaruia, casa in care s-au nascut parintii si copiii vostri! Steagul este inca simbolul devotamentului, credintei, ordinii si al disciplinei ce reprezinta oastea. Steagul este totodata trecutul, prezentul, precum si viitorul Tarii, intreaga istorie a Romaniei. Intr-un cuvant, steagul reprezinta toate victoriile si virtutile militare, care se cuprind in acele doua cuvinte sapate pe vulturii romani: ONOARE SI PATRIE! Voi, ofiteri, subofiteri, caporali si soldati, jurati sa pastrati cu onoare si fara pata steagurile voastre si asa veti corespunde increderii si asteptarii ce am pus impreuna cu intreaga noastra tara, in voi. Jurati sa le aparati in orice imprejurare ca pe un sfant depozit ce incredintez bravurei si patriotismului vostru”.

       - Alexandru Ioan Cuza/  Cotroceni, septembrie 1863

OCHIUL DE JAR NESTINS

“In izolarea mea, ma simteam tot mai mult ca un cetatean, aproape fara taram, al unei patrii spirituale mai presus de hotare si timp… Prin toata forta imprejurarilor, dar si a conditiilor inerente ei, viata mea, ce nu mai era a mea, ci si a “radacinilor” cu care ea se confunda, se dedubla. Si participam astfel, intermitent, cu toata fervoarea, la ceea ce se petrecea in spatiu si timp, in preajma si mai departe.

Intregirea natiunii in hotarele sale politice firesti era o promisiune ce inca din copilarie mi-o facea frunza arinilor, murmurul apelor si bataia profetica a aripilor din vazduh. In aerul acestei promisiuni am crescut. Iar cand s-a incins de-a binelea razboiul, pe care pe de-o parte il cantaream cu atata oroare, gaseam din alt punct de vedere ca istoria nu iesea prielnica in intampinare. Cautam, cu alte cuvinte, unui cataclism, declansat din cauze neghioabe, o semnificatie coborata din tarii si o legitimare ca preludiu al unei supreme impliniri. Dar de la izbucnirea epicului foc au trecut doi ani!

De cate ori n-am disperat ca micul stat roman, spre care inimile noastre se intorceau ca un imens lan de floarea-soarelui, a pierdut ocazia, ce nu se va mai repeta.

Cateodata mi se parea chiar ca “Tara” s-a impotmolit in pragul destinului ei. Doi ani si-au picurat clipele in cupa nerabdarii, si hotarul din varful muntilor nu se mai punea in miscare sa vina asupra noastra, sa se desfaca un moment, si-apoi sa se inchida iarasi, imbratisindu-ne! Numai zvonuri din om in om, si prin vama cucului, strabateau cateodata “de dincolo”, ca sa mai sufle in spuza vetrelor de aici, si sa scoata iarasi la iveala ochiul de jar nestins.”            

        - Lucian Blaga/ “Hronicul si cintecul virstelor”- 

FRATI ROMANI!

“Locul cel mai istoric al neamului nostru va asteapta cu bratele deschise. Veniti deci si-l atingeti cu pasul vostru, ca sa simtiti fiorul ce l-a miscat odata pe marele voivod cu numele de arhanghel, pe martirii Horia, Closca si Crisan, pe craiul muntilor Avram Iancu, si pe toti cei cari au inceput si lucrat la realizarea visului de veacuri, pe care noi cei de azi il vedem si-l salutam, ca pe rasaritul cel mai stralucit al celei mai senine zile a neamului romanesc.”

        - Programul marei adunari constituante a romanilor din Transilvania si Ungaria - 1 Dec. 1918

TRAIASCA ROMANIA MARE, UNA SI NEDESPARTITA

“Vestea imbucuratoare ce Imi aduceti despre maretul act al unirii cu Regatul Roman, savarsit in vechea cetate a lui Mihai Viteazul, a umplut inima Mea de net supusa bucurie si am primit-o cu vie emotie.

Munca deosebita depusa in cursul vremurilor de barbatii patriotici, purtatori credinciosi ai idealului national, azi si-a gasit rasplata bine meritata. Din lacrimile celor cari au plans si au suferit, cari au luptat fara preget, din sangele celor cari au muncit pentru infaptuirea lui, lasand ca mostenire sfanta credinta lor nestramutata, a rasarit samanta, a carei roade azi le culegem, ca un dar din cer.

Multumesc Atotputernicului, ca Mi-a ingaduit ca, prin vitejia ostasilor Mei, sa contribui la aceasta mareata fapta si ca impreuna cu poporul Meu iubit sa pot trai si eu aceste clipe inaltatoare. Cum am fost partasul suferintelor si durerilor voastre, asa iau din adancul inimii parte la bucuria voastra, care este aceea a tuturor Romanilor si, unind glasul Meu cu glasul vostru, va zic plin de mare nadejde intr-un viitor frumos: Traiasca ROMANIA MARE, una si nedespartita.”

           - Telegrama regelui Ferdinand I/ 1 decembrie 1918

NU PLANGE, MAICA ROMANIE!

Nu plange, maica Romanie,
Ca am sa mor neimpartasit!
Un glont pornit spre pieptul tau,
Cu pieptul meu eu l-am oprit…

Nu plange, maica Romanie!
E randul nostru sa luptam
Si din pamantul ce ne arde
Nici o farama sa nu dam!

Nu plange, maica Romanie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii nostri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o stim!

Nu plange, maica Romanie!
Aduna tot ce-i bun sub soare;
Ne cheama si pe noi la praznic,
Cand Romania va fi mare!

 - Versuri gasite in ranita unui soldat mort in toamna anului 1918,
 pe muntele Sorica, din Carpatii de Curbura.

TRIPTIC LA MAREA UNIRE     

 

I. Basarabia, 9 aprilie 1918

Ne-au daramat lacasele cu tunul
ne-au vanturat in cele patru zari
tribunii nostri, unul cate unul
i-au rastignit in jug de lumanari.

Procesiuni prin stepa asiata
familii smulse-n zori din asternut
vechi pamanteni ce-au stapanit odata
manati de patul pustii si de cnut.

E sfartecata harta cu hangerul
un rau secat ne minte in zadar
pamantu-i rupt, dar oglindeste cerul
adevarata piatra de hotar.

Aici, prin vreme, totul ii acuza
nu-i mai indura nimeni pe procleti
nici clopotul, nici azima din spuza
nici bourul din stema cu peceti.

Si-i mai acuza datina ce canta
la vicleim, la nunti si-ngropaciuni
iar peste toate, Limba noastra sfanta
icoana facatoare de minuni.

E graiul meu si-al celor ce-o sa vina
si-al muntilor de oase ce nu tac
o pravila de aur si lumina
cu slove de marimea unui veac.

E Limba Romei tamaduitoare
in ea s-au poticnit dusmanii mei
din Capriana lui Stefan cel Mare
pan' la Hotin, Tighina si Orhei.

Aceasta-i ziua binecuvantata
cand Sfatul Tarii buciuma la stani
psaltirile miros a judecata
si moldovenii iar isi spun romani.

E uvertura sacra a Unirii
e temelia casei unui neam
ingenuncheati, au priceput si zbirii
ca romanesti sunt toate: rau si ram.

Si ca minciuna n-are viata lunga
si ca din zorii lumii stam aici
Sodoma si Gomora sa-i ajunga
pe toti vrajmasii nostri venetici!

II. Bucovina, 28 noiembrie 1918

Imbraca-te in aur frumoasa Bucovina
acum ori niciodata e timpul sa renasti
n-au vulturii habsburgici puterea sa te-atina
mestecenii si fagii parca-s faclii de Pasti.

Si ei iti lumineaza fagasul catre tara
pe vechile cazarme sunt flamuri romanesti
postalioane trase de cerbi se desfasoara
din Cernauti in Stupea, din Putna-n Ipotesti.

Sunt toate ale noastre, podoabe si minee         
si fluiera cioplita in inima de plop
vesmintele alb-negru, icoane ce scanteie
si acoperamantul Mariei de Mangop. 

                 

Iar peste toata slava din codrii de arama
topeste ceara alba sigiliul princiar
e un Luceafar tanar si bun de pus pe rana
e Sfantul Eminescu de paza la hotar.

Aici e salba noastra de manastiri batrane
e micul nostru Athos cu turlele de flori
pe tot cuprinsul sacru al Patriei Romane
cand spunem Bucovina, noi spunem Trei Culori.

Si obcina, si campul, si raurile toate
se scutura deodata de numele strain
imperiul se retrage ca fumul de pe sate
incepe era noastra, si restul e destin.

III. Transilvania, 1 decembrie 1918

Inflorit-a, inflorit-a
rugul iernii triumfal
risipite ca ursita
plang mormintele-n Ardeal.

De la Anna la Caiafa
trag in jug atati romani
si le sangereaza ceafa
au tarana in plamani.

Si se sting fara prihana
nu s-ar plange nimanui
tot Ardealul e o rana
lacomi sunt calaii lui.

Pana-n ziua marii hore
ninsa de un dor nespus
cand esarfe Tricolore
un intreg popor si-a pus.

Zi de iarna, zi lumina
instelata-n calendar
cronica de aur plina
piatra alba de hotar.

Timp inalt de-ntemeiere
flambura cu vulturi grei
semn ca Patria nu piere
cat mai are pui de lei.

Zi de brazi reverberata
si-nflorita de ecou
bucuria ta curata
azi o celebram din nou.

-   Poezie de Corneliu Vadim Tudor

Cat de luminoasa poate fi fiinta umana si cat de divin ii poate fi destinul, cat de nestramutata ii poate fi dragostea de neam si de tara, pentru care niciun sacrificiu nu este deajuns, atunci cand isi apara cu demnitate tarina strabuna, idealul integritatii si apartenentei la pamantul unde s-a nascut!

Iubesc acest spatiu mioritic unde m-am nascut, iubesc altarul acestui pamant romanesc ridicat de mii de ani spre soare, mi-s dragi satele noastre ascunse in palcuri inmiresmate de pomi si flori, si satenii nostri intelepti, cu vorba lor molcoma, si painea coapta in test, si gustul mancarilor facute in vatra, mi-s dragi muntii si vaile si potecile de munte, raurile si livezile, si amurgul si rasaritul plaiului romanesc. Toate sunt altfel aici, pentru ca aici sunt ACASA. Mi-e draga tara mea si amintirea ce ma leaga de trecutul ei glorios.

Iar daca exista, ca in oricare alt loc din lume, durere si neintelegere, si invidie si interese pe care romanii adevarati nu le pricep… atunci, pentru orice lucru urat de aici, exista ceva cu mult mai frumos. Sunt atatia oameni care vad asta. Si eu vad la fel. Cu ochii vad in sufletul altuia dragostea, chiar daca tot ce am iubit s-a dus si tot ceea ce stiam mi-a fost luat. Dar iubirea este in amintirile mele. Cea mai puternica magie care exista. Ne face mai puternici decat va fi rautatea vreodata.

Acestea sunt amintirile celor pe care i-am iubit si i-am pierdut. Iar daca noi le vom pastra povestea adanc in inima noastra, nimeni, niciodata, nu va putea sa-i ia de langa noi… iar faptele lor vor infrumuseta si imbogati de-a pururi pamantul si inima neamului romanesc.

                              Fii binecuvantata, Romanie Unita!

                  Fie-ti binecuvantat poporul, in pace si intelegere!