Michael Jackson - MOTOWN UNIVERSITY 1

Magia nevazuta din spatele muzicii

“Am inteles si lectia subtila de a ne tine ascunsi - strategia de asteptare-dezvaluire: lansati muzica pentru a face ca oamenii sa vorbeasca... dar nu-i lasati sa va vada. Nu le dati nimic. Lasati-i in suspans, ca intr-un film. Faceti-i curiosi si, cand sunt prinsi, surescitati-i. Apoi, cand starea de spirit este adecvata, “dezvaluiti-le” marele spectacol, albumul, fizic sau in concert.”

"Casa Mowton" era din cu totul alta lume, cu o dimensiune si opulenta dincolo de intelegerea noastra. Noi credeam ca numai regii si reginele pot trai atat de grandios, dar vila imitatie stil Tudor a domnului Gordy, din Detroit, era cu totul altceva. Acolo era si locul nostru, unde ne intalneam noaptea, pentru a ne prezenta spectacolul la una dintre petrecerile lui anuale. Un lucru era sigur: acolo nu exista strip-teases la miezul noptii, nici fructe aruncate pe scena. Nu era noaptea vreunui amator sau a domului Lucky de la Apollo. Nici casa nu era. Era o resedinta si inca una pe care muzica o furnizase. Michael ratacea ici-colo, intotdeauna curios, privind la marile plafoane, la candelabrele ce straluceau, la portretele mari, in ulei, ale domnului Gordy.

Afara, exista o fantana ornamentala si statui grecesti din marmura. In interior erau majordomi si oameni in alb care lucrau ca personal casnic. Totul era atat de bogat ornamentat, imaculat si curat. Am ajuns la Motown, ca si artisti cu contract nou-semnat, chiar daca contractele noastre erau blocate din cauza unor probleme de ordin juridic, de care nu am intrebat, dar nu era "nimic de care sa ne ingrijoram" si nici gazda noastra nu parea prea ingrijorata. Era pentru prima data cand avea de gand sa ne prezinte, asa ca noaptea aceea trebuia sa fie perfecta. Era iarna anului 1968 si nu aveam idee la ce sa ne asteptam. Gordy, barbos, efuziv, ne-a salutat pe noi, singurii sai interpreti in acea noapte, la usa, cu o bata de golf in mana. (Avea in spate un teren plin cu verdeata).

- Petrecerea data, era pentru Diana Ross. Era ziua ei de nastere. Asa ca, Berry i-a rugat pe cei 5 Jackson sa cante pentru Diana. La petrecere erau nume importante: Smokey, Vandellas, Temptations, Supremes, Four Tops. Iar ei interpretau piesele lor in fata lor. –

“Cabina noastra de proba” era casa cu piscina, in afara bazinului de inot acoperit, iar "scena" era o zona rezervata la capatul indepartat al bazinului, cu suficient spatiu pentru tobele lui Johnny si claviatura lui Ronny. Oaspetii aveau sa stea in fata noastra, in capatul opus, asezati pe randuri, intre coloanele grecesti. In timp ce barbatii imbracati in costume si femeile care purtau diamante au inceput sa se adune, Michael si Marlon au continuat sa alerge prin fata casei cu piscina pentru a vedea prin ferestre cine erau cei din fata. Jackie, Tito, Johnny, Ronny si cu mine mai intai ne-am schimbat si apoi am inceput sa repetam, in minte, spectacolul. Dintr-o data, Marlon a dat buzna inauntru, spunand: "Smokey Robinson este aici!" Si s-a repezit inapoi.

Dupa care, a aparut capul lui Michael la usa: „Uau! Tocmai am vazut pe cativa de la trupa Temptations!" Apoi, Marlon: "Gladys Knight este aici!" Apoi Michael, din nou, strigand: " Diana Ross! Am vazut-o pe Diana Ross!" Tito si cu mine am sarit si am alergat afara, pentru a ne asigura ca nu a fost o alta gluma. Dar, era adevarat. Domnul Gordy adunase crème de la crème din familia Motown - si cine stia cate alte persoane din industria muzicala! Inca din luna iulie, noi ne consideram de fapt artisti Motown, impreuna cu Temptations, Marvelettes, Martha & Vandellas, Smokey, Gladys, Bobby Taylor, Diana Ross, Marvin Gaye si Four Tops. De atata timp, ne doream sa fim ca ei si sa ajungem acolo unde sunt ei! Si eram pe punctul de a realiza jumatate din ce ne propusesem.

Jackie se agita intr-una: “Baieti, trebuie sa ne concentram. Haideti. Stiti toti ce trebuie sa faceti?” Era foarte clar ca, pentru el, momentul potrivit se apropia, iar actualizarile de stiri periodice ale lui Michael si Marlon nu prea ajutau. Destul de amuzant, dar, a fost singura ocazie cand Joseph nu s-a aflat in culise. Era ocupat sa stranga mana cu toate acele nume importante si, poate, de aceea, Jackie avea draci. “Haideti, trebuie sa intelegeti. Trebuie sa ne concentram", ne spunea el. Dupa Joseph, Jackie era cel care folosea cel mai mult cuvantul respectiv. Michael si Marlon s-au apucat de treaba, iar noi ne-am strans gramada, spunandu-ne unul altuia ca ar trebui sa "mergem acolo si sa rupem locul".

De-a lungul anilor, asa vorbeam inainte de spectacol: "Rupeti-i"; "Sa-i facem praf"; "Sa-i omoram" sau "Sa iesim si sa-i ranim". Michael a folosit aceste fraze in munca de artist solo. Cine a lucrat cu el, va recunoaste acest dialect local. Se lupta cu cuvintele imprumutate de la Joseph. Ca si copii, stiam calibrul talentelor ce asteaptau sa ne priveasca si, totusi, nu ne-am simtit nicio clipa complexati sau inferiori. Ca prim grup de copii de la Motown, nu am asteptat sa ne realizam numarul: cantecele "My Girl" si "Tobacco Road" si un numar a lui James Brown.

Aveam in minte o mare intrebare: cum vor reactiona? Cum erau acesti oameni de la Motown intr-un cadru privat? La o audiere? Doua persoane absente erau cele pe care le-am fi dorit acolo: Mama si Rebbie. Mama asteptase atat de mult timp, in folosul nostru, sa ne luam zborul, isi sacrificase propriile ei vise si simtise lipsa baietilor ei in majoritatea week-end-urilor. Iar cand Motown a erupt pentru prima oara, Rebbie a fost cea care a mers la magazinul local sa cumpere piesele nou-lansate si sa danseze “sock hops” cu Jackie. Ea reprezenta tot ceea ce crease dl. Gordy: "sunetul tinerei Americi".

Sau, asa cum ar fi spus un alt motto Motown: "Ea reprezenta ceea ce conteaza in ritm". Odata ce am ajuns la piscina, cu microfoanele si instrumentele in mana, ne-am uitat de o parte si de alta a luciului apei si am retinut fetele celor mai buni dintre cei care priveau. Am asteptat un singur semn din partea lui Michael si apoi am inceput s-o ucidem. Energia acelui spectacol a fost incredibila si putem spune ca publicul nostru VIP a fost acaparat de ea. Ei nu numai ca erau plini de amabilitate, ci o iubeau. Dupa cel de-al doilea vers al piesei “My Girl”, toti bateau ritmul, dansau si aplaudau, chiar au fluierat, atunci cand Michael si-a executat miscarile si a incendiat locul.

  

In timp ce ne faceam plecaciunile, l-am vazut pe domnul Gordy in picioare, in fata multimii, aplaudand cel mai tare, zambind cel mai larg alaturi de Joseph, umfladu-si pieptul. Intotdeauna un semn bun. Cand Smokey Robinson si Marvin Gaye au venit sa-si exprime entuziasmul, am inceput sa simtim ce inseamna sa fim buni. Toata lumea vorbea despre "micul copil" - Michael - iar Diana Ross a venit direct la el. A spus cateva cuvinte si i-a apucat obrajii, ca o matusica care-si intalneste nepotul preferat. Vorbeam cu altcineva in acel moment, dar am observat cat de visator era el.

Era pentru prima oara cand o intalneam pe Diana, care intretinea povestea Motown si care insista asupra faptului ca ea ne descoperise. Mitul acesta de marketing a fost inventat pentru ca, ni s-a spus, era o poveste de asociere, asa ca l-am memorat ca "fapt", pentru a-l spune jurnalistilor. In noaptea aceea, am ramas la apartamentul din Detroit a lui Bobby Taylor si am sunat-o pe Mama in Gary, fiecare dintre noi preluand telefonul pentru a-i spune cat de stralucitor s-a terminat noaptea. "V-au placut cu adevarat? Chiar au facut ei asta cu adevarat? Sunt atat de mandra de voi, baieti!”

Oamenii intrebau mereu: "Ce este, mai exact, Sunetul Motown?" In 1983, Smokey - primul artist de marca - a incercat sa raspunda la aceasta intrebare: "Stiti, sunetul Motown este fundalul. Au facut fundalul sa lucreze si asa puteti auzi foarte bine bassul." In autobiografia din 1994, domnul Gordy il defineste ca fiind: "oboseala, zbatere, lupta, talent, curaj si iubire". Eu as merge mai departe: mixul central este parte funky, parte melodica, cu un sunet pop distinct ce se face remarcat. Si apoi, este starea sufleteasca pozitiva pe care sunetul o evoca, atingand acele emotii umane universale, acea bucurie inaltatoare, amintirea dorintei, linistirea inimii indurerate, inspirate de Gordy impreuna cu Jackie Wilson in zilele lor de inceput.

Este catharsisul care va atinge, forta care va obliga sa va miscati. Este acel amestec de batai, linii de bas, tobe, tastaturi, tamburine, clapete de mana si efect combinat de armonii care creeaza un sunet instantaneu si unul cu ajutorul caruia ne-am construit spectacolele live si educatia muzicala. Si chiar si asa nu simt ca l-am definit cu adevaratul lui sens. Primul nostru profesor de la Motown a fost Bobby Taylor, artist cu care am petrecut mult timp in lunile anterioare petrecerii domnului Gordy, muncind la fiecare sfarsit de saptamana si atunci cand scoala era inchisa pe timpul verii. Nu aveam prea mult loc in apartament, asa ca ne-am pus saltelele si sacii de dormit pe covorul lui. L-am considerat dormitorul pe care nu ni l-am permis niciodata sa-l avem.

Bobby, el insusi un cantaret extraordinar, a petrecut saptamanile acelea de vara prelucrandu-ne pe noi si scurtand piese precum “Can You Remmber?”, “Who’s Lovin' You“, “Chained” si “La-La-La-La-La Means I Love You” si “Standing In The Shadows Of Love”, melodii care vor aparea pe primul nostru album. Trebuie sa fi scurtat mai mult de o duzina de covere de la Delfonics, Smokey Robinson, Marvin Gaye si Temptations, iar munca aceea ne-a permis sa ne usuram procesul de inregistrare, pe masura ce o echipa ne pregatea materialul original.

Bobby stia cum sa ne inspire si ne-a invatat pe Michael si pe mine cum sa folosim corect un microfon in studio. “Baieti, nu mai sunteti pe scena. Microfonul va da volumul, asa ca sa nu va faceti griji cu privire la proiectarea vocii voastre." Asta a fost atunci cand imitatia lui Michael a devenit originalitatea sa. Bobby canta mai intai o melodie, apoi Michael o repeta, nota cu nota. Daca lui Bobby ii placea ceea ce vedea pe scena, aprecierea sa era validata in studio. Am inregistrat pentru prima oara la sediul Motown, folosind o placa cu patru piste. Studioul se afla intr-o pivnita a casei vechi, pe care dl. Gordy o transformase in Hitsville, SUA din West Grand Boulevard, Detroit. 

Nu era extravagant si nu arata ca un imperiu, dar era epicentrul Sunetului Motown, asa ca se simtea imediat magia. Aranjamentele pre-inregistrate au fost munca sectiunii de ritm in-house, cunoscuta sub numele de Brothers Funk - eroii nerecunoscuti din spatele Sunetului Motown, echipa dinamica de muzicieni care a creat tot ce am auzit vreodata de marca. Nu puteam sa cred ca erau colaboratorii nostri. Era ca si cum facusem un salt in radio prin cabinetul lateral. Dupa o vara si o scadere prematura a inregistrarii, viata a revenit la normal si am intrat intr-un an nou.

Intre lunile august 1968 si martie 1969, evolutia noastra parea sa stagneze, asa ca am continuat sa repetam, sa interpretam si sa revedem locurile noastre obisnuite - Apollo, Guys si Gals si High Chaparralul - pentru a ne mentine aparitia regionala, daca nu altceva. In mod ironic, mama a fost prima care a dat semne de neliniste: “Esti sigur ca oamenii astia de la Motown au de gand sa vina, Joe?” El i-a spus sa aiba rabdare - sa aiba incredere in contract. Detaliile juridice de ultima ora erau inca legate de Steeltown Records, iar Motown era in curs de infiintare a unei divizii in Los Angeles. In ultima parte a anilor '60, toate marcile de inregistrare de renume incepusera sa se indrepte catre vest, iar Joseph mirosea, mai mult sau mai putin, succesul. “Vom merge la Hollywood, baieti.”

“Pur si simplu, stiu asta", ne-a spus el, facandu-ne cu ochiul. Dar vom merge fara Rebbie. In noiembrie 1968, ea s-a casatorit cu un alt Martor pe nume Nathaniel Brown si a anuntat ca se muta in Kentucky. Joseph era furios. Mama avea inima-franta. Nu ii era usor sa accepte ca ea isi parasea familia. Planul lor de a tine pe toata lumea impreuna a fost anulat si nu s-a putut face nimic. Rebbie nu putea intelege de ce ei nu s-au bucurat de fericirea sa, dar banuiesc ca Joseph simtea cum controlul lui se destrama. Sau, poate ca, plecarea lui Rebbie era o reamintire dureroasa a pierderii sorei lui, Verna-Mae? Oricum, a refuzat sa o conduca in ziua nuntii ei. In schimb, acea datorie a cazut la Papa Samuel. Ceea ce o deranja cel mai mult pe Rebbie era ca Joseph nu aranjase sa fim si noi acolo. Spectacolul de la Regal era considerat mai important. N-am inteles niciodata cum se potrivea asta cu Joseph care spunea mereu ca familia este pe primul loc.

Intre timp, Randy – pe vremea aceea, de sase sau sapte ani – incepuse sa astepte ca si talentul lui sa fie observat. Ne urmarea pe noi, cei cinci frati, iesind in majoritatea noptilor si in weekend-uri, lasandu-l ca singurul baiat in casa. El ne povestea ca acest lucru l-a inspirat. La fel ca si Marlon, avea propria sa determinare, asa ca, atunci cand Joseph i-a inmanat o pereche de bongo-uri, a exersat zi si noapte. “Asculta, Joseph! Asculta asta”, ii ruga el, ori de cate ori ajungeam acasa. – “Tine-o tot asa, spunea Joseph, si, cand esti pregatit, te voi anunta”.

Randy nu a incetat niciodata sa creada ca este pregatit. La scoala, a inceput sa invete chitara si pianul. Isi spunea ca, intr-o zi, va deveni si el membru Jackson 5. Janet avea pe atunci trei anisori si era atat de draguta si cu ochi minunati ca ai lui Michael! Purta intotdeauna o coada impletita la spate si juca sotron pe alee sau se aseza cu picioarele incrucisate si, impreuna cu Randy, isi bateau palmele reciproc in timp ce spuneau cuvinte ritmate. Dar, acestea sunt amintirile despre surioara mea, din zilele petrecute impreuna in Indiana, ea urmand sa-si faca simtita prezenta atunci cand viata ne-a adus, in cele din urma, pe plaiurile noi din sudul Californiei.

Dupa ce contractele cu Motown au fost in sfarsit rezolvate si un nou contract de inregistrare a fost semnat, apelul mult asteptat de la domnul Gordy a venit, cerand sa ne mutam in Los Angeles. Venise timpul sa ne revendicam biletul mult visat de plecare din Gary si sa intram cu adevarat in afacerea pentru care eram destinati. Mama, Randy, La Toya si Janet au ramas in Gary, impachetand cutii si pregatindu-se sa-i inchirieze casa unei rude. Numai noi eram cei care ne indreptam spre vest. Parasirea orasului natal nu a fost grea, deoarece il paraseam pentru visul nostru. Singura parte grea era ca o lasam pe mama in urma, dar stiam ca o sa ne urmeze doua luni mai tarziu, asa ca ne-am simtit bine sa plecam.

Joseph ne-a cinstit cu primul nostru televizor color, in 1969. Simtea ca, de data asta, l-am castigat cu adevarat. In acest fel s-a facut simtita mutarea noastra spre Vest – era ca si cum cineva a transformat cadranul de contrast, ducandu-ne de la mohoratul alb-negru al orasului Gary la culoarea vie si vibranta din California. Calatoria de la aeroportul din Los Angeles pana la Hollywood a fost ea insasi o noua descoperire. Pentru prima data vedeam palmierii verzi impozanti, cerul albastru senin, oamenii bronzati in tricouri stramte si blugi evazati, iar noi miroseam a pini si rocoare. Brusc, totul contrasta cu Gary. Tot ceea ce ne revenea in minte mereu, era aerul poluat al fumului de la otelarie, cu mirosul de dioxid de sulf si poluarea cu ceata rosie.

La nivelul strazii, orasul Los Angeles simtea ca traieste. Ajunsesem in tara laptelui si a mierei, iar eu si cu Michael ne-am pierdut timpul la ferestrele masinii, fiecare de partea lui, simtind briza rece trecand prin parul nostru stil Afro. Am facut turul Hollywood-ului si am vazut doar case agatate pe dealuri si munti ce se desfasurau in departare. In primele zile ale lunii iulie 1969, am urmarit apusurile de soare si ne-am dus la plaja. Tot ceea ce voia Michael sa faca, era sa calareasca in caruselul Hippodrome de pe Cheiul Santa Monica – dar noi am facut un tur al interiorului ca sa gasim cel mai bun loc pentru a vedea insemnul “Hollywood”. Am vizitat apoi Disneyland si LA Zoo, iar Michael s-a indragostit de Mickey Mouse si de animale. Am reusit chiar si o excursie la San Francisco.

Prima noastra baza a fost un loc de spectacol pentru industria muzicala: anume, Motelul Tropicana din West Hollywood. In vremurile acelea, daca aveai recunoastere muzicala, erai bifat la Chateau Marmont, dar daca erai nou prin oras, stateai la Tropicana - o cabana vopsita in alb, avand doar doua etaje, construita intr-o potcoava patrata, pe Bulevardul Santa Monica. Avea cateva bungalouri in incinta sa si o piscina, iar semnul T din fata era un palmier. Am fost incantati de asta. Palmieri erau peste tot: erau aproape tot atatia palmieri ca si hippii.

Din camera noastra aveam vedere spre Colinele Hollywood si tot ceea ce faceam, era sa inotam. Motelul fusese construit pe unul dintre versanti, in panta, ceea ce insemna ca acoperisul era doar la aproximativ 10 picioare inaltime fata de piscina. Johnny Jackson se si imagina ca este scafandru olimpic si a fost primul care s-a urcat pe acoperisul cu tigle, facand pe grozavul: "Priviti-ma! Priviti-ma! Am de gand sa fac un salt dublu!" Ne-am uitat si - pleosc! – a cazut cu zgomot pe burta, improscand in jur stropi de apa. Umilirea lui Johnny a fost pentru noi semnalul de a ne alatura lui si, ca urmare, am facut si noi sarituri de pe acoperis, cu scufandari in picaj, pentru prima oara.

Intre timp, intrucat s-a continuat cautarea in LA a unei case de inchiriat pentru familia noastra - platita de Motown, ca parte a afacerii noastre - ne-am trezit la o noua locuinta temporara: casa sefului, domnul Gordy, al carui vecin apropiat era Diana Ross. Pe atunci, Diana, in varsta de 25 de ani, era producator de hituri, a carui celebritate era in crestere - si in curand avea sa se desprinda de colegii ei de la Supremes. Locuia pe Colinele Hollywood-ului, intr-o casa alba si stralucitoare, cu perne somptuoase, cu perdele si covoare din par lung si aspru, pe care noi faceam totul sa le distrugem. Usile mari, glisante, de la nivelul podelei pana in tavan, conduceau la puntea piscinei, iar balconul casei supraveghea o retea de acoperisuri indepartate, amplasate in bazinul LA.

Era construita pe un deal care se afla chiar sub casa domnului Gordy, unde el locuia impreuna cu copiii sai. A numit-o Casa Curzon. Era o proprietate mare, din lemn, stil ranch, pe care reusise sa o extinda. Cea mai impresionanta caracteristica a ei era la subsol, unde, pe o fereastra priveai in piscina, ca intr-un acvariu. Michael si cu mine stateam acolo, privind in sus la oamenii care inotau la suprafata si ne imaginam cum privim prin hubloul propriului nostru submarin. Exista si un teren de baschet, asa incat Jackie era foarte fericit, insa Michael dezvoltase un talent enervant pentru punctarea cosurilor cu cele mai indraznete lovituri de minge. El arunca mingea de la distanta, folosind ambele maini si mingea trecea prin cos, fara sa atinga marginile. Ceea ce el pierdea prin inaltime, castiga prin precizie.

Am locuit in casa domnului Gordy o saptamana sau doua, dar am petrecut cateva dupa-amieze si seri si in casa Dianei, strabatand strada serpuita dintre cele doua. Spun ca am locuit "intre doua case", pentru ca asa simteam. Dar nu era adevarat ca cineva dintre noi, inclusiv Michael, a locuit cu Diana. Acesta a fost unul dintre miturile de marketing - sustinut de Michael in cartea sa din anul 1988 - de dragul imaginii. Asta nu inseamna ca nu am petrecut vremuri bune acolo.

Diana m-a invatat sa inot, antrenandu-ma in piscina, sustinandu-ma pe linia de plutire, timp in care ma tineam de margini si dam din picioare, in timp ce Michael si Marlon se jucau cu mingea la capatul adanc. M-a ajutat fratele Dianei, Chico, care era de varsta mea, 14 ani, si imi era prieten de joaca. Era versiunea baiat a surorii sale mai mari - gura, ochii mari, zambetul larg - si ne-am apropiat. El m-a asigurat, cu baietii lui Gordy: Berry Junior, Terry, Kerry si Kennedy - fiul care, peste timp, va deveni artistul Motown cunoscut sub numele de Rockwell. (In 1984, va lansa hitul “Somebody’s Watching Me”, cu mine si Michael ca voci secundare).

Sportul se transforma intotdeauna intr-un eveniment Jacksons versus Gordys, cu Chico ca si arbitru al lor - iar noi mereu ii bateam, mai ales la baseball si fotbal. Baietii Gordy erau nebuni dupa sport si nu cred ca se asteptau ca fratii din Gary sa fie buni de ceva. Avantajul acestor victorii era ca eu straluceam in fata fiicei sale, Hazel, care statea pe margine. Hazel avea 14 ani si avea ochi frumosi, piele ca mierea si, in afara de asta, era dulce. Am placut-o de prima data, atunci cand Suzanne de Passe ne-a facut cunostiinta intr-un lift la Motown, dar ea era fiica sefului, asa ca trebuia sa ma comport corect.

In lista mea, asta a fost o intalnire a inimilor si nu o puteam ascunde, mai ales fata de Michael. Fratii mai mici sunt observatori incomozi si el nu s-a putut abtine fara sa ma ia in zeflemea: "Erms este indragostit! Erms este indragostit!" Ceea ce mi-a placut la Hazel, a fost ca ea era intotdeauna cinstita, sincera si lipsita de snobism, in ciuda faptului ca era bine pregatita. O admiram si atunci cand se intampla sa converseze cu Stevie Wonder si fratii ei la Hitsville.

Asta o facea cea mai tare fata din LA. – “Asteapta, am spus. Cum te joci de-a v-ati ascunselea cu Stevie? Adica, cum te gaseste el? "Usor", a spus Hazel. "Isi scoate cureaua si o penduleaza prin jurul camerei. Cand aude ca cineva pleaca, spune: "Oaw, te-am gasit!". A fost ziua in care Stevie a castigat si mai mult stima mea. Michael adora sa se joace de-a v-ati ascunselea. Daca nu inota, acesta era jocul pe care-l juca intotdeauna cu placere, distrandu-se in suspansul de a fi gasit sau nu. Si, pentru el, a mai existat o alta distractie: sa invete sa picteze, prin amabilitatea Dianei.

Ea a asezat sevaletele si panzele in sufragerie si ne-a cumparat vopsele, ceea ce probabil nu a fost cea mai inteleapta decizie, cu cinci baieti intr-un mediu complet alb: vopseaua insemna distractie si distractia insemna sa fie nebuneasca. Dupa ce a plecat, am hotarat sa ne improscam cu pensulele. Dupa cateva minute nebune, ne-am oprit atunci cand am vazut petele multicolore pe tot covorul. Michael era tulburat. “O sa ne omoare! Ce ne facem?" In Gary, cu siguranta, asta ar fi fost o infractiune pedepsita cu cureaua sau nuiaua.

Din fericire, Diana a fost mult mai iertatoare. A fost o greseala, trebuie sa curatam, si fapta aceea nu a mai fost mentionata niciodata. Si-a transmis pretuirea pentru arta, lui Michael. El are "ochi", la fel de bine cum are si “voce”, spunea ea. Fratii isi aminteau de ocaziile ciudate cand Joseph picta in camera noastra de zi, din Gary. Michael ar fi dorit sa picteze chiar si atunci, dar Joseph nu l-a invitat niciodata sa se implice si ii era prea frica sa-l intrebe. Cu Diana a pictat fructe si pasari. Uneori nu-l mai vedeam zile in sir, deoarece era cufundat in "lectiile de arta" sau in cartile despre Michelangelo, Picasso si Degas. Cred ca a invatat multe fiind in compania Dianei.

Ea l-a scos din cochilie, pentru ca era cel mai timid dintre frati si, totusi, ca om care ne reprezenta, avea nevoie de cea mai mare personalitate. Artistii de astazi ar putea invata ceva din intelepciunea, din stilul si clasa Dianei. O multime de artisti contemporani apar de nicaieri si sar direct pe scena fara a mai trece prin procesul farmecator al scolarizarii. Motown a instruit artistii pentru a deveni mari vedete: i-a ingrijit, pregatit si educat pentru a fi cei mai buni. Cei ca Diana Ross & Supremes sau Temptations nu s-au nascut mancand cu linguri de argint, dar cand i-ai vazut la televizor, ai gandit ca sunt regii si regine.

Nu era nevoie de cascadorii pentru a ne atrage renumele. Era vorba despre clasa, finetea si eleganta unui artist de performanta, iar Diana a reprezentat adevaratul superstar. Ea a fost mentorul perfect pentru Michael, pentru ca a adorat-o imediat. Era evident din felul in care o privea si se invartea in jurul ei - si ea oglindea acest lucru. Era speciala pentru fiecare dintre noi, dar intre ea si Michael era o legatura unica. Era sora, mentorul si cel mai bun prieten, intr-un singur tot, si impartaseau aceleasi intelegeri inexplicabile, dar naturale. Diana spunea mereu ca Michael avea o “vibratie puternica si o aura a nimic altceva decat a iubirii”. Am invatat multe de la ea si din punct de vedere profesional.

Delicatetea ei transmitea forta, deoarece stia ce voia si nu voia in alt fel. Odata ne-a avertizat in privinta Hollywood-ului, spunandu-ne ca avem nevoie de piei groase si de oameni intelepti in jurul nostru, dar, ca si copii, era greu sa intelegem cum un asa oras distractiv ar putea rani pe cineva. De fapt, intr-un interviu din 1970, Michael i-a spus unui reporter: “Diana Ross mi-a spus ca oamenii din show-business pot fi raniti. Sa spun adevarul, nu vad cum. Poate ca intr-o zi voi ... dar ma indoiesc.”

Pana la sfarsitul lunii august, Motown ne-a inchiriat o casa noua, in Queens Road 1601, asezata la coltul uneia dintre acele sosele care urcau serpuind dealurile Hollywood-ului. Aceasta a fost baza noastra pe cand am inceput sa lucram la primul nostru album pentru Motown. Nu cred ca cineva poate sa spuna ca a stiut amploarea faimei si a succesului care ne astepta, dar, cu siguranta, domnul Gordy avea o strategie precisa. “Am de gand sa va fac pe fiecare o stea”, ne-a promis el, intr-o dupa-amiaza, in camera de zi, cu noi asezati pe canapea si el intr-un fotoliu, inconjurat de o parte din echipa lui creatoare. Apoi ne-a subliniat viziunea sa. Era indrazneata, agresiva si increzatoare: vom lansa trei single back-to-back nr.1, vom sta ascunsi, ii vom face pe oameni sa astepte, vom lasa misterul sa se aseze ... apoi vom merge in turneu. Trei No.1? Wow, crezi in noi atat de mult?

Ochii nostri trebuie sa se fi marit a mirare, deoarece domnul Gordy a ras. “Credeti-ma, veti fi senzationali” - folosea cuvantul acela tot timpul – “si cand in sfarsit va veti face aparitia, va fi nebunie.” Chipurile din jurul lui au zambit si au fost de acord, dar sa recunostem, noi am avut partea usoara (prezentarea spectacolului), iar executivii au avut partea grea (facandu-l sa se intample). Am ajuns sa aflam ca “lansarea numai de No.1” nu era doar o speranta, ci un edict pentru compozitorii sai, de a-l respecta. No.1 era nivelul pe care il tranzactiona. Exista un motiv pentru care a apelat la sediul central al companiei Motown "Hitsville USA".

Am inteles si lectia subtila de a ne tine ascunsi - strategia de asteptare-dezvaluire: lansati muzica pentru a face ca oamenii sa vorbeasca ... dar nu-i lasati sa va vada. Nu le dati nimic. Lasati-i in suspans, ca intr-un film. Faceti-i curiosi si cand sunt prinsi, surescitati-i. Apoi, atunci cand starea de spirit este cea adecvata, “dezvaluiti-le” marele spectacol, albumul, fizic sau in concert. Michael va compara mai tarziu aceasta constructie cu actul unui magician – magia nevazuta din spatele muzicii sa bata magia spectacolului real.

Am auzit unele povesti interesante de la Joseph, despre cum domnul Gordy - ai carui stramosi au fost sclavi - a plecat de la un loc de munca de pe liniile de asamblare a masinilor din Detroit si si-a inceput cariera in anul 1959 cu 800 de dolari, cinci angajati si o ureche naturala pentru muzica. (Domnul Gordy va vinde Motown la MCA pentru 61 milioane dolari in 1988). Putea scrie melodii, canta la pian, putea realiza spectacole, administra si inspira; a fost chiar la Londra si a creat o piesa pentru Beatles. A lansat muzica neagra intr-un deceniu al revoltelor rasiale si al miscarii pentru drepturi civile, intr-o perioada a violentei socante, cand negrii erau tratati ca cetateni inferiori si batuti pentru exercitarea democratiei.

Cu un an inainte de sosirea noastra in LA, Dr. Martin Luther King a fost asasinat in Memphis. Cu toate acestea, domnul Gordy s-a ridicat pentru a fi luat in seama si auzit, deoarece a angajat pentru prima oara un numar egal de negri si albi, apoi a inventat un sunet negru care a fost imbratisat de America alba si de restul lumii. Acela a fost adevaratul triumf in ochii lui Joseph si a reflectat intotdeauna la ceea ce voia pentru noi: sa atragem pe negru sau pe alb, barbat sau femeie.

Domnul Gordy a fost si un om modest. Pentru noi, de-a lungul anilor, el a devenit de fapt cea mai mare stea de la Motown, pentru ca a ales sa-si investeasca timpul si viziunea in ceilalti. Cand ar fi putut povesti de Timpul si de Viata sa, el spunea: “Nu, nu este vorba de mine, ci de artistii mei.” Era un om mic, totusi impunea prin prezenta sa; era o forta care pretindea atentie si toata lumea sarea cand intra intr-o camera. Cand se uita la noi, o facea atat de studios, de parca privea la ceva ce nu puteam vedea, la ceva ce voia sa extraga si sa maximizeze.

Domnul Gordy a fost mult mai mult decat presedintele Motown."....

Traducere capitolul "Motown University"/ partea intai/ “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson

Berry Gordy, presedintele companiei Motown Records, i-a dat permisiunea lui Bobby Taylor, unul dintre cei mai mari vocalisti vedeta la vremea aceea, sa fie producatorul oricarei trupe, iar ei trebuiau sa-l asculte. El avea trupa “Bobby Taylor and the Vancouvers”. Piesele lor de la radio mergeau foarte bine. Bobby Tayler muncea din greu. Stia cum sa faca, cand sa faca, de ce sa faca sau de ce sa nu faca un anumit lucru. A muncit mai mult cu cei 5 Jackson decat cu cei de la Vancouvers. Pentru acest fapt, insa, nu a avut niciodata parte de recunoasterea pe care o merita, nici din partea trupei, nici din partea publicului. Taylor a produs 10 piese de pe albumul “Diana Ross Presents The Jackson 5”. Intre 1969-1970, Jackson 5 a lansat 4 single-uri de locul intai, la rand: “I Want You Back”; “ABC”; “The Love You Save”; “I’ll Be There”. 

Bobby Taylor povesteste despre contributia sa la descoperirea si educatia muzicala a trupei Jackson:

“I-am cunoscut in 1968, la Teatrul Regal. Eram capul de afis. Ei cantau in deschidere si mi-au fost prezentati de impresar. Am vazut copilul acela cantand si mi-am zis: ‘La naiba! Trimite-l sus cand termina. Vreau sa vorbesc cu pustiul’. Atunci nu ma gandeam sa-l inregistrez. Am zis: ‘Vreau sa vad ce se intampla cu pustiul asta.’ 

"Era un pusti care te chinuia, te sacaia, pana trebuia sa faci ceva cu el. In loc sa se intoarca in Garry Indiana, de la Chicago in fiecare noapte, il intreba pe Joseph daca poate sa ramana cu mine, sa doarma la hotel la mine. Deci, a stat in fata mea zece zile incheiate, din momentul in care ne trezeam dimineata. Il hraneam pe pusti. Era pur. Pustiul isi dorea ceea ce a primit. Era dependent de munca.”

“Motivatia mea era Michael"- acel “diamant neslefuit, fara prea multe colturi de lustruit”, dupa cum spunea Ronnie Rancifer, pianistul trupei –"M-am gandit ca pustiul asta este un adult in haine de copil. M-a entuziasmat. Am vazut toate astea in el. Am vazut lucruri pe care el le putea face, iar eu nu. Avea tot ce-i trebuie pentru un mare cantaret.” 

“In ultima noastra zi la Teatrul Regal, m-am dus la Joe si i-am zis: “Ce-ar fi sa ma lasi sa-i duc pe pusti la Motown?” Si Joe mi-a zis urmatoarele: “Credeam ca nu ma mai intrebi”. “L-am dus pe Michael, de la Chicago, la Detroit, direct la Motown. Am zis: ‘Berry, am niste pusti aici. Si sunt numarul unu. Vin din cartier. Solistul are opt ani. Poate dansa mai bine ca oricine. Jackie Wilson, James Brown. Daca inchizi ochii si il asculti, dupa ce il invat eu tot ce trebuie, va fi cel mai bun din cati ai ascultat. Am ceva atat de special, incat trebuie sa vezi”. (Si Berry a sarit imediat, cerandu-i lui Bobby sa-i vada.) “Asa au ajuns la Motown.”

“Ce este Michael pe scena? Este stapanul ei. Cantecul inseamna pasiune. Trebuie sa canti din suflet. Trebuie sa vina din suflet, din inima. Michael Jackson avea asta. N-o facea ca sa spuna: ‘Eu am facut asta’. O facea pentru ca inima ii spunea: ‘Asta trebuie sa faci’, si o facea.”

NAMASTE, Mahatma!

In memoria lui Mahatma Gandhi

2 octombrie 1869 – 2 octombrie 2018

    “Nimeni nu trebuie sa stea smirna in fata altuia. Supunerea oarba este adeseori mai daunatoare decat supunerea brutala in fata biciului tiranului. Pentru sclavul unei brute inca exista speranta; dar nu exista speranta pentru sclavul iubirii.”/ Mahatma Gandhi

Astazi, lumea este maturata de uraganul violentei manifestat prin forta bruta indreptata asupra omului sau prin forta perfida, ascunsa, care ucide spiritul. Ne devoram unii pe altii in numele unor principii care maschiaza interese si instincte. Fiecare revendica pentru sine, refuzandu-l celorlalti, dreptul la legitimitatea actiunilor sale. Si asta pentru ca, in opinia fiecaruia, adevarul lui este singurul adevar. Pentru cei care detin puterea lumii, democratia este doar o lozinca, un instrument de manipulare in spatele caruia se ascund aceleasi interese obscure, pentru care, scopul va fi intotdeauna scuza mijloacelor folosite.

In secolul trecut, in plin avant al expansionismului colonial, un tip nou de eroism, izvorat din suferinta, s-a inaltat pe acest pamant: un palmas umil si slujitor al tarii sale si al umanitatii, Mahatma Gandhi, parintele Indiei, omul pentru care non-violenta a reprezentat titlul sau de noblete. Nu a fost purtatorul unor noi adevaruri, ci, dupa cum singur spunea, a fost un om modest, care a incercat sa reprezinte si sa urmeze Calea Adevarului, asa cum o stia: “Eu doar arunc o lumina noua sub maruntele si vechile adevaruri”.

Ranit adanc atat prin umilinta sa, cat si prin bunul-simt de care a dat dovada, acest maestru al adevarului si al iubirii a condus prin non-violenta un nou tip de razboi, cel al sufletului. A impresionat prin forta sufletului, ceea ce era aproape imposibil de impresionat. Un om simplu, bland si pios, dar cu o determinare si forta a spiritului greu de egalat, a reusit sa controleze si sa coordoneze sute de milioane de oameni, in lupta lor pentru libertate si autodeterminare fata de imperiul britanic.

A condamnat violenta, dar, prin rezistenta civila, nesupunerea si necooperarea in masa, non-violenta promovata de el a fost mai revolutionara decat orice violenta. “Isus Cristos –spunea el- este regele rezistentei pasive. Nici chiar Baghavad Gita nu indeamna la violenta, ci doar la indeplinirea datoriei, chiar cu riscul pierderii propriei vieti. Omul nu poseda puterea de a crea; in consecinta, nu are nici dreptul de a distruge. Trebuie indragit chiar si cel care face rau, dar asta nu inseamna ca trebuie sa toleram raul.”

“Nu trebuie sa ne temem ca metoda non-violentei este un proces lent si indelungat. Este cea mai rapida din lume pentru ca este sigura. Iubirea este o forta care poate fi folosita atat de oameni, cat si de comunitati. Poate fi folosita atat in probleme politice, cat si in cele casnice; aplicabilitatea sa universala este dovada permanentei si invincibilitatii sale. Poate fi folosita atat de barbati, cat si de femei si de copii. Este complet fals ca afirmam ca este o forta utila doar acelor oameni slabi, care nu sunt capabili sa se opuna violentei cu violenta. Aceasta forta reprezinta fata de violenta si, prin urmare, fata de oricare gen de tiranie, ceea ce reprezinta lumina fata de intuneric.”

“Religia non-violentei nu este doar pentru sfinti, ci pentru toti oamenii de rand. Este legea spitei noastre, precum violenta este legea brutelor. In fiinta brutei, spiritul doarme. Demnitatea umana cere o lege mai elevata: forta spiritului… Vreau ca tara mea sa practice aceasta lege, vreau ca ea sa fie constienta de puterea sa. Ea are un suflet nepieritor. Sufletul acesta poate invinge toate fortele materiale din lumea intreaga… Daca India isi va face din violenta un crez, atunci nu voi mai dori sa traiesc in aceasta tara; ea va inceta sa-mi inspire mandrie”

Cat de adevarate sunt aceste cuvinte pentru oricare om a carui tara sangereaza in pragul minciunii si al violentei brutelor aparute de nicaieri!... Sufletul lui va sangera pentru tara care i-a oferit, ca o mama, hrana spirituala si se va retrage, tacut, in singuratate, daca ea nu o va mai face.

“In aplicarea non-violentei trebuie sa fim convinsi de posibilitatea pe care o are orice fiinta umana, oricat de degradata ar fi ea, de a se indrepta prin intermediul unui tratament uman, care in acelasi timp este si usor practicabil. Non-violenta nu inseamna supunere oarba in fata raufacatorului. Non-violenta ii opune vointei tiranului toata taria sa sufleteasca. Astfel un singur om poate sfida un imperiu si e capabil sa provoace prabusirea acestuia..."

“Este de datoria fiecarei fiinte umane sa priveasca cu atentie in interiorul sau, sa se vada asa cum este si sa nu precupeteasca niciun efort pentru a-si imbunatati mintea, sufletul si trupul… Nu este datoria omului sa-si dezvolte toate aptitudinile pana la perfectiune. Datoria lui este de a-si dezvolta pana la perfectiune toate calitatile care-l inalta catre Dumnezeu si de a-si anihila defectele. Satisfactia consta in efortul depus, nu in atingerea idealului. Si un efort deplin constituie o victorie deplina.”

Cu admiratie deplina fata de aceasta forta a spiritului, iubirii si credintei, in Mesajul adresat lumii, Rabindranath Tagore scria despre Mahatma Gandhi si despre principiul sau, “ahimsa” (non-violenta): “Ii suntem recunoscatori lui Gandhi pentru ca a dat Indiei ocazia sa dovedeasca ca, adanca credinta in existenta spiritului divin in fiinta omeneasca, este inca vie... Faptul ca forta morala reprezinta o putere superioara fortei brutale va fi dovedit de poporul care nu poseda arme... Lupta noastra este o batalie spirituala. Este o lupta pentru Om. Noi trebuie sa emancipam Omul de plasele de paianjen pe care si le-a tesut imprejur, de aceste concepte ale egoismului national. Trebuie sa convingem fluturele ca libertatea cerului valoreaza mai mult decat adapostul coconului…”

“Gandhi a fost mai mult decat un Cuvant, el a fost un Exemplu. A evocat si intruchipat fortele spirituale latente din trecutul poporului sau, care s-au trezit si s-au recunoscut in fiinta sa. Fericit acela care reprezinta un popor, poporul sau adancit in mormant, care reinvie prin el” /Romain Rolland, autor al cartii “Mahatma Gandhi, O viata legendara”

Namaste = cuvant sanscrit, care inseamna “ma inchin tie” sau “ma inchin divinitatii din tine” si reprezinta renuntarea la propriul eu in fata celuilalt.

Mahatma = cuvant care in sanscrita si hindi inseamna “suflet mare”. Numele onorific dat de Rabindranath Tagore lui Gandhi.

LACRIMA DE SUB CRUCE

Nu lasa, Maicuta, sa pierim pe cale,                                    

Ca noi suntem fiii Lacrimilor Tale...

O, Maicuta Sfanta
Te rugam fierbinte,
Sa ne-asculti de-a pururi
Marea rugaminte:

Nu lasa, Maicuta,
Sa pierim pe cale,
Ca noi suntem fiii
Lacrimilor Tale.

Cand plangeai sub cruce
Maica-ndurerata,
Te-am primit de Maica,
Noi si lumea toata.

Calatori pe-o mare,
Vesnic tulburata,
Noi ne-am pus in Tine
Si nadejdea toata.

Tu esti steaua marii
Si ajuti s-o treaca
Dintre cari se roaga,
Nimeni nu se-neaca.

Fa sa-ti batem zilnic
La miloasa-ti poarta,
Cata vreme-n lume,
Valuri ne mai poarta.

Iar cand nori si ceata
Innegri-vor zarea,
Tu sa vii Maicuta,
Sa ne-arati cararea.

Sa conduci luntrita
Printre stanci si valuri,
Sa ne scoti la portul,
Vesnicilor maluri.

O, Maicuta Sfanta,
Cea mai scumpa floare,
Fa din fii de lacrimi,
Dalbe lacrimioare.

Scapa-ne de patimi
Si de pofte rele,
Si ne schimba-n mandre
Margaritarele.

Sa ne duci cu Tine
Unde calea-Ti duce,
Sa ne dai in ceruri
Fiului Tau dulce.

Si sa-i spui, Maicuta,
C-aste floricele,
Le-au facut sa creasca
Chinurile grele.

Caci sunt ale Tale
Lacrimi de sub cruce,
Tu le esti Maicuta,
Maica cea mai dulce.

Inima-i Preasfanta
Mangaios ne-o strange
Vom uita de patimi,
Mai mult nu vom plange.

Noi, cuprinsi de-o pace
Fara de hotara,
Lauda-te-om vesnic
Pururea Fecioara.

Sa fii binecuvantata, tarina strabuna si indurerata...

In fiecare cuvant si gand al rugaciunilor tale, in lacrima fierbinte a copiilor tai, in sperantele tale de liniste si de mai bine... Ea este mereu aici. Ea face parte din structura sufletului tau. Suficient este sa crezi. Doar sa crezi.

IN SEARA ASTA, UN CUVANT PENTRU TATAL MEU

Am vazut mai multe apusuri de soare decat mi-au mai ramas de vazut. Soarele rasare cand ii vine timpul si, fie ca va place sau nu, soarele apune atunci cand vine timpul sau. /Joseph Jackson

“Cunoasterea umana consta nu numai din bibliotecile pline cu manuscrise si cerneala – ea este alcatuita si din volumele de cunostinte inscrise in inima omului, cioplite in sufletul omenesc si gravate in psihicul uman.

  

Dragostea este cea mai pretioasa mostenire a familiei, cea mai bogata mostenire a ei, mostenirea ei de aur. Este o comoara transmisa de la o generatie la alta.

Tatal meu era un om aspru si ne-a constrans pe mine si pe fratii mei, inca de la cea mai frageda varsta, sa fim cei mai buni interpreti. Ii era greu, insa, sa-si arate afectiunea. Niciodata nu mi-a spus ca ma iubeste. Si nici nu m-a complimentat vreodata.

Totusi, imi amintesc ca odata, cand aveam vreo patru anisori, eram impreuna la un carnaval, iar el m-a luat in brate si m-a pus pe un ponei. A fost un gest nesemnificativ, probabil ceva ce el a uitat cinci minute mai tarziu. Insa, din cauza acelui moment, am pastrat pentru el un loc special in inima mea. Pentru ca, asa sunt copiii, lucrurile mici inseamna atat de mult pentru ei, iar pentru mine, acel moment a insemnat totul. L-am experimentat doar o data, dar m-a facut intr-adevar sa ma simt foarte bine cu privire la el.

Toti am fost copiii cuiva si stim ca, in ciuda celor mai bune planuri si eforturi, greseli apar tot timpul. Si asta pentru ca suntem fiinte umane. Si, cand ma gandesc la asta, la cum sper eu sa nu ma judece pe nedrept copiii mei si sa imi ierte neajunsurile, sunt obligat sa ma gandesc la tatal meu si, in ciuda negarilor mele anterioare, sunt obligat sa recunosc ca trebuie sa ma fi iubit. M-a iubit si imi amintesc asta. Au existat unele lucruri neinsemnate care au aratat-o. Cand eram copil, aveam un adevarat apetit pentru dulce – cu totii il aveam. Mancarea mea preferata era gogoasa si tatal meu stia asta. Asadar, la fiecare cateva saptamani, cand coboram dimineata, pe tejgheaua de la bucatarie gaseam o punga cu gogosi glazurate – nu era nici o nota, nici o explicatie - doar gogosile. Era ca Mos Craciun. Uneori, ma gandeam sa stau noaptea tarziu, asa, ca sa-l pot vedea cand le lasa acolo, dar, ca si in cazul lui Mos Craciun, nu am vrut sa distrug magia, de teama ca el nu va mai face asta niciodata.

Tatal meu a trebuit sa le lase in secret in timpul noptii, asa incat nimeni sa nu-l prinda cu garda jos. Era speriat de emotia umana, nu a inteles-o sau nu a stiut ce sa faca cu ea. Dar, era in stare sa aprecieze gogosile. Iar cand permit stavilarelor sa se deschida, exista si alte amintiri care imi navalesc in minte, amintiri ale altor gesturi marunte care, oricat de imperfecte, aratau ca a facut ce a putut.

De aceea, in seara asta, decat sa ma concentrez asupra a ceea ce tatal meu nu a facut, vreau sa ma concentrez asupra tuturor lucrurilor pe care le-a facut si asupra propriilor provocari personale. Vreau sa nu-l mai judec. Am inceput sa reflectez asupra faptului ca tatal meu a crescut in Sud, intr-o familie foarte saraca. S-a maturizat in timpul Crizei, iar tatal sau, care se lupta sa-si hraneasca copiii, a aratat putina afectiune familiei sale si i-a crescut pe tatal meu si pe fratii sai cu mana de fier. Cine isi poate imagina cam cum era sa cresti ca barbat negru sarac in Sud, deposedat de demnitate, lipsit de speranta, care lupta din greu sa devina om intr-o lume care il considera inferior. Am fost primul artist negru care a aparut la MTV si imi amintesc ce mare lucru a fost chiar si atunci. Si asta a fost prin anii '80.

Tatal meu s-a mutat in Indiana si a avut o familie mare. Muncea multe ore in otelarii, o munca care ucide plamanii si umileste spiritul, toate pentru a-si sustine familia. Este de mirare ca i-a fost greu sa-si arate sentimentele? Este de mirare ca si-a intarit inima si ca a ridicat ziduri emotionale? Si mai presus de toate, e de mirare ca si-a impins fiii atat de mult, astfel incat sa reuseasca ca artisti si sa poata fi salvati de la ceea ce el stia ca este o viata plina de umilinta si saracie? Am inceput sa inteleg ca si asprimea tatalui meu era un fel de dragoste, o dragoste imperfecta, dar cu toate acestea, dragoste. Ma presa cu munca pentru ca ma iubea. Pentru ca voia ca niciun om sa nu priveasca vreodata in jos la vlastarele lui.

Iar acum, mai degraba decat amaraciune, simt binecuvantare. In locul maniei, am gasit eliberare. In locul razbunarii, am gasit impacare. Iar furia de la inceput, a cedat incet locul, iertarii.

Totul incepe cu iertarea, deoarece pentru a vindeca lumea noastra, trebuie mai intai sa ne vindecam noi insine. Si, pentru a vindeca copiii, mai intai trebuie sa vindecam copilul din noi. Ca adult si ca parinte, imi dau seama ca nu pot fi o fiinta umana completa si nici un parinte capabil de iubire neconditionata, inainte de pune sa se linisteasca fantomele copilariei mele. Si acest lucru va invit pe toti sa il facem in seara asta. Fiti la inaltimea celei de-a cincea Porunci din cele 10. Respectati-va parintii, fara a-i mai judeca. Dati-le avantajul indoielii. De aceea vreau sa il iert pe tatal meu si sa incetez a-l mai judeca.

Vreau sa-l iert pe tatal meu, pentru ca vreau un tata si acesta este singurul pe care-l am. Vreau ca greutatea trecutului sa-mi fie ridicata de pe umeri si vreau sa fiu liber sa intru intr-o relatie noua cu tatal meu, pentru tot restul vietii. O relatie nestingherita de animozitatile din trecut. Intr-o lume plina de ura, trebuie sa indraznim sa speram. Intr-o lume plina de furie, trebuie sa indraznim sa mangaiem. Intr-o lume plina de disperare, trebuie sa indraznim sa visam. Si intr-o lume plina de neincredere, trebuie sa indraznim sa credem.

Tuturor celor care, in seara asta, va simtiti dezamagiti de parinti, va cer sa renuntati la dezamagiri. Tuturor celor care, in seara asta, va simtiti inselati de tatii sau de mamele voastre, va cer sa nu va inselati voi insiva mai departe. Si tuturor celor care doriti sa va ignorati parintii, va cer in schimb sa le intindeti mana. Va cer voua si imi cer si mie, sa oferim parintilor nostri darul iubirii neconditionate, astfel incat sa invete cum sa iubeasca de la noi, copiii lor. In acest fel, iubirea va fi in cele din urma restabilita in lumea aceasta pustie si singuratica.

In seara asta, sa fim puternici. Dincolo de a fi puternici, sa ne ridicam cu totii la cea mai mare provocare a noastra – de a restabili acel legamant rupt. Trebuie sa depasim toate efectele paralizante pe care copilaria noastra le-a avut asupra vietii noastre si sa ne iertam unii pe altii, sa ne respectam unii pe altii si sa mergem mai departe.

Incepand cu aceasta zi, putem auzi o melodie noua. Sa lasam aceasta melodie noua sa fie vocea copiilor care rad. Sa lasam aceasta melodie noua sa fie vocea copiilor care se joaca. Sa lasam aceasta melodie noua sa fie vocea copiilor care canta. Sa lasam aceasta melodie noua sa fie vocea parintilor nostri care asculta. Impreuna, sa cream o simfonie a inimilor, minunandu-ne in fata miracolului copiilor nostri si incalzindu-ne la poezia iubirii. Sa vindecam lumea si sa-i inlaturam durerea. Impreuna, putem crea o muzica minunata."

Dragostea este cea mai pretioasa mostenire a familiei, cea mai bogata mostenire a ei, mostenirea ei de aur. Ea este comoara transmisa de la o generatie la alta. 

Michael Jackson – Oxford Union Speech – March 6, 2001 

Michael Jackson - CRY FREEDOM - 2

PLANGI LIBERTATE – partea a doua

"Tatal nostru a fost un manager genial, iar eu si fratii mei datoram succesul nostru profesional, nu intr-o mica masura - modului in care ne-a constrans sa muncim. M-a instruit sa fiu un om de spectacol si, sub indrumarea lui, nu am avut cum sa ratez..."

"Dar, ceea ce doream eu cu adevarat, era un Tata. Doream un tata care sa imi arate ca ma iubeste. Insa, tatal meu nu a facut asta niciodata. Nu mi-a spus niciodata te iubesc privindu-ma drept in ochi. Nu s-a jucat niciodata cu mine. Nu m-a carat niciodata in spate, nu a aruncat niciodata cu o perna dupa mine... /Michael Jackson

“Tito impreuna cu mine strabateam regulat terenurile care duceau de la casa noastra la Constructiile Delaney unde se adunau toate bandele. Era drumul nostru, prin spate, catre noua noastra scoala, Beckman Middle. Intr-o zi, am vazut un ofiter de politie stand langa o pata mare de sange in zapada. L-am intrebat ce s-a intamplat. Ne-a spus ca nu vrem sa stim. Dar, copiii tot copii, l-am presat pana ne-a dat un raspuns. A folosit un cuvant mai lung ca sa nu sune atat de macabru. Am retinut cuvantul pentru a fi tradus acasa: "decapitat". Cineva fusese "decapitat".

Oroarea de pe fata Mamei a fost evidenta in urmatoarele saptamani, cand eu i-am spus ca mersul la scoala nu era atat de periculos: bandele erau prietenoase si ne salutau acordandu-ne credit pentru ca noi eram Jackson 5. "Baietii aceia nu sunt de treaba, Jermaine. Ati auzit ceea ce a spus tatal vostru - sa va indepartati de ei." Asadar, mersul nostru la scoala printre Constructii cu franghii pentru rufe, jucarii abandonate, obiecte distruse si parasite, devenise un exercitiu constant de genul: capul–in-jos-nu-te-uita-la-nimeni. Apoi, bandele si confruntarile lor au inceput sa se apropie de strada noastra. De la fereastra din fata, am fost martorii a trei inclestari urate dintre bandele rivale.

In timp ce bandele inaintau - una coborand pe 23rd Avenue, cealalta venind din capatul indepartat al Strazii Jackson - mama a strigat sa intram urgent in casa si sa inchidem toate usile si ferestrele. Cele cinci capete mici ale noastre aratau ca un sir de peruci afro, cand ne-am aliniat la fereastra sa spionam actiunea. Odata, lucrurile au scapat de sub control. Cele doua bande s-au hotarat sa se intalneasca in coltul nostru, iar scoala n-a incetat sa vorbeasca despre aceasta confruntare. Cand a venit ziua confruntarii, am fost blocati in casa. Am aflat ca adversitatile incepusera, atunci cand am auzit strigatele. Dupa care, am auzit pocnetul unui foc de arma.

In momentul acela, ne-am trantit pe pardosea. “Dati-va jos! Toata lumea jos!" striga Joseph. In interiorul casei, familia a sarutat covorul. Rebbie, La Toya, Michael si Randy tipau si plangeau, iar fata lui Joseph era fixata cu partea laterala pe podea, cu ochii larg deschisi. Au mai fost trase inca doua focuri care au rasunat puternic si am mai stat acolo timp de 15 minute, inainte ca Joseph sa verifice daca strada era curata. “Acum intelegeti ce v-am spus?” a spus el. Din toata aceasta poveste, cunoasteti acum inspiratia din spatele hitului "Beat It" al lui Michael din 1985 - si a filmului care incepe cu doua bande care se apropie din diferite capete ale strazii, inainte ca el sa sara in mijloc si sa le uneasca cu dansul.

Intr-un interviu din 2010, Oprah Winfrey l-a intrebat pe tatal nostru daca a regretat "tratamentul" pe care ni l-a aplicat - ca si cum ar fi fost un temnicer de pe vaporul Guantanamo Bay. Este o intrebare usor de pus, si cu o conotatie de condamnare, intr-o epoca diferita, dar, daca Oprah i-ar fi pus aceasta intrebare in 1965, inainte ca o comunitate neagra sa intre in mijlocul razboiului din lumea bandelor criminale, ea ar fi fost cea tratata drept o ciudata, nu Joseph. A fost calea lumii de atunci. Joseph era un om dur, cu abilitati manageriale mai bune decat cele parintesti, cu o inima imbracata in otel, dar cu o daruire condusa de bine.Singurul regret exprimat a fost cel al lui Michael. El ar fi dorit sa stim mai multe despre tatal absent decat despre managerul permanent.

Dar, este aici un singur fapt care nu poate fi combatut: tatal nostru a ridicat noua copii intr-un mediu de crima, droguri, bande criminale si i-a condus spre succes, fara ca vreunul dintre ei sa cada de pe sine. Pana la a investiga aceasta carte, n-am inteles amploarea nonsensului scris despre disciplina lui Joseph: ca a armat odata un pistol gol la capul lui Michael; ca l-a inchis, ingrozit, intr-un dulap; ca a sarit din umbra cu un cutit de bucatarie, deoarece "ii placea sa-si inspaimante copiii"; ca l-a imbrancit cu violenta pe Michael peste gramada de instrumente; ca Michael a trebuit sa treaca peste La Toya, pe podeaua baii - si apoi sa-si curete dintii - dupa ce Joseph o tinuse in frig.

Este un adevar trist al celebritatii ca, atunci cand ceva nu este negat oficial sau contestat legal, comentatorii din afara se simt liberi sa impinga limitele fanteziei pana cand mitul este cimentat ca fapt. Cand am incercat sa pun comportamentul lui Joseph intr-un context adevarat, am fost acuzat de a fi un simpatizant sau un apologist, si totusi eu am fost acolo. Am vazut ce s-a intamplat cu adevarat - si nu se compara cu portretizarea lui ca un monstru. Multi oameni imi citeaza interviul cu Michael televizat de Oprah in 1993 sau documentarul Martin Bashir din 2003. Ei au auzit cum manifestarea lui Joseph l-a facut pe Michael sa se simta deprimat sau slab; cum Joseph obisnuia sa ma "rupa" pe mine si sa-i dea si lui o "chelfaneala" sau o "bataie" si sa fie "crud" sau "rau"; si a fost "rau... cu adevarat rau". Toate acestea sunt adevarate. Nu exista nicio indoiala ca Michael a fost infricosat de tatal nostru, iar teama lui s-a transformat in aversiune.

In anul 1984, s-a intors la mine intr-o zi si m-a intrebat: "Ai plange daca Joseph ar muri?" "Da", i-am spus si el a parut surprins de certitudinea mea. “Nu stiu daca as putea”, a spus el. Michael era cel mai sensibil dintre frati, cel mai fragil si cel mai strain fata de metodele lui Joseph. In mintea lui tanara, ce facea Joseph nu era disciplina, era lipsa de iubire. Acest lucru a fost intarit atunci cand, dupa mutarea in California, noii prieteni (atat tineri cat si batrani) au reactionat cu groaza cand Michael le-a povestit deschis despre actiunile lui Joseph. “Asta-i abuz, Michael! Nu poate sa-ti faca asta. Poti sa-l raportezi politiei pentru asta!" au spus ei. Daca inainte Michael nu a crezut ca a fost vorba de un abuz, a facut-o acum. Joseph avea o mare problema in a-si controla temperamentul si astazi niciunul dintre noi nu-si creste copiii in acelasi mod.

Dar, daca el ne-ar fi abuzat cu adevarat, nu i-am mai fi vorbit, asa cum a facut Michael pana la repetitiile pentru concertul "This Is It" din 2009. El l-a iertat pe Joseph, dar, nu a renuntat la ideea ca fiecare dintre noi a fost "abuzat". In 2001, Michael a tinut un discurs studentilor de la Universitatea Oxford, despre parinti si copii. Cuvintele pe care le-a folosit sunt valabile si astazi: "Am inceput sa inteleg ca duritatea tatalui meu a fost un fel de dragoste, una imperfecta, dar, cu toate acestea dragoste. Peste timp, simt acum binecuvantare. In locul maniei, am gasit eliberare... reconciliere... si iertare. Cu aproape un deceniu in urma, am fondat o organizatie de caritate numita Heal the World. Pentru a vindeca lumea, trebuie mai intai sa ne vindecam noi insine. Si pentru a vindeca copiii, mai intai trebuie sa vindecam copilul din noi. De aceea vreau sa-l iert pe tatal meu si sa nu-l judec. Vreau sa fiu liber sa intru intr-o relatie noua cu tatal meu pentru tot restul vietii mele, nestingherita de animozitatile din trecut..."

Oricat de mult vorbea Michael despre teama lui fata de Joseph, ii placea sa o ia de la capat. Intre varsta de sase si zece ani, pasiunea sa pentru bomboane l-a propulsat intr-o misiune care, pentru el, era asemanatoare cu faptul de a se tari in pestera unui urs mare si urat, in timp ce acesta doarme. In fiecare dimineata, inainte de scoala, si cu Joseph in pat dupa ce muncea in schimburi, il trimeteam pe Michael pentru a pune mana pe maruntisul din buzunarul pantalonilor lasati pe podeaua dormitorului. Jackie, Tito, Marlon si cu mine stateam in spatele peretelui, facandu-ne semn unii la altii ca sa nu susotim si incercand sa nu chicotim, in timp ce Michael aluneca usor pe podea, prin usa partial deschisa, in intuneric.

Mi-am aruncat atent o privire - verificand miscarea dinspre gramada mare de sub asternuturi. Urmatorul lucru pe care l-am observat, a fost ca Michael s-a retras cu ceva maruntis, iar noi am iesit repede din casa, plangand de bucurie ca am dus la bun sfarsit o alta misiune de succes. Cateodata, bomboana-sterpelita ne aducea o prada dezamagitoare de centi si nichel (monede de 5 centi), iar altadata gaseam aur impreuna cu monede de 10 si de 25 centi. De-a lungul copilariei noastre, am crezut ca suntem cei mai curajosi copii, pana cand Mama ne-a povestit in anii care au urmat, ca ea si Joseph asteptau acolo in pat, cu ochii deschisi, uitandu-se unul la altul, ridicand sprancenele si zimbind dupa ce il auzeau pe Michael strecurandu-se inauntru.

A fost un moment in viata lui Michael cand a spus timpului sa stea in loc. Era iarna si peste pamant se asternuse un strat gros de zapada pufoasa. Michael nu prea voia sa se aventureze in frig, asa ca l-a rugat pe Marlon sa mearga si sa-i cumpere guma de mestecat. Dupa ceva timp, noi toti ne jucam in casa, iar mama era in bucatarie, cand un copil a ciocanit puternic in usa, strigand: "Marlon este mort! A fost lovit de o masina.” Mama a fugit afara si a strigat: "Unde? Unde?" Stateam pe poteca, urmarind-o cum se grabea prin zapada. In spatele meu, Michael era, tintuit de vina, in pragul usii.

"Oh, Doamne, ce am facut? L-am trimis doar dupa niste guma ... Doamne, e numai vina mea.” Marlon suferise o ranire a capului, dupa ce o masina a derapat pe zapada, s-a rotit si l-a lovit violent. Mama l-a gasit lovit sub bara de protectie din fata, in timp ce era ingrijit de niste oameni din strada. A fost dus la spital, unde a ramas cateva zile. Cand mama a revenit acasa si ne-a povestit ca va fi bine, Michael a izbucnit in lacrimi de usurare. Era convins ca fratele sau murise numai din cauza lui si ca pedeapsa va fi excluderea sa din paradisul lui Dumnezeu.

Asta pentru ca, in casa noastra, lectiile din Sala Regatului aveau o greutate egala cu lectiile din divertisment. Ca si copii, nu am contestat anumite chestiuni: nu cred ca am invatat vreodata cum sa punem la indoiala lucrurile. Am urmat intocmai instructiunile si am facut cum ni s-a cerut. Michael credea ceea ce batranii predicau, ca doar 144.000 de oameni vor fi mantuiti de Iehova si dusi intr-un nou paradis, dupa ce va avea loc Armaghedon. De ce numai 144.000 dintre cei patru milioane de Martori care practicau in America? Nu am intrebat niciodata.

Influenta lui Iehova era un aspect al vietii din Jackson Street 2300 pe care, probabil ca, oamenii nu-l cantarisera corespunzator. Acele doctrine l-au conditionat pe Michael si ne-au fixat pe o linie dreapta si limitata, precum disciplina lui Joseph. Dumnezeu era dintotdeauna prezent in casa noastra, dar Iehova s-a mutat inainte ca Mama sa ramana insarcinata cu Randy, cand Michael avea doar doi ani. Ea a fost crescuta ca o crestina adevarata, cu legaturi familiale devotate Bisericii Baptiste, dar in 1960 s-au intamplat doua lucruri: s-a dovedit ca un pastor local al Bisericii Luterane din Gary, pe care ea il respecta, a avut o aventura amoroasa si, prin urmare, acesta a rupt legamantul cu Dumnezeu. In acelasi timp, un martor practicant al lui Iehova, un prieten bun, pe nume Beverly Brown, a batut la usa noastra exact la momentul deziluziei spirituale a Mamei. Acesta a fost momentul in care Craciunul si zilele de nastere au fost eliminate din casa noastra. Mama spune ca trebuie sa-mi amintesc faptul ca am avut brad si cadouri de Craciun pana la varsta de sase ani, dar sincer, eu nu pot.

Dupa convertire, singura "ocazie speciala" era vizita obligatorie cu Mama la Sala locala a Regatului. Era responsabilitatea ei sa ne arate dragostea lui Dumnezeu. Rar ni se alatura si Joseph, in timp ce ne imbracam cu pantalonii eleganti, sacoul si cravata second-hand, facandu-ne semn sa ne asezam pe scaune in liniste, fara sa ne fataim, fara sa susotim sau sa ne balansam picioarele. Numai imnurile mai aduceau lucrurile la viata. Mama s-a asigurat ca ne facem timp si pentru studiul biblic. Vechiul si Noul Testament, ca si publicatiile principale religioase, revistele Watchtower si Paradise Lost, se aflau intotdeauna pe masa din camera de zi. Un Martor coleg se alatura mamei pentru a ne citi scripturile, in timp ce Jackie, Tito, Marlon, Michael si cu mine sedeam supusi pe canapea, fetele stateau la picioarele noastre, Bibliile in poala si creioanele in mana, pentru a sublinia unele pasaje ce urmau sa fie discutate la urmatoarea predica.

Rebbie nu a putut sta la dispozitia Mamei pentru "serviciul pe teren" – sa mearga din usa in usa, pentru a raspandi mesajul lui Iehova. Vremurile in care ne-am tarat, mai mult sau mai putin, pe urmele mamei, au fost o lectie de determinare, daca nu altceva. Vedeam cum se trageau perdelele si numaram cate secunde trec inainte ca usa sa fie trantita in fata Mamei. Respingerea nu o tulbura, deoarece il slujea pe Iehova. Fie ea binecuvantata, in California intr-una a luminat calea in numele Lui, pana in ziua de azi. Singura lectie fixata in mintea noastra prin propria studiere a Bibliei, a fost ca vom face o calatorie rapida in Iad daca nu il slujim pe Iehova si nu participam la Sala Regatului.

Ziua Noastra de Judecata era Armaghedon, cand toata viata rea ​​va fi distrusa si o noua lume va fi creata pentru cei 144.000 de martori. Mantuirea ar fi depins de devotiunea noastra fata de Iehova. Daca mintile noastre tinere nu erau suficient de imaginative, revista religioasa Turnul de Veghe ilustra cum ar arata Armageddonul. Imi amintesc ca am citit-o cu Michael, explorand ilustratiile vii ale imploziei cladirilor, ale oamenilor care pica in crapaturile cavernoase din pamant si ale bratelor care se intind inafara pentru a fi salvate. Nelinistea se raspandea pe masura ce noi cugetam la intrebarile care ne-ar fi determinat soarta.

Il onoram suficient pe Iehova? Suntem destul de buni pentru viata vesnica? Oare, vom supravietui Armaghedonului? Daca intram in necaz cu Joseph, asta inseamna ca avem probleme si cu Iehova? "Vreau sa merg in Paradis!", am spus eu, mai mult din teama decat din entuziasm. “Mama, o sa fim mantuiti?” a intrebat Michael. Cel mai important lucru in viata, ne spunea ea, era sa fim buni si sa fim buni cu altii: mantuirea este data acelora care pastreaza credinta, fac servicii pe teren si traiesc conform scripturilor.

Ca adult, Michael va accepta mai tarziu ilustratiile din Turnul de Veghe ca "simbolism", dar ca si copii era totusi ingrijorator sa ne intrebam cum observa Iehova diferenta de a fi bun - dintre noi si, sa zicem, postasul? Ce zicea El ca Michael daruia bomboane copiilor din cartier si eu nu faceam asta deloc? Raspunsul mamei era mereu acelasi: “Nu va faceti griji, El vede totul.” Si apoi, era apropierea Armaghedonului. Cand se va intampla? Saptamana viitoare? Cat timp mai avem? O minte curioasa ca a lui Michael nu se putea opri sa nu se gandeasca la asta.

Parca il vad si acum privind in sus la un batran, pentru a-i pune o intrebare serioasa, doar asa, sa-l bata la cap si sa se amuze. Dar martorii pareau intotdeauna inarmati pentru sfarsitul lumii. Primul Armaghedon a fost estimat a fi 1914. Cand asta nu s-a intamplat, a fost schimbat in 1915... Si inca mai asteaptam. Imi amintesc in mod clar ca familia Jackson era convinsa ca vine in 1963. Rusii pareau ca vor bombarda SUA, JFK a fost asasinat, a fost impuscat si criminalul suspect, Lee Harvey Oswald - evenimente pe care le-am urmarit la TV-ul nostru alb-negru.

Toti cei din casa noastra au fost siguri ca totul era un preludiu al sfarsitului lumii, iar noi, fratii, n-am fost niciodata mai dornici de a ajunge la Sala Regatului pentru a-l onora pe Iehova. Michael spunea mereu ca a fost crescut in spiritul bibliei. De fapt, el era singurul din Jackson 5 care urma sa fie botezat. Michael s-a rugat, eu nu am facut-o. Michael a invatat Biblia, eu nu am facut-o. Eu nu am inteles faptul ca Iehova era Tatal Suprem pentru ca (asa eram determinati sa credem) El te poate renega, daca tu nu te comporti cum se cuvine. Amenintarea cu abandonul - de a fi "des-fratit" – era mereu prezenta. Michael invatase totul despre amenintarea lui Iehova, cu pedeapsa de a fi exilat din viata de apoi. Cu toate acestea, in copilaria lui, amenintarea a fost o nuia in sine.

Cand Jackson 5 a luat avant, credinta sa a devenit temelia sa; ceva solid de care sa se agate, un loc in care putea sa se retraga si sa nu fie considerat asa faimos, ci egal si normal. Martorii nu au fost niciodata ingrijorati in legatura cu Michael, deoarece lor li se ingaduia sa fie ingrijorati numai in legatura cu Iehova. Sala Regatului i-a adus un sentiment de normalitate care, in lumea din afara, scadea de la an la an. Michael a fost binecuvantat sa mearga pe o cale superioara. Stiu ca el i se destainuia lui Dumnezeu si simtea ca El era o prezenta pe care niciodata nu puteai sa o pacalesti sau fata de care nu puteai sa ascunzi ceva. Mai tarziu, mi-a spus ca inca simtea o unda de vinovatie pentru sarbatorirea zilelor de nastere si a Craciunului.

La modul general vorbind, vigilenta lui Iehova combinata cu hotararea parintilor nostri de a ne opri de la amenintarea violentei bandelor, garantau ca noi nu am invatat cum sa ne integram in societate decat impreuna unul cu celalalt. Chiar si atunci, nu a existat nici un motiv real de a ne reuni, datorita lipsei acelor ocazii de familie cum ar fi Craciunul, zilele de nastere si Ziua Recunostintei. In copilaria noastra, am parcurs linia dintre asteptarile stricte ale lui Joseph si mantuirea lui Iehova. Scena era singurul loc in care nu existau reguli; ea a devenit zona noastra de libertate.

Nu am banuit ca scena va ajunge mai importanta decat talk-show-ul pe care David Frost ni-l oferea. Unul dintre producatorii sai a fost intr-o seara in audienta la Apollo. Acolo, l-a chemat pe Richard Aarons, spunandu-i ca vrea sa prezentam un spectacol la “The David Frost Show” din New York, pentru a fi difuzat in intreaga America. Pentru nopti la rand dupa aceea, am suit si am coborat din paturile noastre, neputand sa dormim de emotie. Le-am spus tuturor celor de la scoala ca vom fi la televizor, iar profesorii au facut anunturi in clase.

David Frost era englezul din America care prezenta un talk-show: facea parte din "invazia britanica". Erau Beatles, Rolling Stones si David Frost - iar noi eram pe radarul lui. Ceea ce nu stiam era ca Joseph a fost aruncat simultan intr-o dilema. Jucam din nou la Teatrul Regal pe 17 iulie 1968, unde eram in program pe o lista cu Bobby Taylor si Vancouvers. Bobby era atat de impresionat, pentru ca primise un telefon de la o domnisoara care se mutase recent intr-un apartament de bloc din Detroit, acolo unde locuia si el. Suzanne de Passe era in varsta de 19 ani si abia incepuse sa lucreze in oras, ca asistenta de creatie pentru Berry Gordy de la Motown, iar noi terminasem auditia pentru ea, in camera de zi a lui Bobby.

Dupa cum bine isi aminteste Suzanne, ea l-a sunat pe Gordy cu privire la "acesti copii minunati", dar el nu a fost impresionat. „Copii? Nu vreau mai multi copii! Destul ca il am pe Stevie Wonder!” Pentru el, intr-adevar, copiii erau o durere de cap, cu tutori cu tot. Aparent, el a procedat la fel si cu Diana Ross si Supremes la inceput, respingandu-i ca fiind "prea tineri". In mod clar, era necesar ca domnul Gordy sa fie convins, iar Suzanne l-a convins.

Aici a fost dilema lui Joseph: invitatia noastra la auditia de la Motown s-a contrazis cu rezervarea la show-ul David Frost. Era visul aparitiei noastre la televiziunea nationala, contra unei oportunitati de aur.

Michael si Marlon au fost devastati initial, cand Joseph a ales sa faca auditie. In loc sa prezentam spectacol in fata unei audiente de milioane de oameni in New York, ne aflam la sediul Motown - Hitsville USA – interpretand pentru o mana de oameni, inclusiv dl Gordy. Joseph a fost destept sa nu sustina celebritatea de moment a televiziunii: David Frost nu ne-ar fi adus mai aproape de un contract de inregistrari - dar auditia a facut-o.

Pe 23 iulie 1968, aceasta auditie a avut loc in fata unui grup selectat de persoane. Nu am putut sa le vedem, pentru ca erau adunate in intuneric, de cealalta parte a geamului din studioul de sunet; am vazut doar o camera pe un trepied, capturand “testul nostru” de ecran, asa cum era standardul. Am cantat cantecul denumit, pe buna dreptate "Nu prea sunt mandru sa te rog asta" si "As vrea sa ploua" de Temptation, inainte de a incheia cu "Cine te iubeste" de Smokey Robinson. Cel mai ciudat lucru a fost linistea care ne-a salutat nota finala: nimeni nu a spus un cuvant.

Michael nu putea sa stea locului. “Asadar? Cum a fost?” a ciripit el. "Michael!", i-am soptit eu tare, jenat de impolitetea lui. "A fost grozav... foarte bine", a spus o voce. Dar asta a fost tot ce am obtinut. A trebuit sa asteptam cativa ani, inainte sa aflam adevarul despre reactie, atunci cand dl Gordy a scris despre asta in Prefata sa la autobiografia reeditata a lui Michael, Moonwalk, in anul 2009: "Michael canta "Who’s loving you”, cu tristetea si pasiunea unui om care a trait cu blues-ul si cu inima franta toata viata... La fel de profund ca si cum Smokey o canta, dar Michael o canta mult mai bine. I-am spus lui Smokey: "Mai, omule, cred ca el ti-a luat melodia asta!" Doua zile mai tarziu, am fost sunati din nou: Motown voia sa semneze cu noi.”

“Cand Michael a pus mana pe melodie, a cantat-o din tot sufletul. De unde putea el sa stie ce inseamna acea piesa? A cantat-o ca si cand el a scris-o. Cant in concertele mele live piesa Who’s Lovin’ You sau o parte din ea si, de multe ori, vin tinerii la mine dupa concert si-mi spun: 'Nu stiam ca tu canti piesa lui Michael Jackson'... Un copil de 11 ani sa cante piesa aceea cu atat de multa emotie? Era incredibil. De necrezut!” - Smokey Robinson

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson