Michael Jackson - CRY FREEDOM - 1

PLANGI LIBERTATE – partea intai

 “Noi inca mai simtim pierderea lui Michael. Dar, ce se va intampla pe masura ce timpul va trece? Ce se va intampla cu scopul real a lui Michael pentru care el a existat? Cine poate sustine munca lui Michael altruist, fara un motiv ascuns? Natiunile si guvernele sunt capabile de fapte bune, dar aceste fapte bune sunt mult prea des facute pentru a exercita control asupra altora. Michael nu a vrut sa controleze pe nimeni, el a vrut doar sa raspandeasca fericire si bucurie.”/ Jermain Jackson

“Daca ei va plac aici, va vor placea oriunde”, a zis Joseph in duba, pe drumul spre New York. Destinatia noastra: faimosul Teatru Apollo din Harlem - un loc unde se nasteau vedetele. Tot drumul din Indiana, a vorbit intr-una despre ceea ce insemna acel loc si despre cantaretii care au triumfat acolo: Ella Fitzgerald, Lena Horne, dansatorii Bill ‘Bojangles’ Robinson si James Brown. Intr-o epoca in care chipurile negrilor apareau relativ rar la televizor, Apollo era platforma pentru manifestarile afro-americane. "Dar, daca faceti vreo greseala, acest public se va intoarce impotriva voastra. In seara asta, trebuie sa fiti in joc”, a continuat el.

Sincer, noi nu eram intimidati: stiam ce inseamna castigarea multimii, ca vom trece de o usa catre lucruri mai mari, deci ce motivatie mai mare ar fi putut exista pentru visul unor baieti tineri? Uneori existau si avantaje sa fim miei in marea industrie a divertismentului - inocenta noastra ne-a facut orbi la o multime de ocazii certe. Am oprit sub simbolul Apollo care atarna vertical, de un portocaliu aprins pe timp de noapte. Cand am intrat prima oara, peretii erau captusiti cu fotografiile legendelor. Am strabatut coridorul si am observat covorul ponosit. Joseph ne-a cerut sa ne imaginam picioarele care l-au uzat; sa ne imaginam genul de pantofi la care vom intra.

Am avut propria cabina de proba, cu o oglinda inconjurata de becuri si un cuier pe roti, din crom, pentru haine. Microfoanele apareau electronic de sub scena, totul era de forma spatiala. In interiorul cabinei de proba, Michael si Jackie s-au urcat pe un scaun si au deschis fereastra pentru a privi afara. “Exista si un teren de baschet!” a strigat Jackie. Lucrul acesta a dus la o noua izbucnire de entuziazm. Voiam chiar sa iesim afara si sa aruncam la cos, dar in clipa aceea a intrat Joseph. Toti am sarit in sus, prefacandu-ne pe de alta parte ca ne concentram. Era timpul sa devenim seriosi.

Nu stiu daca Joseph a realizat vreodata cat de nepasatori eram in sinea noastra privitor la spectacol, dar el stia ca Harlem nu era Chicago. Multimea din Apollo era foarte versata in divertisment: isi cunostea muzica. Daca lucrurile mergeau prost, murmurele nemultumite se transformau in huiduieli urmate de rachete cu cutii de conserve, fructe si floricele de porumb. Cand lucrurile mergeau bine, se ridicau in picioare cantand, aplaudand si dansand. Nimeni nu pleca de la Teatrul Apollo fara sa intrebe: "Ce am facut?". Inainte de a merge mai departe, am simtit zumzetul unei sali pline. Michael si Marlon stateau in fata lui Tito, Jackie, Johnny si a mea, in intuneric, iar cei care se aflau inaintea noastra, pe scena, nu pareau sa primesca cea mai buna reactie din partea publicului. Huiduielile erau zgomotoase si neiertatoare.

Apoi diferite obiecte au inceput sa aterizeze pe scena, urmate de miezul unui mar. Marlon, speriat, s-a intors spre noi: "Se arunca cu obiecte!" Joseph se uita la noi ca si cum ar fi spus: "V-am spus eu...". In mijlocul draperiilor din spatele scenei si ferit de vederea publicului, era o bucata din trunchiul unui copac. Era "Copacul Sperantei" de la Apollo, decupat dintr-un copac taiat care odata isi avusese locul pe Bulevardul Dreams, cunoscut si sub numele de Avenue 7, intre vechiul Teatru Lafayette si Hanul lui Connie. Intr-o superstitie veche, artistii negri atingeau acel copac sau ramaneau sub ramurile sale pentru a avea noroc. Acest arbore venise sa simbolizeze speranta pentru eforturile afro-americane, in acelasi mod in care copacul din afara casei noastre simboliza unitatea.

Michael si Marlon au mangaiat cum se cuvine "Copacul Sperantei", dar nu cred ca Lady Noroc a avut vreo legatura cu spectacolul pe care l-am dat in acea noapte. Noi am zguduit Apollo si multimea a fost indata in picioare. Nu cred sa fi adus o performanta mai buna in oricare alt loc in zilele noastre dinainte de Motown si am ajuns sa si castigam concursul pentru amatori, Superdog Amateur Finals Night. Trebuie sa-i fi impresionat pe cei din management pentru ca ne-au invitat inapoi, de data aceasta ca interpreti platiti. In acel Mai a lui 1968, eram pe aceeasi lista in programul de o noapte de la Apollo cu Etta James, Coasters si Vibrations. Stiam ca am interpretat foarte bine, la cel mai inalt nivel. Ceea ce nu stiam era faptul ca un producator de televiziune se afla in public, luand notite si manifestand un interes deosebit.

Un avocat evreu micut care purta intotdeauna costum, a sosit la spectacol. Se pare ca Richard Aarons a batut la usa camerei de hotel din New York a lui Joseph si si-a vandut serviciile. I-am fost prezentati veselului si glumetului Richard ca unei persoane "care ne va ajuta sa ajungem acolo unde trebuie sa fim". Ca fiu al presedintelui unei uniuni de muzicieni din New York, Richard avea relatii utile. Imediat, Richard a si pus la punct un pachet profesional pentru recomandare, care continea hit-urile noastre din Steeltown, taieturile din ziare a unor recenzii foarte bune, materiale promotionale si o scrisoare care explica de ce lui Jackson 5 ar fi trebuit sa i se acorde o sansa.

Pachetul a fost trimis la case de discuri precum Atlantic, CBS, Warner si Capitol. In plus, Joseph a trimis personal un alt pachet catre Motown Records din Detroit, adresat dlui Berry Gordy, incredintat ca urmeaza recomandarile lui Gladys Knight. Obisnuia sa-i spuna mamei: "O sa-i duc pe baieti la Motown chiar daca este ultimul lucru pe care il fac!" Multe saptamani mai tarziu si cu noi inca atasati tehnic la Steeltown Records, Joseph a adus un plic pe care l-a deschis si banda noastra demo a alunecat pe masa... Restituit si respins de Motown. Cel mai bun lucru cu privire la calatoria in circuitul Chitlin, a fost sentimentul ca intotdeauna am mers in varful picioarelor, in umbra celor mai buni.

Ne aflam deja in cabina de proba a lui Gladys Knight si pe aceeasi scena cu cei de la grupurile vocale Delfonics, Coasters, Four Tops si Impressions, insa pentru noi alte doua "intalniri" palpitante au insemnat “aur” si ambele au fost la Teatrul Regal din Chicago. Cu prima ocazie, l-am ateptat pe Smokey Robinson sa se duca la repetitie sau sa mearga pe scena sa cante. Nu-mi amintesc ce. Dar Joseph ne-a asigurat ca, daca vom sta prin preajma, il vom intalni pe cel mai mare compozitor al tuturor timpurilor. A fost unul dintre putinele momente in care am simtit fluturi in stomac: pregatirea de a-l intalni pe unul dintre eroii nostri a fost mai stresanta decat spectacolul. Cand Smokey a venit la noi si s-a oprit sa ne vorbeasca, nu puteam crede ca de fapt el isi facuse timp pentru noi. Dar el era acolo, in helanca si cu pantaloni negri, zambindu-ne cu larghete, scuturandu-ne mainile si intrebandu-ne cine suntem si ce am realizat.

Michael a fost intotdeauna interesat de maniera altor artisti de a face lucrurile. Si l-a asaltat pe Smokey cu intrebarile. Cum ai scris toate piesele astea? Cand vin cantecele la tine? Nu-mi amintesc raspunsurile, dar garantez ca Michael si le-ar fi amintit. Smokey ne-a acordat cinci minute bune – si, cand a plecat, stiti despre ce am vorbit cu totii? Despre mainile lui. “Ai simtit cat de moi ii erau mainile?” a soptit Michael. “Nu-i de mirare”, am raspuns eu. "Nu a facut altceva decat sa scrie cantece". "Erau mai moi decat ale mamei!" a adaugat Michael. Cand am dat buzna pe usa din Gary, a fost primul lucru pe care i l-am spus si mamei. “Mama! L-am intalnit pe Smokey Robinson - si stii cat de moi ii erau mainile?" Acesta este lucrul pe care oamenii il uita. Ca am fost fani cu mult inainte de a deveni altceva.

In ziua in care l-am intalnit pe Jackie Wilson, am avansat inca o etapa cu accesul nostru la VIP: am fost invitati in cabina lui sacra. Era "sacra" deoarece, pentru noi, el era Elvis negru, inainte ca Elvis alb sa apara; era unul dintre acei interpreti care apar o data la fiecare generatie. Jackie si revista sa erau regulat capul de afis de la Regal, astfel ca ne-am concentrat in ziua aceea asupra lui. Dupa ce Joseph a avut un cuvant de spus cuiva, am obtinut: "Bine, cinci minute", privilegiu cu care bucuria noastra copilareasca a fost de multe ori cumparata. Va voi spune un anume lucru despre tatal nostru: stia cum sa deschida usile. Usa aceea cu nume important s-a deschis si noi am trecut in rand de la intunericul coridorului la stralucirea aruncata de becurile arcuite din jurul oglinzii de la masa de toaleta, unde Jackie statea cu spatele la noi.

Avea un prosop infasurat intr-un guler gros pentru a-si proteja camasa alba de fondul de ten si de tusul pentru ochi pe care si-l aplicase. Michael a vorbit mai intai, intreband politicos daca ar putea sa-i puna cateva intrebari. “Sigur, da-i drumul, pustiule,” spuse Jackie, vorbind reflectiilor noastre din oglinda sa. Michael l-a bombardat apoi cu intrebarile. Cum te simti cand te duci pe scena? Cat de mult repeti? Cat de tanar ai fost cand ai inceput? Fratele meu era neincetat in cautarea cunoasterii. Insa Joseph a fost cel care ne-a oferit cea mai importanta informatie, demna de luat in seama, in acea noapte: ne-a spus ca unele dintre cantecele lui Jackie Wilson fusesera scrise de nimeni altul decat de domnul Gordy, fondatorul Motown. ("Lonely Teardrops" a fost primul number one al domnului Gordy). La intalnirea cu Smokey Robinson si cu Jackie Wilson, stiam cu totii ca al lor era nivelul la care trebuia sa fim.

Poate ca asta a fost ceea ce a facut Joseph de-a lungul timpului: sa ne introduca la regi, astfel incat si noi sa ne dorim sa conducem. Era ca si cum ar fi zis: "Asa puteti fi si voi, dar trebuie sa continuati sa lucrati". As dori sa-mi pot aminti perlele de intelepciune show-business pe care fiecare persoana ni le-a lasat - pentru ca fiecare a avut "sfaturi sanatoase", conform lui Joseph - dar aceste cuvinte sunt acum ingropate precum o comoara undeva adanc in mintea mea. Michael pastra cu grija aceste influente, absorbind fiecare ultim detaliu: felul in care vorbeau, se miscau, conversau - si cum aratau si se simteau in pielea lor. El ii urmarea pe scena cu vigilenta unui regizor tanar, concentrandu-se asupra cuvintelor lui Smokey, sau concentrandu-se asupra picioarelor lui Jackie. Apoi, in duba care mergea acasa dupa aceea, el devenea cel mai vorbaret si mai animat dintre noi: "L-ai auzit cand a spus ..." sau "Ai observat cum ..." sau "L-ai vazut pe Jackie cum se misca ..."

Fratele meu era un maestru in studierea oamenilor si nu a uitat niciodata vreun lucru, depunandu-l intr-un dosar mental pe care ar fi putut sa-l numească "Cele mai mari inspiratii si influente". Atunci castigam aproximativ 500 de dolari la un spectacol, iar tatal nostru ne muncea mai mult ca niciodata, cu o probabilitate neasteptata a preciziei. "Mereu repetam asta. De ce uiti ce sa o faci?" striga el, cand nu mergea vreun cantec sau vreo miscare - si apoi ne reamintea ca James Brown obisnuia sa-i amendeze pe cei de la Famous Flames ori de cate ori faceau cate o greseala. Dar pentru Joseph, amenzile nu insemnau alegerea sanctiunii. Insemnau bataia cu nuiaua. Marlon a primit cel mai mult pentru ca el era considerat legatura slaba din lant. Este adevarat ca nu se coordona bine si trebuia sa munceasca de 10 ori mai mult decat noi, dar niciunul dintre noi nu a observat la el ceva care sa ne fi ingreunat spectacolul.

Insa Marlon devenise o scuza pentru ca Joseph sa ne preseze cu timp de repetitie suplimentar si sa ne tina mai mult in casa. S-a dovedit mai tarziu ca exista un motiv mai profund in spatele tuturor acestor lucruri. La un moment dat, a existat un pas pe care Marlon nu l-a putut stapani si rabdarea lui Joseph a cedat. El i-a ordonat sa iasa afara ca sa aduca o "nuia" - o ramura subtire - din copacul de-afara. Am urmarit cum Marlon a ales nuiaua cu care stiam ca Joseph il va bate - din acelasi copac pe care l-a folosit pentru a simboliza familia si unitatea. “Ori de cate ori uiti, s-a rastit Joseph, faci o diferenta intre castig si pierdere! Dupa ce l-a lovit pe Marlon peste picioare, Michael a fugit in lacrimi, incapabil sa priveasca. Vederea nuielei ne-a facut pe toti sa ne dedicam mai mult repetitiilor, totusi, din cand in cand, Marlon se incurca. “Baiatule! Iesi si adu o nuia!" Marlon incerca sa fie mai smecher – cautand sa aduca cea mai subtire nuia pentru a diminua impactul. “NU! Du-te inapoi si cauta o nuia mai groasa!", spunea Joseph. Marlon a invatat sa strige mai tare decat era de fapt durerea. In acest fel, bataia inceta mai repede.

Ceea ce Marlon nu a auzit a fost discutia despre transformarea trupei Jackson 5 in Jackson 4. "El nu poate face acest lucru, este in afara pasului si in afara tonului si ne distruge sansele!" i-a spus Joseph mamei. Dar numai peste corpul ei mort, Marlon avea sa fie dat afara si marcat pe viata: Mama si-a asumat batalia si Marlon a ramas in grup. Am sa spun un lucru despre Marlon: el era cel mai tenace dintre noi toti. Isi cunostea limitele, dar nu inceta niciodata sa incerce sa le depaseasca. Ori de cate ori luam o pauza, el continua sa exerseze. Folosea chiar si mersul la scoala pentru a repeta. Eram un grup de frati care veneam la scoala si, din mijloc, Marlon izbucnea, dansa pe trotuar, isi repeta pasii, sarea dintr-o parte in alta. Cand ne culcam, il auzeam pe Michael din patul de mijloc, linistindu-l pe Marlon: "Te descurci bine, vei ajunge unde ti-ai propus, continua asa".

La scoala, Michael obisnuia sa-si foloseasca timpul de recreatie pentru a-i arata lui Marlon rotirile si diferite miscari. Ca iubitori de filme cu Bruce Lee, aveam propriile noastre nunchucks - bete de arta martiala - iar Michael le ducea la scoala (regulile erau mai indulgente in acele zile cand copiii nu foloseau arme pentru a-si face rau unii altora). Michael si Marlon erau ca poezia in miscare, folosind tehnicile nunchaku pentru a practica fluiditatea, flexibilitatea si gratia in miscare. Cred ca acesta a fost motivul pentru care Marlon a devenit in cele din urma un dansator realizat - pentru ca s-a bazat si pe acele ore suplimentare. Totusi Michael il ura pe Joseph pentru ca ii folosea talentul propriu ca masura prin care il judeca pe fratele sau. Ura felul in care o astfel de examinare neiertatoare planta intotdeauna dubii: "Am executat asta destul de bine? Asta voia el sa fac? Am facut vreo greseala?" - soaptele staruitoare ale propriilor indoielii de sine constrangeau pe fiecare dintre noi sa ne ingrijoram daca cele mai bune miscari erau intr-adevar cele mai bune.

Poate ca acest resentiment alimentat s-a aflat in spatele razvratirii lui Michael. Daca, in timpul repetitiilor, Joseph ii cerea sa faca un pas nou sau sa incerce o miscare noua, Michael, al carui stil liber in curs de dezvoltare nu avea nevoie de instructiuni, refuza. La varsta de noua anisori, el s-a transformat din copilul cere-mi-si-fac-orice, care se conforma, intr-un copil incapatanat cu atitudine. "Fa-o, Michael", spunea Joseph, grosolan, "sau vor fi probleme!" - "NU!" - "N-o sa te mai rog inca o data." - “NU! Vreau sa ies afara si sa ma joc!” Michael devenise unul dintre acei copii care se impotriveau ordinului impus, impingandu-si norocul mai mult decat indraznisem noi vreodata. Inevitabil, a primit nuiaua. Uneori, statea la copac, plangand, incercand sa-si aleaga ramura. Imi amintesc ca am primit si eu odata nuiaua - pentru ca nu dorisem sa fac niste treburi - insa Marlon (pentru greseli) si Michael (pentru neascultare flagranta) au primit-o de cele mai multe ori.

Erau momente cand mama considera ca Joseph ii administra prea multa pedeapsa. “Stop, Joseph! Stop! ", il implora ea, incercand sa-l faca sa vada prin pacla rosie care-l invaluia. Intre timp, Joseph a invatat ca nuiaua nu era chiar cel mai eficient instrument de indrumare a unui om, deoarece aceasta il facea pe Michael sa dea considerabil inapoi. Se baricada in dormitor sau se ascundea sub pat, refuzand sa iasa - si asta manca din timpul pretios de repetitie. Odata a tipat in fata lui Joseph ca nu va mai canta niciodata daca mai pune din nou mana pe el. Ne-a lasat pe noi, fratii mai mari, sa-i vorbim lui Michael si sa-l convingem cu bomboane: era uimitor ce putea sa faca perspectiva unei bomboane.

Sa nu uitam ca lui Michael ii placea sa sicaneze si nu-l convingeau toate lacrimile si accesele de furie sa fie altfel. Facea fata asta: isi deschidea larg ochii, isi umfla obrajii si isi incretea buzele - si facea asta ori de cate ori cineva vorbea serios. Odata, Joseph mi-a facut morala pentru ca am omis ceva. Nu era ceva suficient de serios pentru o chelfaneala, dar trebuia sa stau acolo in timp ce el ma mustra cu asiduitate. In timp ce el statea in fata mea - cu fata lui infricosatoare - l-am vazut pe Michael in spatele lui, facand fata aceea. Am incercat sa ma concentrez asupra lui Joseph, dar Michael isi bagase degetele in ambele urechi, vazand ca mi-a captat atentia. Am inceput sa ranjesc. “Baiatule! Razi de mine?” a tipat Joseph. Intre timp, Michael a disparut in dormitorul nostru, in afara razei vizuale. 

El si Marlon au pus la cale o porecla noua pentru Joseph: "Buckethead". Adica “Fata de hardau”. O spuneau in spatele lui sau o sopteau cand era aproape si se spargeau de atata ras si chicoteli. De asemenea, l-am numit "Soimul" - pentru ca lui Joseph ii placea sa creada ca a vazut si ca stia totul. A fost porecla despre care i-am spus. Ii placea si lui - suna respectuos. Temperamentul lui Joseph si educatia disciplinara nu vor castiga niciodata mult suport in ziua de astazi, dar pe masura ce am trecut in adolescenta, am inceput sa inteleg gandirea din spatele batailor. Nu stiam la vremea aceea, dar parintii nostri se ingrijorau de influenta crescanda a violentei in banda la mijlocul anilor saizeci, ceea ce a dus la racolarea de tineri in banda. Departamentul de politie din Indiana a infiintat propria Unitate de Informatii privind Bandele si a existat si o discutie la scoala despre armele automate si supravegherea FBI prin vecinatate. In Chicago, 16 tineri fusesera impuscati intr-o saptamana, dintre care doi mortal.

La Teatrul Regal, managementul a mers la extrema angajarii ofiterilor de politie in uniforma pentru a pazi foaierele si casele de bilete, deoarece bandele terorizau regiunea. Aceasta neliniste si zvonistica locala s-a raspandit pana la urechile parintilor nostri din otelarie. Joseph era hotarat nu doar sa ne salveze de la viata zbuciumata din Laminor, ci sa ne tina departe de implicarea in banda - si sa nu distrugem visul nostru si al lui. Asa cum le-a spus reporterilor de la ziare in 1970: "In vecinatatea noastra, toti copiii intrasera in necaz si am simtit ca este foarte important ca cei din familie sa se implice in activitati care sa ii tina departe de strazi si de tentatiile epocii moderne." Aceste bande de raufacatori ii vanau pe impresionabili (ceea ce noi toti eram) si, intr-un oras in care rata divortului era mare si copiii aveau prea putin respect fata de tatii lor, recrutarea in banda aducea copiilor un sentiment de apartenenta si o sansa de a castiga iubirea de "frati".

Asta, si perspectiva unui lucru groaznic ce ni s-ar fi putut intampla, l-a facut pe Joseph sa se teama. Teama i s-a amplificat atunci cand Tito a fost prins intr-o ambuscada pe drumul de la scoala spre casa si a fost amenintat cu arma pentru banii lui de pranz. Am aflat pentru prima oara de asta, atunci cand Tito a dat buzna pe usa din fata, tipand ca un pusti incercase sa-l omoare. Joseph a raspuns prin a face doua lucruri. S-a asigurat ca avem un scop: aveam repetitii constante, ceea ce insemna ca trebuie sa ne intoarcem acasa si ca nu putem sa iesim la joaca. El s-a transformat apoi intr-o importanta forta a fricii. Devenind un tiran acasa, el ne-a impiedicat sa ne supunem tiranilor de pe strada. A functionat: eram mai speriati de el decat de membrii unei bande. Michael a remarcat faptul ca Joseph a avut mai multa rabdare cu noi la inceput, cu timpul insa, disciplina lui s-a inasprit.

Perioada a coincis cu sporirea violentei in banda. De-a lungul copilariei noastre, am fost incurajati sa ne jucam doar unul cu celalalt, iar dormitul la prieteni nu a fost niciodata permis. In afara de Bernard Gross si de vecinul apropiat, Johnny Ray Nelson, nu am reusit sa cunoastem alti copii. Ideea "Sa-i lasam pe cei de afara inauntru", dupa cum o spunea Mama, era plina de risc, pentru ca niciunul dintre noi nu putea stii ce ar putea aduce un copil dintr-o alta familie in ceea ce priveste gandurile rele, obiceiurile proaste sau problemele interne. “Cei mai buni prieteni ai vostri sunt fratii vostri”, spunea ea. In mintea noastra, "outsideri" erau oameni care trebuiau sa fie prudenti chiar si atunci cand erai crescut astfel. Asta putea functiona doar in doua feluri: fie deveneai extrem de circumspect si banuitor fata de oricine care nu era din familie, fie sareai la extrema opusa si acceptai pe oricine, reactionand la restrictiile din trecut.

Odata ce amenintarea bandelor a devenit o problema, am fost tinuti mai mult in casa si chiar retinuti de la scoala in ultima zi a anului. Joseph a luat in considerare chiar si ideea de a ne duce in Seattle "pentru ca era mai sigur acolo". In mainile sale, am vazut stele verzi atunci cand ne lovea peste fund cu cureaua din piele, cu nuiau si uneori cu cordonul deteriorat al vreunui fier de calcat, dar nu am vazut niciodata un cutit, un pistol, metale purtate pe articulatii, o celula de politie sau o sala de urgenta din spital. Cred ca Joseph a facut ceea ce a simtit el ca este bine in acea vreme, in acea epoca, in acele circumstante."

De fiecare data, in luna iunie, rememoram clipele de ramas bun fata de un om care a determinat intreaga planeta sa se conecteze, prin fire nevazute, spiritului sau. Intreaga planeta a vibrat pentru o clipa in ritmul muzicii si dansului sau. Viata sa plina de talent, daruire, modestie si omenie, s-a desfasurat prin fata ochilor nostri si, mai ales, ne-a impresionat ireversibil, sufletele. A fost un sentiment puternic, caruia nu i-am putut face fata si care, dincolo de puterile noastre, ne-a chemat catre implinirea unui vis. A unui vis pe care omenirea si l-a dorit dintotdeauna: cel al armoniei si al uniunii sale. Am fost o singura constiinta conectata la constiinta universala.

Prin iubirea care a cuprins si reverberat inimile, un om de omenie a fost condus, in luminile stralucitoare ale rampei si ale milioanelor de lampioane, catre constelatii.

Si, de fiecare data, in iunie, cuvintele fratelui sau, Jermain Jackson, revin in memorie cu intensitate: “Michael a cautat intotdeauna binele in oameni, dar si-a dorit ca si oamenii sa il inteleaga si sa inteleaga de ce se afla el aici. Asta a facut batjocura indurata de el atat de greu de suportat…”

“Cum poate cineva care a dat atat de mult, sa fie obiectul la atat de multa ura? De ce este asa, de ce cu cat suntem mai binecuvantati, cu atat zilele noastre mai grele sunt destinate a fi? Fratele meu nu a fost o amenintare pentru nimeni. El a fost pentru pace, iar starea lui pasnica a fost o binecuvantare de la Dumnezeu.”     

Traducere din cartea “You Are Not Alone, Michael”/ de Jermaine Jackson

Michael Jackson - DRAGI COPII, odata AM FOST ACOLO…

    -   Mesaj peste timp

Copiii imi arata in zambetele lor jucause, divinul din fiecare.

Acesti copii amintesc de pretiozitatea vietii, in special

A vietilor tinere neatinse de ura, prejudecata si lacomie.

Acum, cand lumea este atat de confuza

Si problemele ei atat de complicate,

Avem nevoie de copiii nostri mai mult ca oricand.

Avem misiunea de a vindeca lumea…

Trebuie sa incepem cu vindecarea copiilor nostri

Fiind legati prin ei la intelepciunea profunda a vietii -

Bunatatea simpla straluceste direct din inimile lor.

Trebuie sa vindecam planeta noastra ranita.

Trebuie sa ajutam la instaurarea armoniei in lume.

-      Michael Jackson

INOCENTA

Este usor sa gresesti atunci cand esti inocent, pentru ca esti increzator sau naiv. Cu totii vrem sa parem sofisticati; cu totii vrem sa parem inteligenti atunci cand suntem in strada. A fi inocent inseamna a fi "in afara ei". 

Cu toate acestea, exista un adevar profund in inocenta. Orice copil priveste in ochii mamei sale si tot ceea ce vede este dragoste. Pe masura ce inocenta dispare, lucruri mai complicate ii iau locul. Noi credem ca trebuie sa fim mai destepti decat altii si ne propunem sa obtinem ceea ce vrem. Incepem deci sa cheltuim din ce in ce mai multa energie protejandu-ne. Apoi viata se transforma intr-o adevarata lupta. Oamenii nu au altceva de ales decat sa fie inteligenti in strada. Cum altfel pot supravietui?            

Cand ajungi la limita ei, supravietuirea inseamna sa vezi lucrurile asa cum sunt cu adevarat si sa raspunzi. Inseamna sa fi deschis. Pentru ca asta este inocenta. Simpla si increzatoare ca un copil, nu critica si angajata intr-un punct de vedere ingust. Daca esti inchis intr-un model de gandire si raspuns, creativitatea ta este blocata. Iti lipseste prospetimea si magia momentului. Invata din nou sa fi inocent si acea prospetime nu va dispare niciodata.

DAR INIMA A SPUS NU

I-au vazut pe saraci locuind in baraci de carton, asa ca au demolat baracile si au construit. Blocuri imense de ciment si sticla s-au inaltat deasupra parcarilor din asfalt. Intr-un anumit fel nu prea se simteau acasa, nici macar acasa intr-o baraca. "La ce va asteptati?" au intrebat iritati. "Sunteti prea saraci ca sa traiti la fel ca noi. Pana cand o sa puteti realiza ceva mai bun pentru voi, ar trebui sa fiti recunoscatori, nu-i asa?"
Mintea a spus da, dar inima a spus nu.

Au avut nevoie de mai multa electricitate in oras, asa ca au gasit un rau de munte pentru a-l zagazui. In timp ce apele cresteau, iepuri si caprioare moarte au inceput sa pluteasca pe apa; puisorii de pasari, prea mici pentru a zbura, se inecau in cuib in timp ce mamele lor strigau neputincioase. "Nu este o priveliste prea frumoasa", spuneau ei, "dar, acum un milion de oameni pot sa foloseasca aerul conditionat toata vara”. Asta este mai important decat un rau de munte, nu-i asa?"

Mintea a spus da, dar inima a spus nu.

Au vazut asuprire si terorism intr-o tara indepartata, prin urmare au pornit razboi impotriva ei. Bombele au redus tara la moloz. Populatia era infricosata si in fiecare zi tot mai multi sateni erau ingropati in sicrie de lemn. "Trebuie sa fiti pregatiti sa faceti sacrificii", spuneau ei. "Daca unii trecatori nevinovati sunt raniti, nu este acesta pretul care trebuie platit pentru pace?"

Mintea a spus da, dar inima a spus nu.

Anii au trecut si ei au imbatranit. Stand in casele lor confortabile, cugetau la ce au realizat. "Am avut o viata frumoasa", spuneau ei, "si am facut ceea ce trebuia." Cu privirile indreptate in jos, copiii lor au intrebat de ce saracia, poluarea si razboiul erau inca nerezolvate. "Veti afla in curand", au raspuns ei. "Fiintele umane sunt slabe si egoiste. In ciuda celor mai bune eforturi ale noastre, problemele nu se vor termina niciodata cu adevarat.

Mintea a spus da, dar copiii au privit in inimile lor si au soptit, "Nu!”

DESPRE COPIII LUMII 

Trebuie sa vindecam lumea noastra ranita. Haosul, disperarea si distrugerile fara sens pe care le vedem astazi sunt rezultatul instrainarii pe care oamenii o simt unii fata de altii si fata de mediul in care traiesc. Copiilor li s-a furat copilaria. Mintea unui copil are nevoie sa se hranesca cu mister, magie, miracol si multa emotie. Vreau ca munca mea sa-i ajute pe oameni sa redescopere copilul care se ascunde in ei.

COPIL AL INOCENTEI 

Copil al inocentei, mi-e dor de zilele insorite
Cand bucurosi zburdam in jocuri nesfarsite.
De cand scena ai parasit fara sa revii

Strazile sunt izolate, sumbre si pustii.

Copil al inocentei, intoarce-te la mine acum
Si cu al tau zambet simplu arata-le cum

Lumea poate raspunde din nou stralucirii tale,
Iar inima poate vibra in ritmul dansului tau.

Copil al inocentei, eleganta si frumusetea ta
Ma cheama acum dincolo de vointa mea
Vino sa zburam impreuna departe, sus
Deasupra muntilor, in taramul iubirii.

Copil al nevinovatiei, mesager al bucuriei
M-ai atins inima fara sa folosesti vre-un truc
Imi este sufletul cuprins de o inflacarare pura
Sa schimb lumea e dorinta mea cea mai adanca.

ODATA AM FOST ACOLO

Inainte de inceput, inainte de violenta

Inaintea fricii de a intrerupe tacerea

Erau o mie de dorinte, niciodata rostite

Chinuri de durere, brutal inabusite

Dar am ales sa ma desprind si sa fiu liber

Sa tai toate acele legaturi, ca sa pot vedea

Acele lanturi ce m-au inchis in amintirile durerii

Acele judecati, interpretari ce-mi ocupau mintea

Ranile purulente care persistau au disparut

In locul lor o viata noua a aparut

Copilul singuratic ce inca mai strange jucaria

Si-a recastigat pacea, si-a descoperit bucuria

Unde nu exista timp, exista nemurirea

Unde nu exista teama, exista iubirea
Copilul a crescut pentru a-si tese magia

Lasand in urma viata plina de tristete

Odinioara atat de tragica.

Acum, el este gata sa impartaseasca

Gata sa ofere iubire, gata sa ingrijeasca

Sa isi deschida inima, nimic de pierdut

Alaturati-va lui, daca indrazniti.

Copii si parinti, de aici, de unde sunt, va transmit toata iubirea mea!

- Innocence/ But the heart said No/  On children of the world/  Child of Innocence/ Once we were there - 

Poemele si Reflectiile traduse fac parte din "Dancing the Dream"/ de Michael Jackson

KAILASH SATYARTHI – DRAGI COPII AI LUMII...

Discursul de acceptare Nobel

ASTAZI, dincolo de intuneric, vad fetele zambitoare ale copiilor nostri in stelele care sclipesc. ASTAZI, in fiecare val al fiecarui ocean vad copiii nostri jucandu-se si dansand. ASTAZI, in fiecare planta, copac sau munte, il vad pe baiatul acela micut stand impreuna cu mine in clasa.

Vreau ca si voi sa vedeti si sa simtiti acest ASTAZI in voi. Dragii mei, va rog sa inchideti ochii si, doar pentru o clipa, sa apropiati mana de inima. Puteti sa simtiti copilul din voi? Ascultati acum acest copil. Sunt sigur ca puteti!

Haideti sa globalizam compasiunea si sa eliberam copiii!

De pe acest podium al pacii si al umanitatii, sunt profund onorat sa va citesc o mantra din textele antice ale intelepciunii, Vedele. Aceasta mantra ce poarta in ea o rugaciune, o aspiratie si o hotarare, are potentialul de a elibera omenirea de toate crizele provocate de om.

Sa mergem impreuna! In cautarea progresului global, nicio singura persoana, din niciun colt al lumii, de la Est la Vest, de la Sud la Nord, nu ar trebui uitata sau lasata in urma. Haideti sa discutam impreuna, sa ne reunim ideile! Invatand din experientele stramosilor nostri, haideti ca impreuna sa cream informatii pentru tot ceea ce aduce beneficii tuturor.

Ma inclin in fata regretatilor mei parinti, in fata patriei mele India si in fata planetei mama.

Imi amintesc cu caldura cum, de fiecare data cand am eliberat un copil din sclavie, eu m-am eliberat de mii de ori. In primul zambet al libertatii de pe chipurile lor frumoase, vad zeii zambind.

Ofer cel mai mare credit al acestei distictii lui Kaalu Kumar, DhoomDas si Adarsh Kishore din India, si lui Iqbal Masih din Pakistan care au facut sacrificiul suprem pentru a proteja libertatea si demnitatea copiilor. Accept cu umilinta acest premiu in numele tuturor martirilor, colegilor mei activisti din intreaga lume si in numele concetatenilor mei.

Calatoria mea din vastul tinut al Stapanului Buddha, Guru Nanak, Mahatma Gandhi, India si pana in Norvegia, face legatura intre doua centre ale pacii si fraternitatii de pe glob, intre stravechi si modern.

Prieteni, Comitetul Nobel m-a invitat cu generozitate sa tin o "prelegere". Cu respect, nu pot sa fac asta.

Eu reprezint aici sunetul tacerii. Strigatul de nevinovatie. Si, fata invizibilitatii. Am venit aici sa impartasesc vocile si visurile copiilor, ale copiilor nostri, pentru ca toti sunt copiii nostri. M-am uitat in ochii lor infricosati si epuizati. Si le-am auzit intrebarile imperioase:

Acum douazeci de ani, la poalele Himalaya, am intalnit un baietel slabut. M-a intrebat: "Este lumea asta atat de saraca incat nu poate sa-mi daruiasca o jucarie si o carte, in loc sa ma forteze sa primesc o unealta de lucru sau o arma?"

M-am intalnit odata cu un copil-soldat sudanez care fusese rapit de o militie extremista. La primul sau instructaj, a fost fortat sa-si omoare prietenii si familia. M-a intrebat: "Care este vina mea?"

Cu doisprezece ani in urma, o mama-copil intalnita pe strazile din Columbia – cumparata si vanduta, violata si inrobita - m-a intrebat: "N-am avut niciodata vreun vis. Ar putea copilul meu sa aiba vreunul?”

Nu exista violenta mai mare decat sa refuzam visurile copiilor nostri. Unicul scop al vietii mele este ca fiecare copil sa fie:

liber sa fie copil

liber sa creasca si sa se dezvolte, 

liber sa manance, sa doarma, sa vada lumina zilei, 

liber sa rada si sa planga,    

liber sa se joace,  

liber sa invete, liber sa mearga la scoala

si, mai presus de toate, 

liber sa viseze.    

Toate marile religii ne spun sa avem grija de copii. Isus a spus: "Copiii sa vina la mine, sa nu ii impiedicati caci Imparatia lui Dumnezeu le apartine". Sfantul Coran spune: “Nu va ucideti copiii din cauza saraciei”

Refuz sa accept ca toate templele si moscheile si bisericile si casele de rugaciune nu au loc pentru visurile copiilor nostri.

Refuz sa accept ca lumea este asa de saraca pentru a scolariza copiii in conditiile in care doar echivalentul unei saptamani de cheltuieli militare la nivel mondial este suficient sa trimita toti copiii nostri la scoala.

Refuz sa accept ca toate legile si constitutiile si judecatorii si politia nu sunt capabile sa ne protejeze copiii.

Refuz sa accept ca lanturile sclaviei ar putea sa fie vreodata mai puternice decat cautarea libertatii.

REFUZ SA ACCEPT.

Sunt privilegiat sa lucrez cu multe suflete curajoase care refuza si ele sa accepte. Nu am renuntat niciodata in fata vreunei amenintari sau atac si nu o vom face niciodata. 

Fara indoiala, s-au inregistrat progrese in ultimele decenii. Numarul copiilor fara scoala a fost redus la jumatate. Mortalitatea infantila si malnutritia au fost reduse, iar milioane de decese in randul copiilor au fost prevenite. Numarul copiilor care muncesc in lumea de astazi a fost redus cu o treime. Totusi, mai raman inca mari provocari!

Prieteni, cea mai mare criza care bate la usa umanitatii astazi este intoleranta.

Am esuat cu totul in a oferi o educatie copiilor nostri. O educatie care sa ofere o semnificatie si un scop vietii si un viitor sigur. O educatie care sa construiasca un sentiment de cetatenie globala in randul tinerilor. Mi-e teama ca nu este departe ziua in care rezultatul cumulat al acestui esec va culmina cu o violenta fara precedent care va insemna sinucidere pentru omenire.

Cu toate acestea, tineri precum Malala se ridica pretutindeni in lume si aleg pacea in fata  violentei, toleranta in fata extremismului si curajul in fata fricii.

Solutiile nu se gasesc doar in deliberarile de la conferinte si recomandarile de la distanta. Ele se gasesc la grupurile mici, organizatiile locale si la persoanele care se confrunta cu probleme in fiecare zi, chiar daca ele raman nerecunoscute si necunoscute lumii.

Acum optsprezece ani, milioane de frati si surori din 103 tari au marsaluit pe o distanta de 80.000 kilometri. Si s-a nascut noua lege internationala impotriva muncii copiilor. Asa am realizat acest lucru.    

Puteti intreba: ce poate face doar o singura persoana? Permiteti-mi sa va povestesc o poveste din copilarie, pe care mi-o amintesc: Un foc groaznic a izbucnit in padure.Toate animalele au fugit, inclusiv leul, regele padurii. La un moment dat, leul a vazut o pasare micuta indreptandu-se catre foc si a intrebat-o: "Ce faci?" Spre surprinderea leului, pasarea a raspuns: "Ma duc sa sting focul". Leul a ras: "Cum sa stingi focul cu o singura picatura de apa in cioc?" Pasarea, hotarata, a raspuns: "Dar eu sting partea mea."

Cu toti traim in epoca globalizarii rapide. Suntem conectati prin internetul de mare viteza. Schimbam marfurile si serviciile pe o singura piata globala. In fiecare zi, mii de zboruri ne conecteaza la fiecare colt al globului.

Exista insa o deconectare serioasa. Este lipsa de compasiune. Haideti sa incurajam si sa transformam compasiunea oamenilor intr-o miscare globala. Sa globalizam compasiunea. Nu compasiunea pasiva, ci compasiunea transformatoare care conduce la dreptate, egalitate si libertate.

Mahatma Gandhi spunea: "Daca trebuie sa predam adevarata pace in aceasta lume... ar trebui sa incepem cu copiii". Eu as adauga cu umilinta, haideti sa unim lumea prin compasiunea pentru copiii nostri.

Ai cui copii sunt aceia care cos mingi de fotbal, dar nu s-au jucat niciodata cu vreuna? Ei sunt copiii nostri. Ai cui copii sunt aceia care extrag pietre si minerale? Ei sunt copiii nostri. Ai cui copii sunt aceia care recolteaza cacao, dar nu stiu gustul ciocolatei? Toti sunt copiii nostri.

Devlis s-a nascut in India cu datoria mostenita de la parinti si cu munca legata. In timp ce statea cu mine in masina, imediat dupa salvare, fetita de opt ani m-a intrebat: De ce nu ati venit mai devreme? Intrebarea ei furioasa ma scutura inca si acum - si are puterea de a scutura lumea intreaga. Intrebarea ei se adreseaza tuturor. De ce nu am venit mai devreme? Ce asteptam? Cator fete ca Devlis le vom mai permite sa plece fara sa fie ajutate? Cat de multe fete vor mai fi rapite, constranse sau abuzate? Copiii, precum Devlis, din intreaga lume pun la indoiala inactiunea noastra si ne urmaresc actiunile.  

Acum avem nevoie de actiuni colective urgente. Fiecare minut conteaza, fiecare copil este important, fiecare copilarie conteaza. Noi am provocat pasivitatea si pesimismul din jurul copiilor nostri. Noi am provocat aceasta cultura a tacerii, aceasta cultura a neutralitatii.

Prin urmare, invit acum toate guvernele, agentiile interguvernamentale, firmele, liderii religiosi, societatea civila si pe fiecare dintre noi sa puna capat tuturor formelor de violenta impotriva copiilor. Sclavia, traficul, casatoria copilului, munca copiilor, abuzul sexual si analfabetismul sa nu mai aiba loc in nicio societate civilizata. Prieteni, putem face asta!

Guvernele sa adopte o politica favorabila copiilor, sa investeasca in educatie si in tineri.

Firmele trebuie sa fie mai responsabile si deschise parteneriatelor inovatoare.

Agentiile interguvernamentale trebuie sa colaboreze pentru a accelera actiunile.

Societatea civila globala trebuie sa se ridice deasupra agendelor de afaceri uzuale sau izolate.

Liderii si institutiile religioase si noi toti trebuie sa fim alaturi de copiii nostri.

Trebuie sa fim indrazneti, sa fim ambitiosi si sa avem vointa. Trebuie sa ne tinem promisiunile.

Acum cincizeci de ani, in prima mea zi de scoala, am intalnit un baietel de varsta mea care statea la poarta scolii si lustruia pantofi. I-am intrebat pe profesori: "De ce lucreaza afara? De ce nu vine la scoala cu mine?" Profesorii nu mi-au raspuns. Intr-o zi, mi-am facut curaj si l-am intrebat si pe tatal baiatului. El mi-a raspuns: "Domnule, nu m-am gandit niciodata la asta. Ne-am nascut sa lucram". Acest lucru m-a suparat. Inca ma mai supara si acum. L-am contestat atunci si il contest si astazi.

Ca si copil am avut o viziune a zilei de maine. Ca baiatul de cizmar va studia impreuna cu mine in clasa. Acum, acel maine a devenit ASTAZI. Eu sunt ASTAZI si tu esti ASTAZI.  
              

ASTAZI, este timpul ca fiecare copil sa aiba dreptul la viata, dreptul la libertate, dreptul la sanatate, dreptul la educatie, dreptul la siguranta, dreptul la demnitate, dreptul la pace, dreptul la egalitate.

ASTAZI, dincolo de intuneric, vad fetele zambitoare ale copiilor nostri in stelele care sclipesc. ASTAZI, in fiecare val al fiecarui ocean, vad copiii nostri jucandu-se si dansand.
ASTAZI, in fiecare planta, copac sau munte, il vad pe baiatul acela micut stand impreuna cu mine in clasa.

Vreau ca si voi sa vedeti si sa simtiti acest ASTAZI in voi. Dragii mei, va rog sa inchideti ochii si, pentru o clipa, sa va apropiati mana de inima. Puteti sa simtiti copilul din voi? Ascultati acum acest copil. Sunt sigur ca puteti!

Astazi, vad mii de Mahatma Gandhi, Martin Luther King si Nelson Mandela care marsaluiesc si ne cheama. Baietii si fetele s-au alaturat. M-am alaturat si eu. Va rog, alaturati-va si voi.

Sa democratizam cunoasterea.

Sa universalizam dreptatea.

Impreuna, sa globalizam compasiunea pentru copiii nostri!

                                                                                                                                                                   

Va chem din aceasta sala si de peste tot din lume,

Va chem pentru un mars de la exploatare la educatie, de la sclavie la libertate, un mars de la violenta la pace, de la saracie la prosperitate.

                                                                                                   

                                

                                                                             

https://www.ndtv.com/india-news/kailash-satyarthis-nobel-peace-prize-acceptance-speech-full-text-711334

Kailash Satyarthi - ELIBERATI DIN SCLAVIE

Micutule erou, mostenirea ta este lupta ta pentru libertate!

“Imi amintesc cu afectiune cum, de fiecare data cand am eliberat un copil din sclavie, eu m-am eliberat de mii de ori.”/ Kailash Satyarthi

POVESTEA LUI SINGH
“Pentru prima data in viata mea, mergeam la scoala!”

Povestea lui Singh, un barbat mic de statura si modest, cu un zambet expresiv, este strans legata de povestea lui Satyarthi si a organizatiei sale. Cand a fost salvat, Singh avea sapte ani si, ca alte sute de copii, lucra ca muncitor legat in carierele de piatra de la Faridabad, in Haryana, chiar la periferia orasului Delhi.

Astazi, este trezorierul organizatiei, responsabil pentru bugetul anual al acesteia. El este omul care semneaza cecurile si se ocupa de personal, de salariile si cheltuielile din teren ale unei organizatii care are 11 birouri si peste 80.000 de voluntari in toata India. "Viata mea, spune el, ar fi putut avea un curs foarte diferit, daca nu ar fi fost Satyarthi." Singh este din Bodi, un mic sat in apropiere de orasul Harpalpur din Madhya Pradesh.

A ajuns in Delhi in anul 1975, cand avea doi ani, impreuna cu parintii sai, dupa ce o grindina puternica distrusese cultura de grau cultivata la mica lor ferma ce avea mai putin de un acru. Imediat ce au ajuns in gara din Delhi, au fost vazuti de un agent al unui antreprenor de cariera, care i-a dus la Faridabad. "Antreprenorul i-a dat tatalui meu o anumita suma ca salariu, in avans – si asa am fost prinsi in cursa", isi aminteste Singh. Parintii erau platiti saptamanal, pentru o munca ce includea spargerea pietrelor si incarcarea lor pe camioane.

Cand a implinit cinci ani, Singh a devenit si el o mana de lucru la cariera, incercand sa sparga pietre cu un ciocan in mainile sale minuscule si sa le umple in cosuri. Lucrau de la 7 dimineata pana la ora 10 seara. Pauzele de hrana erau neregulate si depindeau de starea de spirit a stapanului. "De cele mai multe ori, odata ce intrai in cariera, acolo stateai toata ziua", spunea Singh. La fel ca ceilalti muncitori legati, traiau intr-o baraca, langa cariera si mancau intr-o cocioaba, in apropiere de angajator.

Costul mesei era adaugat cu promptitudine in contul datoriei familiei, care continua sa se mareasca. Daca un doctor ar fi fost adus la cariera pentru cazul in care un muncitor s-ar fi imbolnavit, costul tratamentului ar fi fost si el retinut in contul persoanei indatorate. "Nu se deranjau prea mult daca copiii se imbolnaveau, asa cum m-am imbolnavit si eu, deoarece absenta lor nu afecta afacerile", spunea Singh. Nu exista nicio comunicare cu lumea din afara. Ajunsesera intr-o gaura neagra de unde, pare-se, nu exista nicio scapare.

In acest timp, l-au intalnit pe Satyarthi care incepuse deja sa adune lucratorii legati si sa le vorbeasca despre drepturile lor. Venea cu autobuzul de la Jantar Mantar care se afla la o distanta de 30 km, cu o echipa de 8-10 oameni, in toiul noptii. Incet, incet, muncitorii s-au organizat. Si au inceput sa se razvrateasca impotriva opresorilor. In 1980, Kailash a format Uniunea Muncitorilor din Carierele de Piatra. Peste 20.000 muncitori s-au alaturat. Contractorii au raspuns violent. Cativa muncitori, precum Shaheed Dhoom Das, au fost ucisi.

Pana la urma, a intervenit Curtea Suprema. Si, intr-o lunga operatiune de noapte, condusa de Kailashji si asistata de politie, toti au fost salvati. Singh avea doi frati mai mici, ambii nascuti la cariera, fara ajutor medical. Dar, intoarcerea in sat nu era o optiune pentru familie. Nu aveau de ce sa se mai intoarca. Au ramas si au continuat sa lucreze la cariera, acum preluata de guvern. Contractorii vechi au fost indepartati, iar lucratorii au ramas.

“Dar nu mai eram inspaimantati. Daca ar fi existat unele probleme, ne-am fi putut adresa politiei. In cazul in care politia nu ne-ar fi ajutat, sigur ne-ar fi ajutat Kailashji. Documentul cu inregistrarea datoriilor fata de contractant, a fost invalidata. Nu stiu unde este acea hartie. Si nici nu mai conteaza", spunea Singh. Satyarthi i-a convins pe parintii lui Singh sa-l trimita la scoala si l-au dus la o scoala aflata la jumatate de kilometru de locul unde locuia. "Pentru prima data in viata mea, mergeam la scoala", isi aminteste el.

POVESTEA LUI  IQBAL MASIH

“Astazi, voi sunteti liberi si sunt liber si eu!”

Iqbal Masih a fost un baiat pakistanez crestin care a devenit un simbol al muncii abuzive prestata de copiii din lumea in curs de dezvoltare.

Iqbal Masih s-a nascut in anul 1983, in orasul comercial Muridke, aflat in apropierea orasului Lahore din provincia Punjab, Pakistan, intr-o familie saraca crestina. La varsta de patru ani, a fost pus de familia lui sa munceasca si el pentru a achita datoriile acesteia. Familia lui Iqbal imprumutase 600 rupii (mai putin de 6 USD) de la un angajator local care detinea o afacere cu covoare tesute. In schimb, Iqbal trebuia sa lucreze ca tesator de covoare, pana cand datoria ar fi fost platita. In fiecare zi, el se scula inaintea zorilor si mergea pe drumuri intunecate de tara, pana la fabrica, unde el si majoritatea celorlalti copii erau strans legati cu lanturi pentru a se preveni o eventuala fuga. Lucra 12 ore pe zi, sapte zile pe saptamana, cu doar o pauza de 30 de minute. Chiar daca platea 10 dolari pe zi pentru imprumut, imprumutul continua sa creasca.

La varsta de 10 ani, Iqbal a fugit din sclavie, dupa ce a aflat ca munca legata fusese declarata ilegala de Curtea Suprema din Pakistan. A fost prins de politie si adus inapoi la Arshad, care a ordonat politiei sa-l lege cu capul in jos daca va incerca sa scape din nou. Totusi, Iqbal a reusit sa fuga pentru a doua oara si a urmat Scoala Frontului de Eliberare a Fortei de Munca Legate (BLLF) pentru fostii copii sclavi, unde a terminat rapid o instruire de patru ani in numai doi ani. Iqbal a ajutat peste 3.000 de copii pakistanezi care erau la munca legata, sa fuga in libertate si a tinut mai multe discursuri despre munca copiilor prin toata lumea.

Dorea sa devina avocat. Ar fi fost o munca care l-ar fi pregatit mai bine pentru a-i elibera pe muncitorii legati. A inceput sa viziteze si alte tari, inclusiv Suedia si Statele Unite, pentru a-si impartasi povestea, incurajand pe altii sa se alature luptei pentru eradicarea sclaviei copilului.

In anul 1994 a primit premiul Reebok pentru Drepturile Omului in Boston si, in discursul sau de acceptare, a declarat: "Sunt unul dintre acele milioane de copii din Pakistan care sufera datorita muncii legate si muncii copilului, dar sunt norocos ca, datorita eforturilor Frontului de Eliberare a Fortei de Munca Legate, sunt liber sa stau in fata dumneavoastra acum. Dupa eliberarea mea, m-am alaturat Scolii BLLF si acum studiez in aceasta scoala. Pentru noi, copiii sclavi, Ehsan Ullah Khan si BLLF au facut acelasi lucru pe care l-a facut Abraham Lincoln pentru sclavii Americii. Astazi voi sunteti liberi si sunt liber si eu."

Insa, la varsta de 12 ani, pe 16 aprilie 1995, in Duminica Pastelui, Iqbal Masih, baiatul curajos care participase la mai multe conferinte internationale pentru a denunta suferintele tesatorilor-copii din Pakistan, a fost impuscat in timp ce se plimba cu cativa prieteni, cu bicicleta, prin Muridke. 

Iqbal a fost impuscat mortal de Ashraf Hero, un om dependent de heroina. Mama lui Iqbal nu credea ca fiul ei a fost victima unui complot al "mafiei covoarelor". Cu toate acestea, Frontul de Eliberare a Fortei de Munca Legate era de alta parere, deoarece Iqbal primise amenintari cu moartea de la persoane ce aveau relatii cu industria pakistaneza a covoarelor. Inmormantarea micutului erou a fost urmata de aproximativ 800 de persoane indoliate.

Dupa moartea sa, elitele economice pakistaneze au raspuns la vanzarile de covoare care erau in declin, prin a nega folosirea copiilor in munca legata din propriile fabrici si prin angajarea Agentiei Federale de Investigatii (FIA) cu scopul de a hartui si aresta cu brutalitate activistii care lucrau pentru Frontul de Eliberare a Fortei de Munca Legate. Si, pentru a demonsta inca o data ca raul se ascunde in minciunile celor care le spun, presa pakistaneza a vrut sa nu se dezminta, desfasurand si ea o campanie inselatoare de denigrare a BLLF, argumentand ca muncitorii-copii primesc salarii mari si muncesc in conditii de munca favorabile.

Mahatma Gandhi spunea: "Daca trebuie sa propovaduim cu adevarat pacea in lume... trebuie sa incepem cu copiii". Haideti sa unim lumea prin compasiunea pentru copiii nostri.