ISTORIA UNEI SECUNDE…

“Mai da-ne, Doamne, cativa ani de viata

Ca sa mai si traim daca se poate,

Si nu lasa ca noaptea sa infranga

Greu dobandita noastra libertate.”
        Adrian Paunescu

     Gand, lacrima si speranta - catre puterea spiritual-tamaduitoare a fiintei umane, catre un soare pur, patriotism si sacrificiu, catre acea forta misterioasa ce angreneaza destine. Toate revin intr-un moment de duiosie si aducere aminte fata de una dintre cele mai mari personalitati ale spiritualitatii romanesti - poet misionar pentru poporul sau, in drumul acestuia catre libertate si demnitate - creator al unui fenomen social si cultural de mare anvergura, poet al neamului romanesc, Adrian Paunescu.

Repetabila povară 

          versuri Adrian Paunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Basarabia pe cruce

        versuri Adrian Paunescu; muzica Tudor Gheorghe

Se urcă Basarabia pe cruce

Şi cuie pentru ea se pregătesc

Şi primăvara jertfe noi aduce

Şi plânge iarăşi neamul românesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,

Mereu în casă moare cineva

Şi n-are ţara dreptul să respire

Şi nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfârşit pământul,

Vin triburi, să ne ia pământ şi fraţi

Şi-n faţa lor abia rostim cuvântul

Şi, prin tăcere, suntem vinovaţi.

Ce cale poate ţara să apuce?

În tragica, neconvertită zi,

Se urcă Basarabia pe cruce

Şi nu ştim învierea când va fi.

Juramant pentru Ardeal

       versuri Adrian Paunescu; muzica Tatiana Stepa 

Foaie verde, vale-deal

Doamne, muta-te-n Ardeal

Da-ne tihna inapoi

Mantuieste-ne pe noi

R: Ardeal, orizont fatal

Numai vale-deal, hei

Sa juram pentru Ardeal

Juram, juram, juram pentru Ardeal

Sa ne-aduni si sa ne-mbuni

Ca nu-i pace sub goruni

Dar Tu stii ca nu sunt roti

Sa ne sfareme pe toti

Pune, Doamne, la hotar

Monument de opincar

Nici c-o floare sa n-atingi

Urma dacicei opinci

La dusmani sa le arati

Lancea ultimei dreptati

Ca nori tulburi se ivesc

Pentru neamul romanesc

Odihneste neamul nost'

Intr-un pat si-un adapost

Ca el de pe crucea ta

Coboratu-s-a abia

Doamne, fanul e-nflorit

Iesi cu neamul la cosit

Si cand iarna o cuprinzi

Iesi cu neamul la colinzi

Poarta                                                                                                               versuri Adrian Paunescu 

In casele taranilor romani
Pe care vesnicia nu-i mai iarta
O institutie se cheama “poarta”
Prin care intra cei stapani.
Diverse vietati mai pot intra
Tarandu-se precum li-i caracterul,
Dar pe aceasta poarta suie cerul
In Maramures, ca in curtea sa.
Si poarta-i cea mai mare bogatie
Ea costa cat un sat din alte parti
Biblioteca pare marii carti
In care afli tot ce se mai stie
Si poti s-o treci pe cosmicele harti
Miroase-a om, a lemn si-a vesnicie.

Ca intr-un univers ciclic, franturi de versuri, acorduri muzicale emotionante si imagini vibrante cer a fi din nou retraite. Ele revin cu intensitate si recompun incet-incet fresca momentelor unice care le-au dat nastere. Istoria unei vieti se cumuleaza cu intensitate in … ISTORIA UNEI SECUNDE.

  

Michael Jackson - “EU CAUT LUMEA CARE M-A CREAT...”

“Inainte de a ma judeca, incercati din rasputeri sa ma iubiti
Uitati-va cu adevarat in inima voastra si apoi intrebati-va:

Mi-ati vazut copilaria?” / MJJ

“ETERNUL COPIL"

       “Michael statea alaturi de mine – eu aveam aproximativ 8 ani, iar el abia daca avea 4 - cu coatele pe pervaz si barbia proptita in maini. De la fereastra dormitorului nostru priveam in intuneric vrajiti cum cadea zapada in Ajunul Craciunului, inspirandu-ne amandoura veneratie. Cadea atat de dens si rapid incat cartierul nostru parea teatrul unei lupte ceresti cu perna, fiecare pana plutitoare capturata fiind in ceata clara a unui felinar. Cele trei case de vizavi erau impodobite in cea mai mare parte cu becuri electrice multicolore, insa o anumita familie, sotii White, isi decorase intreaga locuinta cu lumini diafane si, in completare pe gazon, cu un Mos Craciun si cativa reni cu nas stralucitor. Aveau o multime de luminite albe care garniseau acoperisul, margineau poteca si impodobeau ferestrele, incadrand si luminand intermitent cel mai mare brad pe care-l vazusem vreodata.

     Observam toate astea din interiorul unei case fara pom, fara lumini, fara nimic. Casa noastra din Strada Jackson, colt cu Bulevardul 23, era singura fara decoratiuni. Consideram ca era singura din Gary, Indiana, dar mama ne-a asigurat ca, nu, existau si alte case ale altor martori ai lui Iehova, care nu sarbatoreau deloc Craciunul, precum familia doamnei Macon doua strazi mai in sus. Dar informatia aceea nu diminua cu nimic confuzia noastra: am fi putut privi ceva care ne-ar fi facut sa ne simtim fericiti, dar ni s-a spus ca nu este bine pentru noi. Craciunul nu era voia lui Dumnezeu: era comercialism. In perioada premergatoare, pana la 25 decembrie, ne-am simtit de parca am fi fost martorii unui eveniment la care nu am fost invitati si noi inca ii simteam spiritul interzis.

     La fereastra noastra, contemplam totul dinspre o lume rece, gri, in cautarea unui magazin unde totul era viu, vibrant, stralucind de atata culoare; unde copiii se jucau in strada cu noile lor jucarii, calareau biciclete noi sau trageau saniute noi prin zapada. Puteam doar sa ne imaginam cum ar fi fost sa cunoastem bucuria vazuta pe fetele lor. Eu si Michael jucam propriul nostru joc la acea fereastra: alege un fulg de nea sub felinar, urmareste-i coborarea si vezi care se lipeste primul. Observam fulgii albi rostogolindu-se, separati in aer, uniti pe sol, dizolvati intr-unul singur. In noaptea aceea trebuie sa fi urmarit si numarat zeci de fulgi inainte de a ne linisti. Michael privea trist, iar eu acum pot sa ma vad privind spre el de la inaltimea unui copil de 8 ani, simtind aceeasi tristete. Apoi el a inceput sa cante:

   "Clopotei, clopotei, zornaie tot drumul/ O, ce distractiv este sa zbori/ Intr-o sanie trasa de un  cal.." Este prima mea amintire despre auzul vocii lui, un sunet angelic. El a cantat incetisor, astfel incat mama sa nu auda. M-am alaturat si eu si am inceput sa facem armonie. Am cantat versuri din "Silent Night" si "Little Drummer Boy". Doi pustani colindam, in pragul excluderii noastre, cantece pe care le auzisem la scoala, fara sa banuim ca profesia noastra va fi cantatul.

     Asa cum cantam noi, zambetul de pe fata lui Michael era bucurie pura deoarece furaseram o bucata de magie. Am fost fericiti pe moment. Dar apoi ne-am oprit, pentru ca aceasta senzatie temporara ne-a amintit ca noi doi doar ne prefacem ca participam la sarbatoare si dimineata urmatoare va fi ca oricare alta. Am citit de multe ori ca lui Michael nu-i placea Craciunul, bazat pe lipsa celebrarii de catre familia noastra. Acest lucru nu era adevarat. Nu era adevarat din moment ce avea patru ani cand ne-a spus, uitandu-se la casa familiei White: "Cand voi fi mai mare, voi avea si eu lumini. O multime de lumini. Va fi Craciun in fiecare zi. "

    “Mergeti mai repede! Mergeti mai repede!" striga Michael, atingand o prima nota inalta. El statea in fata intr-un carucior de cumparaturi - cu genunchii la barbie - in timp ce Tito, Marlon si cu mine alergam si il impingeam in jos pe Bulevardul  23, eu cu ambele maini pe ghidon iar cei doi frati de-o parte si alta, ca rotile, mergeam in zig-zag si saream pe drum intr-o zi de vara. Maream viteza si inaintam cu forta precum o echipa de bob. In afara de asta, in mintea noastra aveam viziunea unui tren. Gaseam doua, uneori trei, carucioare de cumparaturi de la supermarketul Giants din apropiere si le cuplam impreuna. Giants era la aproximativ trei blocuri distanta, situat dincolo de terenul de sport care se afla in spatele casei noastre, si carucioarele lui erau de multe ori abandonate si imprastiate pe strazi, asa ca erau usor de rechizitionat. Michael era "conducatorul auto."

    Era inebunit dupa trenuletele jucarie Lionel - mici, dar grele modele de motoare si locomotive cu abur, ambalate in cutii portocalii. Si, ori de cate ori mama ne lua cu ea sa cumparam haine de la Armata Salvarii, el intotdeauna se repezea la etaj la sectiunea de jucarii sa vada daca nu cumva cineva a donat vreun set de tren Lionel “secondhand”. Asa ca, in imaginatia lui, carucioarele de cumparaturi au devenit doua sau trei vagoane de cale ferata, iar Bulevardul 23 era partea liniilor de cale ferata. Era un trenulet care mergea prea repede pentru a ridica alti calatori, suierand tot drumul deoarece Michael asigura efectele sonore. Am lovit cu putere franele atunci cand Bulevardul 23 a dat intr-o fundatura, la aproximativ 50 yarzi de spatele casei noastre.

    Chiar daca Michael nu era pe strada noastra sa se joace de-a trenul, era cu siguranta pe covorul din dormitorul nostru comun cu motorul lui nepretuit, Lionel. Parintii nostri nu isi puteau permite sa-i cumpere unul nou, sau sa investeasca intr-un set de trenulet electric complet, cu cale ferata de lungime intreaga, statie si boxe semnalizatoare. Acesta este motivul pentru care visul de a avea un set de tren i-a fost in minte cu mult inainte de visul de a face spectacol.

    Viteza. Sunt convins ca entuziasmul nostru de copii a fost construit pe fiorul vitezei. Orice am facut a implicat sa ne miscam mai repede, incercand sa ne depasim unul pe celalat. Daca tatal nostru ar fi cunoscut gradul setei noastre de viteza, sigur ar fi interzis-o: potentialul de afectare a fost intotdeauna considerat un risc prea grav pentru cariera noastra.

   Odata ce am crescut, plictisiti de trenuri facute din carucioare de cumparaturi, am construit carturi alcatuite din cutii, roti de carucior si scanduri de lemn dintr-o groapa de gunoi din apropiere. Tito era "inginerul" de breasla si avea know-how-ul pentru a monta totul laolalta. El era cel care dezmembra mereu ceasuri si aparate de radio si le reasambla pe masa de bucatarie, sau il privea pe Joseph sub capota Buickului parcat la marginea casei, asa ca stia unde era cutia pentru instrumente a tatalui nostru. Am batut la un loc trei scanduri pentru a confectiona un sasiu cu forma de İ si osia.

       Am fixat in cuie carlinga deschisa –o cutie patrata de lemn- in partea de sus, am luat apoi cablul de la un rand de haine pentru mecanismul nostru de directie, ridicandu-l peste rotile din fata, considerate ca si frana. Fireste, roata noastra de viraj era la fel de stransa ca un tanc petrolier, asa ca noi calatoream intotdeauna doar in linie dreapta. Aleea larga, accesibila la partea din spate a casei noastre - cu un rand de curti pline cu iarba pe o parte si cu un gard de sarma de cealalta parte, era pista noastra de curse, unde se vorbea numai despre "curse". Improvizam de multe ori impreuna doua carturi, cu Tito impingandu-l pe Marlon si cu mine impingandu-l pe Michael intr-o cursa scurta de 50 yarzi. Exista intotdeauna acel sentiment de concurenta intre noi: cine ar putea merge mai repede, cine ar fi castigatorul.

     “Du-te, du-te, du-te, du-te!" tipa Michael, aplecat in fata, indemnandu-ne sa fim pe primul loc. Pe de alta parte, Marlon ura sa piarda, asa ca Michael avea intotdeauna o concurenta acerba. Marlon era baiatul care nu intelegea deloc de ce nu isi putea intrece propria umbra. Pot sa mi-l imaginez acum, sprintand prin mijlocul strazii, uitandu-se in jos la partea sa, cu o determinare feroce pe fata care trecea chiar in exasperare atunci cand nu putea pune spatiu intre el si umbra agatata de el. Impingeam aceste carturi de-a lungul strazii pana ce consolele metalice scartaiau, iar rotile se curbau sau cadeau, cu Michael inclinat pe partea lui si cu mine razand atat de tare pana ce nu mai puteam suporta.

     Caruselul din curtea scolii era o alta plimbare emotionanta. Te lasai pe vine in centrul bazei de metal, te tineai strans de montantii de fier si-ti lasai fratii sa-l roteasca cat de repede puteau."Mai repede! Mai repede! Mai repede!" tipa Michael, cu ochii strans inchisi, chicotind tare. El obisnuia sa incalece montantii, ca si cum ar fi fost pe un cal, rotindu-se jur-imprejur si iar imprejur, si iar imprejur. Cu ochii inchisi. Cu vantului in fata. Cu totii visam calatorii cu trenul, curse de carturi si invartiri pe un carusel real la Disney Land.

     Pe domnul Long il stiam inainte de a fi auzit de Roald Dahl (scriitor de carti pentru copii). Pentru noi, el era afro-americanul Willy Wonka originalul (personaj din cartea pentru copii “Charlie si fabrica de ciocolata” de Roald Dahl). Acest om magic –par alb, infatisare uscativa, piele tabacita inchisa la culoare - impartea bomboane de la casa lui pana la blocul urmator, pe Bulevard 22, in drum spre scoala noastra elementara, la capatul indepartat al strazii Jackson.

    Multi copii au batut drumul pana la usa domnului Long deoarece fratele lui mai mic mergea la scoala noastra. Sa-l cunoastem pe Timothy insemna sa avem o afacere buna, doi pana la cinci centi fiind un pret bun pentru o punga maro mica plina cu lemn dulce, sireturi pentru pantofi, Lemonheads, Banana Split – spuneai ce doresti, el le avea pe toate frumos intinse pe patul lui de o persoana, in camera din fata. Domnul Long nu zambea, nici nu spunea foarte multe, dar noi ne uitam cu nerabdare sa-l vedem in diminetile de scoala. El intelegea comenzile noastre si ne umplea supus pungile. Michael iubea mult bomboanele si acel ritual de dimineata ii insenina inceputul fiecarei zile. Cum primeam banii, este o cu totul alta poveste pe care o voi rezerva pentru mai tarziu.

     Fiecare isi proteja pungulitele de hartie maro cu bomboane, ca pe aur si, intorsi acasa in interiorul dormitorului nostru, toti aveam diferite ascunzisuri pe care fiecare frate incerca sa le gaseasca. Ascunzatoarea mea era sub pat sau saltea, si mereu eram prins, dar Michael isi ascundea bunul undeva departe pentru ca noi niciodata nu l-am gasit. Ca adulti, ori de cate ori ii aminteam de acest lucru, el chicotea asa, spre a ne aduce-aminte. Acesta este felul in care a ras Michael de-a lungul intregii sale vieti: o combinatie de chicotit, nechezat, hlizit; intotdeauna timid, mereu constient de sine.

      Lui Michael ii placea sa se joace de-a magazinul: si-a facut tejgheaua lui prin asezarea unei scanduri peste un teanc de carti, apoi o fata de masa, iar apoi si-a intins bomboanele. Acest "magazin" era montat in usa dormitorului nostru, sau pe partea cea mai de jos a patului supraetajat, cu el ingenunchiat in spate, asteptand comenzi. Tranzactionam unul cu altul, schimband sau folosind maruntis pastrat de la dl. Long sau monede de cinci centi gasite pe strada.

      Dar, Michael era destinat sa fie un artist, nu un om de afaceri priceput. Acest lucru a parut evident atunci cand, intr-o dupa-amiaza, tatal nostru l-a intrebat de ce a venit tarziu acasa de la scoala. "Unde ai fost?" a intrebat Joseph.

"M-am dus sa iau niste bomboane", a spus Michael.

"Cat ai platit pentru ele?"

"Cinci centi."

"Cu cat ai de gand sa le revinzi?"

"Cinci centi."

Joseph i-a ras una peste cap."Nu re-vinzi ceva la acelasi pret cu care il cumperi!"

    Tipic pentru Michael: intotdeauna prea cinstit, niciodata suficient de nemilos. "De ce nu pot sa-l dau cu cinci centi?" a intrebat el, in dormitor. Logica era pierduta pentru el si era suparat pentru lovitura nemeritata peste cap. L-am lasat pe pat, bolborosind sub propria respiratie ca el si-a sortat bomboanele in gramezi, fara indoiala in mintea lui el jucandu-se inca de-a magazinul. Cateva zile mai tarziu, Joseph l-a gasit in curtea din spate, daruind bomboane de-a lungul gardului de sarma altor copii de pe strada. Copii care erau mai putin norocosi decat noi si care-l asaltau. "Cu cat le vinzi?" a intrebat Joseph. "Nu le-am vandut. Le-am dat gratis."

     La o mie opt sute de mile departare si mai tarziu cu peste 20 de ani, l-am vizitat pe Michael la ferma sa, Neverland Valley, in regiunea Santa Ynez din California. Isi  cheltuise timp si bani transformand vastul sau domeniu intr-un frumos parc tematic, iar familia s-a dus sa-i vada lumea finalizata. Neverlandul a fost intotdeauna descris drept creatia ciudata a "unei imaginatii salbatice", cu sugestia potrivit careia doar iubirea fata de Disney ar fi fost unica inspiratie. Elementele acestea ar putea fi corecte, dar adevarul merge mult mai profund, iar asta am stiut-o imediat dupa ce am vazut cu ochii mei ceea ce construise el.

      Amintirile din copilarie au fost aduse la viata printr-un flashback gigant: luminile albe ale Craciunului garniseau intreg trotuarul, poteca, copacii, scheletul si jgheaburile conacului sau englezesc stil Tudor. Le aprindea pe tot parcursul anului pentru a se asigura ca "era Craciun in fiecare zi." Un tren imens cu abur alerga intre magazine si cinematograf, iar un tren in miniatura facea turul circumferintei proprietatii, prin gradina zoologica. In casa principala – prin usi, treceai de urarea de bun venit, majordomul model in marime naturala cu tava, in sus pe scara larga si jos pe coridor - unde era camera de joaca. In interior, dincolo de Supermanul si Darth Vader-ul in marime naturala de la usa, era o masa uriasa ce domina camera. Pe ea, un set de trenuri de epoca Lionel functiona intruna, doua sau trei trenuri calatorind pe linia ferata cu luminile aprinse, in cadrul unui peisaj macheta cu dealuri, vai, orase si cascade.

       In interiorul si in afara casei, Michael construise el insusi cel mai mare set de tren electric ce ti l-ai imaginat vreodata. Afara, mai exista si o pista profesionala completa de carturi, cu sicane si curbe stranse, iar caruselul, un frumos carusel cu cai ornati, se invartea pe muzica. Exista si un magazin de dulciuri, unde totul era la liber si un pom de Craciun aprins tot timpul anului.

In 2003, Michael spunea ca a dezvoltat ferma "pentru a crea tot ce eu nu am avut ca si copil." Era si pentru relaxarea de care el s-a bucurat prea putin timp, reconstruindu-l intr-o versiune exagerata. El insusi s-a numit un "fanatic fantezist", iar acesta a fost fantezia lui vesnica. Neverlandul ne-a adus inapoi zilele pierdute, pentru ca acesta este modul in care si-a perceput el copilaria - ca o persoana pierduta; un copil interior ratacind in jurul trecutului sau, cautand sa se reconecteze cumva la el in viitor.

      Un prieten, un nepot si cu mine am luat ATV-uri quad pentru a explora cei 2700 de acri ai domeniului Neverland care parea fara sfarsit, ruland dincolo de tot acel orizont verde presarat cu arbori de stejar. Un drum incins, plin de praf, ne-a urcat pe cel mai inalt varf, departe de zona dezvoltata si pe un platou ce ne oferea o perspectiva de 360 de grade. Ochii au scanat totul - proprietatea, parcul tematic, lacul, roata Ferris, trenurile, spatiile verzi si m-au umplut de veneratie si mandrie. Priveste ce ai creat, i-am spus fratelui meu in gand si i-am repetat-o mai tarziu personal.

"Un ultim loc unde poti gasi fericirea", mi-a spus el.

  Mai tarziu, perceptia deformata a Neverlandului a aratat modul in care Michael a fost judecat dupa aprecierea superficiala a lumii sale si, in multe alte cazuri, dupa reclamatiile altora. Acolo pareau sa fie mereu doar judecati sinistre despre el si ferma lui, fara nici o incercare de a descoperi mai complexul "de ce?" La fel ca pe fiecare, trecutul lui l-a modelat. Dar faima - mai ales statutul de star atribuit fratelui meu – a zidit o bariera publica la fel de mare ca si un baraj in fata nevoii sale de a fi inteles. Dar, pentru a-l intelege, trebuie sa umblam in locul lui si sa intelegem viata din perspectiva lui. Asa cum spunea Michael in 2003, intr-un mesaj pentru fanii lui, prin intermediul Ed Bradley de la CBS: "…Daca chiar vreti sa ma cunoasteti cu adevarat, este un cantec scris de mine. Se numeste "Childhood" Este un cantec pe care oamenii ar trebui sa-l asculte…"

    Constientizarea sincera a lui Michael ca era un adult care privea lumea cu ochi de copil este reflectata in versurile: "Oamenii spun ca sunt ciudat pentru ca imi plac astfel de lucruri elementare, dar mi-ai vazut  copilaria...?" Este felul lui de a spune:

 Acesta este felul in care am fost creat. Acesta sunt eu!

     Multi oameni au incercat sa priveasca prin fereastra copilariei noastre si sa vada dincolo de defaimarile mass-mediei si de personalitatea unui superstar pop. Dar eu simt ca voi trebuie sa fi trait si impartasit asta, sa cunoasteti si sa intelegeti cu adevarat asta. Deoarece lumea noastra a fost o lume unica, ca frati si surori sub acoperisul unei mari familii. A fost acolo, intr-o casa mica de pe Strada Jackson - denumita astfel dupa presedintele Andrew Jackson, nu dupa noi care am impartit amintirile, visul si muzica. Este aici, unde incep povestile noastre si versurile lui si unde, sper eu, poate fi gasita o mai buna intelegere a cine a fost Michael cu adevarat.”

You Are Not Alone, Michael 
Through a Brother's Eyes 

by Jermain Jackson
 - Capitolul I – Eternal Child

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

A.F.

     

       Ani de-a randul, Michael si-a cautat universul pierdut al copilariei de a carui muzica nu s-a bucurat indeajuns; acel univers dorit obsesiv, dar refuzat sistematic prin munca istovitoare, plina insa de daruirea si bucuria creatiei pentru muzica si dans. Aceasta a fost crucea pe care Michael si-a purtat-o dureros “prin drumurile intortochiate ale memoriei”. In toata aceasta durere, aceasta agonie, aceasta isterie care a insemnat lumea din umbra a spectacolului, dar si lumea de dincolo de spectacol, cea a prietenilor, a familiei, a mass-mediei, a chipurilor bantuite, o lume plina de satisfactie, dar si de minciuna si tradare, USA SUFLETULUI I-A RAMAS INTREDESCHISA CATRE INOCENTA, catre noncomformismul si puritatea acesteia, catre iubirea fata de lucrurile ei simple, catre spontaneitatea si lumina ei, catre nectarul inimii de copil.

“Eu caut lumea care m-a creat…O caut in zbaterea sufletului meu”

   Manat de o chemare launtrica, a incercat sa-si intrezareasca umbra ce-l urmarea tot timpul, atragandu-l obsesiv. De-a lungul intregii vieti si-a cautat COPILARIA, acea parte adormita sau sechestrata in adancimile inconstientului. Printr-un efort perseverent de a deveni intreg, spiritul sau a cautat oglinda care sa reflecte acea parte ce trebuia trezita sau activata. Si a gasit-o in sufletul luminos al copiilor, in inocenta lor. In adancimile si sinceritatea ochilor lor, si-a gasit tinta cautata: propriul suflet. Si-a regasit in sfarsit celalalt “eu” care nu era altul decat minunatul sau suflet de copil. Acest “eu interior” l-a ajutat pe Michael sa depaseasca multe momente negre din viata. A fost ca un nimb de puritate, de caldura sufleteasca, de candida lumina care l-a intors catre el insusi, catre o viata noua, catre o muzica noua.

      Asa cum el insusi spunea, de fiecare data sa iti asculti inima de copil si sa intelegi ca “ritmul ei trepidant este cel mai intelept mesaj de viata, un mesaj fara cuvinte care spune: “Traieste, fii, misca-te, bucura-te!”

    Poate de aceea s-a regasit atat de bine pe sine in melodia “Childhood”, sau in "You are My Life". Dar si in “Lost Children”, melodie destinata nu numai copiilor pierduti, fara acasa, ci si copilului din noi al carui zambet a fost stins pentru totdeauna de ura celor care nu i-au inteles sinceritatea, sclipirea si bunatatea inimii...

Exista un sentiment cald, binefacator, care-l implineste atat pe copil cat si pe omul matur, care ii reda increderea in el insusi, il readuce catre originile pe care nu le cunoaste. Fara acest sentiment suntem copii pierduti, insingurati, dezradacinati, fara acel cineva care sa ne intinda mana, sa ne iubeasca dezinteresat, sa ne mangaie, sa ne inteleaga. Suntem, sufleteste, copiii nimanui. Indiferent cat am darui, suntem “lost children” ai propriei noastre vieti…

    

SMILE & LOVE

Zambeste!...  Iubeste!

“Cand viata este perceputa ca divina, tuturor le cresc aripi”

"Zambeste, chiar daca inima te doare
Zambeste chiar daca inima ta plange
Cand norii sunt pe cer, te vei descurca
Daca dincolo de frica si tristete, zambesti.
Zambeste si poate maine
Vei descoperi ca viata inca merita traita
Daca pur si simplu zambesti...

Lumineaza-ti fata de bucurie
Ascunde orice urma de tristete
Desi o lacrima poate fi atat de aproape
Acesta este momentul sa continui sa incerci
Zambeste, la ce foloseste plansul
Vei descoperi ca viata inca merita efort
Daca pur si simplu zambesti

Chiar daca inima te doare
Zambeste chiar daca ea se frange
Cand norii sunt pe cer, te vei descurca
Daca dincolo de frica si tristete, zambesti.
Zambeste si poate maine
Vei descoperi ca viata inca merita traita
Daca pur si simplu zambesti

Acesta este momentul sa continui sa incerci
Zambeste, la ce foloseste plansul
Vei descoperi ca viata inca merita traita
Daca pur si simplu zambesti."

 

Zambeste!
Priveste cerul instelat si zambeste!...
Cerul este la fel de instelat pentru fiecare dintre noi. Cu cat intunericul din jur este mai adanc, cu atat stelele stralucesc mai tare, cu atat mai mult splendoarea si diversitatea lor se arata in toata maretia ei. Sunt stele care se nasc, sunt stele care mor, sunt stele a caror stralucire poate fi vazuta in toata splendoarea ei, sunt stele a caror lumina abia daca mai palpaie, sunt stele a caror stralucire a apus demult. Pentru noi toti, ele sunt undeva, intr-o continua miscare, raspandite in infinitatea Universului.

 

Dincolo de tristete… zambeste si iubeste!
Exista insa nenumarate stele a caror stralucire o regasim, mai devreme sau mai tarziu, in universul nostru interior. Fii mereu cu zambetul pe buze! Zambetul este oglinda unui suflet deschis. Lumina lui atesta faptul ca, in adancul nostru, nu uitam sa stralucim in clipele noastre cele mai grele, ca stelele exista in forul nostru interior indiferent de intunericul care uneori le inconjoara. Sa invatam sa pastram vie lumina interioara, ca pe un scut, impotriva intunericului care umbreste uneori mintea umana. Sa invatam sa zambim. In zambetul nostru este ascunsa speranta: indiferent de greutati, viata merita traita.

“Imi voi cauta steaua pana o voi gasi. Este ascunsa in sertarul inocentei, infasurata in esarfa minunilor.”

Deschide-ti larg bratele catre Cer si umple-ti sufletul de Lumina divina, stelara.“Pleiada de stele” este “diversitatea” cu care divinitatea ne incanta ochiul si simtirea, aratandu-ne ca fiecare om are rolul lui bine definit si la fel de important in acest angrenaj sublim care este Viata. Sa nu uitam nici o clipa ca Cerul este la fel de instelat pentru noi toti!

Iubeste Cerul si zambeste!...
Iubirea este cel mai de pret dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Este hrana pentru suflet si sprijinul nostru in momentele cele mai grele. Iubirea este putere. Este puterea noastra de a ne depasi limitele, de a rezista in fata provocarilor. Iubirea este Lumina. Iubeste, pentru ca iubirea este singura care aduce in inima noastra speranta si energia de a rezista, de a ne ridica si a continua drumul. Ai incredere in tine si daruieste incredere. Ai lumina in tine si daruieste lumina. Ai iubire in tine si daruieste iubire celor din jur, spunandu-le cat de mult iti pasa de ei. Lasa orgoliile si sentimentele marunte si spune-le cat de mult iti pasa de durerea sau bucuria lor.

“Trebuie sa tamaduim lumea noastra ranita. Haosul, disperarea, distrugerea fara sens pe care o vedem astazi, sunt rezultatul instrainarii oamenilor fata de semenii lor si fata de mediu.”

Iubeste prietenii si multumeste celor care iti sunt alaturi in momentele cele mai grele. Sunt atat de putini aceia!... Iubeste si zambeste copiilor, batranilor, celor care au nevoie de ajutor, iubeste tot ceea ce te inconjoara si arata ca iti pasa. Iubeste raurile si marile, copacii si florile, muntii si padurile, iubeste zilele insorite si zilele ploioase. Iubeste si protejeaza animalele si natura, bucurandu-te de lumina interioara a fiecaruia. Iubeste pe fiecare si pretuieste pe toti cei care iti sunt cu adevarat alaturi, fara a-i banui de rea credinta. Iubeste de dragul iubirii!... S-ar putea ca maine sa nu mai avem toate aceste minunatii...  Iubeste aici, dezinteresat!... Nimeni nu stie ce va fi dincolo!...

“Copiii imi arata in zambetele lor jucause, partea divina din fiecare om. Inocenta este simpla si increzatoare asemenea unui copil... In inocenta lor, copiii mici stiu sa fie lumina si iubire. Daca le permitem, ne pot invata sa ne percepem in acelasi fel.”

 

 

Citate si interpretare: Michael Jackson
Versuri: Charles Chaplin

RAIUL DISPARUT

Ceea ce construiesti ani de zile poate fi distrus peste noapte. Nu tine cont de asta. Construieste oricum…

     Este seara, tarziu. Incerc sa aleg pentru cineva mult prea drag mie, cateva amintiri de suflet din vraful de albume cu chipuri vii ce zambesc fericite, cu locuri insorite ce pastreaza mirosul si bucuria zilelor de vara sau atingerea placuta si moale a zapezilor de demult, uitate de timp in iernile copilariei. Incerc sa ma transpun in postura persoanei care va privi aceste fotografii, intr-una dintre serile pline de stele, la masuta unei terase oarecare, departe de casa, multumita de realizarile zilei si in acordurile calde ale melodiilor romanesti.

Visul... si dorul… si multumirea bucuriei… vor implini cu prisosinta acel sentiment cald, placut, numit “acasa”.

     ACASA... si lacrimile fierbinti imi curg pe obraz... Oare, de cate ori si in cate locuri am simtit caldura acestui cuvant fara egal, “acasa”? Poate, unele locuri au fost primitoare, altele nu… Poate, unii oameni inimosi m-au primit cu bratele deschise, intelegandu-ma… altii, nu… Poate, mi s-a deschis cu drag o usa, ca mai apoi sa mi se inchida alta pentru totdeauna. Dar nimeni, niciodata, nu a reusit si nu va reusi sa-mi ia bucuria sincera pentru toate acele clipe in care am daruit si am primit caldura locului, luminoasa deschidere a sufletului.

ACASA... 12 iunie 2016... ma pierd printre imagini si amintiri. De multe ori, Dumnezeu imi este atat de aproape incat, fara sa imi dau seama, ma atinge, ma mangaie cu blandete, imi sterge induiosat lacrimile... ma lasa sa simt din plin magia clipei si infinita forta a hazardului.

    14 iunie 1963 -14 iunie 2003 – 14 iunie 2016. Au fost 40, iar acum sunt 53 de ani in care s-au petrecut atatea... Culeg, cu surprindere si maini tremurande, o pagina uitata pe care sunt asternute cateva cuvinte de introducere si versurile expresive ale unei poezii care ma rascoleste…

Titlul: “Raiul Disparut”... Nu regasesc nici un nume dar, incercand sa o citesc, imi amintesc cu drag persoana care mi-a daruit-o. Sunt oameni care, de-a lungul vietii si prin lumina spiritului, iti ating sufletul cu dragostea si pasiunea pentru ceea ce fac, prin demnitatea cu care stiu sa raspunda provocarilor.

Zinca Nicolae, absolvent al Facultatii de Horticultura Bucuresti(1957), Doctor in agronomie, specialitatea protectia plantelor, director al uneia dintre cele mai apreciate Statiuni de Cercetare si Productie Viti-Vinicole a tarii in anii de dinainte de ‘90.

    Revad, ca prin farmec, anii copilariei cu dealurile Dragasanilor incarcate de viile din soiuri alese, cu strugurii care rad imbatati de soare si culoare, cu aleile statiunii ingrijit pietruite, strajuite de copaci din specii rare, cu rondurile pline de flori de sezon, multicolore, care inconjoara aleile si cele doua principale cladiri: cea veche, de forma unui veritabil conac boieresc, cea noua, de forma unei veritabile arhitecturi moderne. Totul este ingrijit, totul straluceste… oamenii in halate albe, pasionati si indrazneti specialisti si cercetatori, continuatori ai unei stravechi traditii zonale, serele de flori, sera biologica pentru protectia plantelor, laboratoarele, vinoteca, viile…

    Statiunea era, alaturi de Pepiniera Viticola din lunca Oltului, mandria orasului si a zonei. Era un spatiu sufletesc la care ma gandesc cu emotie si duiosie ori de cate ori incerc sa mi-l apropii, readucandu-mi-l aminte cu maci si flori in par, de Sanziene, cu dulceata fructelor parguite… in parfumul, formele si culoarea ruginie a toamnelor de o deosebita si neuitata frumusete…

     Crampeie de ganduri si de suflet au fost asternute pe hartie, la o aniversare, de condeiul si talentul celui care, ani de-a randul, a lucrat cu pasiune in cercetarea vini-viticola, Zinca Nicolae. Iar titlul, Raiul Disparut, pare a se potrivi atat de bine la tot ceea ce a insemnat prestigiu, harnicie, frumusete, competenta profesionala... Toate au disparut, lasandu-ti in suflet nostalgia minunatiilor ce pot fi create cu dragoste si pricepere de mana omului si tot de mana omului, distruse prin ura si interese obscure.

  “RAIUL DISPARUT”

            

     “Raiul de flori din lunca Oltului, care a existat la pepiniera viticola a statiunii Dragasani, nu a durat decat un an pentru ca el a disparut odata cu alerta specialistilor din agricultura, printre care si a marelui inpatimit al frumosului, ing. Leonid Osadci.”

Acest lucru se consemna la data de 14 iunie 1963.

Azi,14 iunie 2003, dupa 40 de ani, nimic din ce a existat pana la inceputul perioadei postrevolutionare nu se mai regaseste. S-a demolat si jefuit in mod barbar.

ADIO anilor de glorie care au disparut odata cu tineretea noastra. De ce a trebuit sa se intample toate acestea?

Era un rai de flori in vii

Si-n cantecul de ciocarlii

Parea pamantu-n sarbatoare

Iar strugurii razand in soare

Pareau mai aurii.

Petunii zvelte, gratioase

Si crizanteme, chiparoase,

Si gura leului la drum

Inmiresmau cu al lor parfum

Aleile frumoase.

Dar a venit un brigadier

Ce-a hotarat strigand la cer

“Sa piara florile din vii

In locul lor vreau balarii

Pe ele le prefer”.

Si voia-n fapta s-a facut

Sub sapa florile-au cazut

Taiate chiar din radacini

Si-n locul lor crescura spini

Sefu-i satisfacut.

De dragul lor, al florilor

Cu pas pierdut, cu pas usor

Adesea trec pe-acelasi drum

Dar triste-s locurile-acum

E trist al lor décor.

Cu sufletul de lacrimi plin

Mi-nabus plansul in suspin

Si-n semn de doliu pentru flori

Cu-al lor parfum si vii culori

Aceste versuri le inchin.

                 *

             *       *

Azi, dupa 40 de ani

E jale mare-n Dragasani

Raiul din lunci a disparut

Peste olteni s-a abatut

Taifun cu talibani.

S-au dus si pomi, s-au dus si vii

Alei cu plopi si garduri vii

Nimic din rai n-a mai ramas

Totul s-a dus, totul s-a ras

Hotarele-s pustii.

S-a jefuit, s-a demolat

In chip demonic, controlat

Nimic in loc nu s-a mai pus

Cum de-i mai rabda CEL DE SUS?

PACAT, MARE PACAT!

                           Nu-mi pare rau pentru ceea ce este nou si frumos.
                                   Imi pare rau pentru frumosul care a fost distrus!

VIBRATIA DIVINA

Iubirea este puterea data de Dumnezeu pentru a trece peste limite.

Iubirea este cea mai inalta vibratie din Univers. Cand il iubesti dezinteresat pe cel de langa tine, cand faci totul cu dragoste si daruire, cand te abandonezi starii de extaz in fata frumusetii inegalabile a creatiei divine, vibratia proprie inaltata transcende barierele influentand in bine lumea...

DUMNEZEU

Michael Jackson/  ‘’Dancing the Dream’’

      ‘’Este curios ca Dumnezeu nu se supara sa fie exprimat de toate religiile, in timp ce oamenii se agata inca de ideea ca numai calea lor este singura cale dreapta. Orice vei incerca sa spui despre subiectul Dumnezeu, cineva se va ofensa chiar daca vei spune ca iubirea fiecaruia pentru Dumnezeu e sincera...

Pentru mine forma pe care o ia Dumnezeu nu este atat de importanta.Ceea ce este important este esenta. Cantecele si dansurile mele sunt proiectia Lui careia eu ii dau forma. Eu pot crea numai forma. EL adauga farmecul. Noaptea, cand priveam cerul instelat, stelele imi pareau atat de aproape de parca le desenase bunica pentru mine..."Cata bogatie, cata maretie", gandeam...

Si in acel moment l-am perceput pe Dumnezeu in creatia Sa. Puteam acum sa-l vad in splendoarea curcubeului de pe cer, in gratia unei gazele traversand preria, in adevarul unui sarut parintesc. Insa, pentru mine cel mai pretios contact cu Dumnezeu nu are forma. Inchid ochii, privesc in mine insumi si ma cufund intr-o tacere suava. Infinitatea creatiei lui Dumnezeu ma invaluie. Si devenim...UNA”

"... Cred ca toata arta are ca scop final uniunea dintre material si spiritual, uman si divin. Si cred ca tocmai acesta este motivul existentei artei si motivul a tot ceea ce fac eu. Si ma simt norocos in a fi acel instrument prin care curge muzica. In adancul meu simt ca lumea in care traim este intr-adevar o mare, uriasa, monumentala orchestra simfonica. Cred ca in forma sa primordiala, toata creatia este un sunet, si ca acest sunet nu e pur si simplu la intamplare, ci este muzica ei".  

     Unul dintre cele mai pretioase daruri primite de la Dumnezeu este sufletul de copil. In el se oglindeste Lumina Lui! In sufletul nostru de copil, forma pe care o ia Dumnezeu este cea a adevarului si iubirii, a pacii interioare, a respectului pentru demnitatea umana, a compasiunii fata de cei in nevoi...

Sa crezi in prezenta-i binefacatoare, inseamna sa-i privesti intreaga magnifica creatie ca pe o grandioasa opera a universului caruia ii apartinem. Inseamna sa te increzi fara frica cu inima unui copil, sa plangi lacrimile bucuriei depline pentru fiecare clipa traita in pace, sa primesti miracolele cu sensibilitatea si puritatea unui copil, sa iti tresalte inima de bucurie cand simti mirosul de pamant reavan si fan proastpat cosit, cand padurea te cheama cu freamatul ei, atunci cand asculti fascinat in noptile tarzii de vara cantul fara de egal al privighetorii, sa te topesti cand luna iti mangaie suava fata, cand soarele te intampina cu veselie in zori de zi... Sa multumesti recunoscator, in fiecare clipa, pentru ca existi. Bunatatea, cuvantul bun, mangaietor, cuvantul care iti da aripi sa zbori si vindeca sufletul greu incercat, reprezinta legatura omului cu divinitatea. Inocenta, increderea, iubirea angelica a celui ce are suflet de copil, e legatura lui cu divinitatea.

      Prezenta lui Dumnezeu o simt in toate minunatiile acestei lumi, ca si in minunatiile intregului univers. Aceasta prezenta impersonala, nu personala, cuprinde totul. O simt in iubire, o simt in lumina, o simt in iertare. O simt in ochii copiilor si in speranta. Credinta in bunatatea Lui m-au ridicat de fiecare data, dandu-mi putere sa merg mai departe. Si il iubesc cu atat mai mult cu cat El nu distruge niciodata, nu raneste niciodata, nu supara niciodata. Si il iubesc cu atat mai mult cu cat bunatatea, nu frica, este cea care ma face sa il urmez. Si nu ma tem, deoarece nu Dumnezeu este cel care pune la incercare, ci oamenii in numele lui. Si nu ma tem, deoarece simt pana in adancul fiintei mele magia fiecarei clipe traite in lumina, pentru ca iubesc miracolul fiecarei secunde traite in libertate... in libertatea de a alege.

     Iisus este cel care ne-a deschis mintea si inima asupra acestui incontestabil adevar. El ne-a revelat marele adevar al bunatatii lui Dumnezeu care trebuie iubit fara teama. Iisus ne-a aratat ca iubirea este darul cel mai de pret daruit de Dumnezeu, omului. Este puterea de a trece peste limite. Iisus ne-a aratat cat de mult suntem noi in inima Tatalui si cat de mult este El in inima noastra. Dumnezeu traieste in fiinta noastra intima chemand sa constientizam prezenta Sa plina de iubire atat in universul nostru interior, cat si in cel exterior. Cand il regasim, harul Sau emana o lumina blanda, linistitoare, ce ne alina suferinta adanca prin care trecem, reda speranta in momentele intunecate, aduce pacea interioara.

Exista inca dragoste si credinta in Dumnezeu...

Dumnezeu iubeste lumea, prin tine si prin mine....

Mai avem paduri si munti si campii intregi cu flori multicolore de-o frumusete ireala, care ne surprind prin miracolul si misterul lor. Putem inca tresari incantati la aparitia sveltei caprioare din frunzisul padurilor, la saltul jucaus si prietenos al delfinilor, la dansul minunat al fluturilor, la zumzaitul fericit al albinelor harnice. Ne mai putem incalzi, inca fericiti, la lumina binefacatoare si blanda a soarelui. Mai putem sta, inca descatusati, in bataia stropilor calzi ai ploilor de vara...

Ne putem bucura de gingasia si lumina copiilor nostri al caror suras se topeste in adancul inimilor noastre. Inca le mai putem intoarce, cu inima deschisa, surasul necunoscutilor care ne zambesc trecand linistiti pe strada. Simtim inca prietenia sincera, simpla si dezinteresata a celor pe care ii putem considera prieteni. Inca ne mai putem bucura de existenta celor care nu pot renunta la cauza dreapta pentru care lupta! Mai sunt oameni adevarati care fac ca justitia sa fie dreapta, mai sunt oameni valorosi care merita si chiar ajung in varf. Sunt din ce in ce mai multi aceia care cred ca faradelegile parintilor nu trebuie si nu sunt platite de copii.

Mai sunt inimi carora le pasa de durerea adanca si nevoile celorlalti, de atata suferinta si nedreptate cata exista in lume. Mai sunt inca multi cei care isi dau mana pentru a le transmite celorlalti iubirea lor simpla, care mai au credinta in Dumnezeu, in minunatiile creatiei intalnite la tot pasul si in inima noastra. Mai sunt multi cei pentru care nici un efort nu este indeajuns in a condamna razboiul sau oricare alte acte de violenta si intoleranta fata de ceilalti semeni.
Suntem bogati cat inca mai avem credinta in Dumnezeu, cat inca mai avem toate aceste daruri de nepretuit, de neegalat, toate aceste sentimente curate de care sa ne bucuram in liniste si pentru care merita sa luptam.

Prezenta divinitatii in tot ce exista ne invita la tot pasul, ne invita in fiecare moment sa ii descoperim misterul si intelepciunea profunda pe timpul clipelor noastre de extaz petrecute in fata miracolului naturii si al vietii. Indeamna ca, in momentele de durere, la fel ca si in cele de emotie sau bucurie puternica, sa atingem, sa gustam, sa simtim calea inspre inima lui Dumnezeu.

Acesta este adevaratul templu de pace din interiorul fiecaruia dintre noi.

Acesta este adevaratul templu in care salasuieste El.