Martin Luther King - LEGENDA UNEI VIETI

Simbol al miscarii pentru drepturi civile

“Lupta este in mainile noastre. Si putem raspunde cu nonviolenta creativa apelulului pentru cauza inalta la care noile noastre directii de lupta ne cheama. Drumul inainte nu este intru totul unul neted. Nu exista autostrazi largi care sa ne conduca usor si inevitabil la solutii rapide. Dar noi trebuie sa continuam.”/ MLKing

Dr. Martin Luther King, Jr. este cunoscut in intreaga lume ca cel mai mare sustinator al libertatii, dreptatii, egalitatii si pacii. Este venerat din satele mici pana la marile centre de putere, iar numele lui este invocat in nenumarate cauze si miscari sociale. A fost liderul cel mai influent al miscarii pentru drepturi civile, caracteriazata prin non-violenta.

S-a nascut pe 15 ianuarie 1929, in Atlanta, Georgia, din reverendul Martin Luther King, Sr. si Alberta Williams King. Numele legal la nastere a fost Michael King, ca si al tatalui sau. Tatal a ales insa ca numele lor sa fie schimbat in Martin Luther King in onoarea reformatorului german Martin Luther.

Crescand in Atlanta, King a frecventat scoala Booker T. Washington High School. El a devenit cunoscut pentru abilitatea sa de a vorbi in public si a facut parte din echipa de dezbateri a scolii. A devenit cel mai tanar director adjunct al unui centru de difuzare a ziarelor pentru Atlanta Journal in 1942, la varsta de 13 ani. Pe parcursul anului, el a castigat premiul intai la un concurs oratoric sponsorizat de “Negro Elks Club” din Dublin, Georgia.

La varsta de 15 ani, King a trecut examenul si a intrat la Colegiul Morehouse. In vara anului 1947, inainte de ultimul an la Morehouse, la varsta de optsprezece ani, a ales sa intre in preotie dupa ce a concluzionat ca biserica oferea cea mai asiguratorie cale de a raspunde "indemnului interior de a servi umanitatea". King a facut studii doctorale in teologie sistematica la Universitatea din Boston si a primit titlul de “doctor” pe 5 iunie, 1955.

Martin Luther King, Jr. a fost preot american baptist, activist inca de la inceputul carierei sale, umanitarist si lider in Miscarea Drepturilor Civile Afro-Americane. Este cel mai bine cunoscut pentru rolul sau in promovarea drepturilor civile folosind nesupunerea civila non-violenta bazata pe convingerile sale crestinesti.

A actionat cu curajul convingerilor sale in pofida tuturor greutatilor intampinate de-a lungul vietii (nenumarate arestari, bombardarea domiciliului, tentativa de asasinat, hartuirea din partea fortelor oculte rasiste, segregationiste, negativismul si criticile venite din partea oponentilor sai). Chiar si premonitia sumbra pentru plata pretului propriei vieti nu l-a determinat sa renunte.

Viziunea revolutionara asupra unei lumi care nu exista inca la vremea aceea, i-a adus un loc binemeritat, de necontestat, in randul personalitatilor impunatoare ale epocii. Prin arta, sublim stapanita, a retoricii, a gasit modalitatea perfecta de a face aceasta viziune vizibila maselor.

Folosirea non-violentei, ca strategie de rezistenta tacuta, cu scop precis de obtinere a unor revendicari de necesitate vitala, de transformare a unei lumi a inegalitatii intr-una a fraternitatii si echitatii sociale,  a atins viata oamenilor din America timpului sau, dar si a celor din vremurile care au urmat. Alegand calea rezistentei non-violente intr-un mediu care ar fi putut cu usurinta erupe in violenta si haos, a inspirat prin exemplul propriu miscarile non-violente din intreaga lume.

S-a intarit, astfel, veridicitatea unui punct de vedere diametral opus celui care a distrus de-alungul veacurilor tari, popoare, culturi, indivizi, si anume acela conform caruia nu este nevoie de arme si violenta pentru a schimba lumea, ci de barbati si femei determinati sa o faca in mod pasnic.

In 1954, Martin Luther King a devenit pastor al Bisericii Babtiste Dexter Avenue din Montgomery, Alabama. Fiind un activist puternic pentru drepturile civile, King a fost unul dintre membrii comitetului executiv al Asociatiei Nationale pentru Progresul Oamenilor de Culoare. Apoi, la inceputul lunii decembrie 1955, a acceptat conducerea primei mari demonstratii non-violente a Negrilor din Statele Unite ale Americii, Boicotul autobuzului din Montgomery. Boicotul a durat 382 de zile. La 21 decembrie, 1956, dupa ce Curtea Suprema a Statelor Unite a declarat neconstitutionale legile care cereau segregarea pe autobuze, negrii si albii au calatorit in autobuze ca egali.

In timpul acelor zile de boicot, King a fost arestat, domiciliul sau a fost bombardat, a fost supus la abuzuri personale, dar, in acelasi timp, el a aparut ca un lider negru de prim rang.

In 1957 a fost ales presedinte al Conferintei Conducerii Crestine din Sud, o organizatie infiintata pentru a oferi o noua conducere miscarii drepturilor civile. Idealurile pentru aceasta organizatie au fost luate de la crestinism; tehnicile operationale de la Gandhi.

Intr-o perioada de unsprezece ani,  intre anii 1957 si 1968, King a calatorit peste sase milioane de mile si a vorbit in peste cinci sute de locuri; a aparut ori de cate ori a fost nedreptate, protest si actiune; a scris cinci carti, precum si numeroase articole. 

In toti acesti ani, a condus un protest masiv in Birmingham, Alabama, care a atras atentia intregii lumi, oferind ceea ce el a numit o “coalitie de constiinta” si inspirand "Scrisoarea din inchisoarea Birmingham", un manifest al revolutiei negrilor;  a planificat unitatile din Alabama pentru inregistrarea negrilor ca alegatori; a regizat marsul pasnic spre Washington, DC, a 250.000 de persoane carora le-a adresat "l Have a Dream";  a conferit cu presedintele John F. Kennedy si a sustinut pe presedintele Lyndon B. Johnson; a fost arestat mai mult de douazeci de ori si a fost agresat de cel putin patru ori; a fost distins cu cinci diplome de onoare; a fost numit Omul Anului de catre revista Time in 1963; a fost nu numai liderul simbolic al negrilor americani, ci si o personalitate in lume.

Pe 14 Octombrie 1964, la treizeci si cinci ani, Martin Luther King, Jr. era cea mai tanara persoana care primea Premiul Nobel pentru Pace pentru combaterea inegalitatii rasiale prin nonviolenta. Valoarea in bani a premiului, de $ 54.123, a fost cedata miscarii pentru drepturi civile.

In martie 1965, a sprijinit organizarea a 3 marsuri de la Selma la Montgomery care faceau parte din Miscarea pentru Drepturi la Vot ce se desfasura in Selma, Alabama. In anul urmator, impreuna cu SCLC a preluat miscarea din nord, Chicago, pentru a lucra la locuintele segregate. In ultimii ani ai vietii sale, King s-a concentrat pe probleme legate de saracie si a vorbit in 1967 impotriva razboiului din Vietnam intr-un discurs intitulat "Dincolo de Vietnam".

In 1968, King planifica la Washington, DC, “Campania Oamenilor Saraci”.

In seara zilei de 4 aprilie 1968, in timp ce statea pe balconul camerei sale din motelul din Memphis, Tennessee, unde venise sa conduca un mars de protest din simpatie fata de lucratorii gunoieri gravisti din acest oras, a fost asasinat. Moartea sa a fost urmata de revolte in multe orase din SUA. Acuzatiile ca James Earl Ray, persoana condamnata pentru uciderea lui King, ar fi actionat in mod concertat cu agentii guvernamentali, a persistat timp de decenii dupa asasinat.

Presedintele Lyndon B. Johnson a cerut o zi de doliu national ce a trebuit respectata pe 7 aprilie. In urmatoarele zile, bibliotecile publice, muzeele, scolile si intreprinderile au fost inchise, iar ceremonia de decernare a premiului Oscar si numeroase evenimente sportive au fost amanate. Vaduvei Coretta Scott King si altor membri ai familiei li s-au alaturat mii de alti participanti la marsul din Memphis in onorarea lui King si pentru sprijinirea lucratorilor de la salubritate. Serviciul de inmormantare a lui King a avut loc a doua zi, in Atlanta, la Biserica Babtista Ebenezer. Au participat multi lideri ai drepturilor civile si multi lideri politici ai natiunii, inclusiv Jacqueline Kennedy,

Presedintele Colegiului Morehouse, Benjamin Mays, aducand un elogiu celui trecut in nefiinta, a pronuntat aceste cuvinte emotionante: “King, probabil, si-a spus ca daca tot trebuie sa vina moartea, sigur nu exista alt motiv mai puternic de a muri decat acela de a lupta in vederea obtinerii unui salariu mai bun pentru strangatorii de gunoi '' (9 aprilie 1968).

King a fost decorat post-mortem cu Medalia Prezidentiala pentru Libertate si cu Medalia de Aur a Congresului.  Ziua Martin Luther King, Jr. a fost stabilita ca sarbatoare in numeroase orase si state incepand cu 1971, iar ca sarbatoare federala americana in 1986. Sute de strazi din SUA au fost redenumite in onoarea sa, iar un comitat in statul Washington a fost redenumit pentru el. Monumentul Comemorativ Martin Luther King, Jr. de pe National Mall in Washington, DC, i-a fost dedicat in anul 2011.

https://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther_King,_Jr.#cite_note-34

PRIMESTE, DOAMNE, SUFLETELE LOR!

   

   Tragedia intamplata zilele acestea, durerea coplesitoare intiparita in sufletele celor care au trecut prin infern, a celor care vor ramane traumatizati pe viata de drama cumplita traita, a celor care se zbat inca intre viata si moarte, dar in special a celor care nu au mai avut sansa de a vedea un nou rasarit, mi-au evocat aceste versuri…

 CORUL COPIILOR UCISI                                       

“Ce ceata deasa, vai, ce ceata deasa …
Nu mai cunoastem drumul catre casa …

Suntem usori si ceata e ca fumul, 

Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul?

Ce deasa ceata, vai, ce ceata mare!
Unde-i cararea, doamna-nvatatoare?

Sub talpa n-avem nici un drum … plutim …
Vai, unde-i casa? cum sa nimerim?

Şi suntem goi, si ne cuprinde teama.
Unde e tata? Unde este mama?

Nu ne vedem nici intre noi deloc
Si jocul nu ne place, nu e joc.

Ce deasa ceata, vai, ce ceata mare,

Oh, azvarliti-ne voi o carare!

Nu mai cunoastem drumul catre casa,
Si ceata este deasa, deasa, deasa …”

                                                        Versurile apartin poetului Eugen Jebeleanu

                                                          si fac parte din poezia “Surasul Hirosimei”.

Corul copiilor care au murit arsi sau vaporizati datorita efectelor cumplite, distrugatoare, ale undelor fierbinti venite dintr-un iad coborat, prin mana si mintea omului, pe pamanteste, este cumplit… Este cumplit de asemanator cu corul copiilor, al tinerilor, al celor care nu au avut nicio sansa in fata mortii violente cazute din “cer”. Este corul cetelor de ingeri rataciti in fumul gros, in ceata incinsa care le-a ars respiratia, in flacarile care le-au topit incet trupurile…

Intre iadul de sus si iadul de jos… nu este decat mana si mintea ratacita a omului iresponsabil, caruia nu-i mai pasa…

Este o evocare obsesiva a durerii, a disperarii sfasietoare, a nedumeririi unor suflete inocente, nevinovate, in fata mortii implacabile, a sfarsitului prematur, de neacceptat… Tragedia celor disparuti acum, nu este departe de tragedia celor disparuti atunci… 

Un gand pios pentru memoria celor trecuti in nefiinta, a celor trecuti preamatur si de neinteles prin infernul tragic pamantesc, pentru a ajunge, speram noi, intr-o lume mai buna….

  

VIATA, PUTERE DE NEINVINS

PRIVESTE DIN NOU, PUI DE FOCA

Michael Jackson/ “Look again baby seal”/ Dancing the Dream

"Una dintre cele mai induiosatoare imagini din natura este cea a unui pui de foca cu blanita, culcat singur pe gheata. Sunt sigur ca l-ati vazut - imaginea lui pare sa fie toata numai ochi, ochii aceia negri si increzatori ai micutului animal ce priveste in sus la aparatul de fotografiat si in inima ta. Cand i-am privit pentru prima data, ochii lui m-au intrebat:  

"Ai de gand sa-mi faci rau?" Banuia ca raspunsul va fi da, deoarece mii de pui de foca erau ucisi in fiecare an. O multime de oameni au fost induiosati de lipsa de ajutor a unui pui de foca. Ei au donat bani pentru a salva focile si gradul de constientizare a publicului a inceput sa se schimbe.

In timp ce ma intorceam la fotografie, cei doi ochi mari, larg deschisi, au inceput sa spuna ceva diferit. Imediat ei m-au intrebat: "Ma cunosti?" De data aceasta nu am simtit tot atat de multa durere ca si atunci cand am simtit implicarea violenta a omului asupra animalelor. Dar am realizat ca exista inca o mare lacuna.  

Cat de mult cunosc eu, cu adevarat, despre viata pe pamant? Ce responsabilitate simt pentru creaturile din afara micului meu spatiu? Cum mi-as putea coordona viata, astfel incat fiecare celula a materiei vii sa fie, de asemenea, folosita?

Toti cei care au inceput sa se intrebe despre aceste lucruri au constatat, cred, ca sentimentele lor au trecut de la ingrijorare spre mult mai multa atentie fata de viata privita ca un intreg. Frumusetea si miracolul vietii au inceput sa para foarte personale; posibilitatea de a face din planeta o gradina pentru noi toti a crescut si totul a inceput sa se lumineze. M-am uitat in ochii puiului de foca si, pentru prima data, ei au zambit. "Multumesc", au spus ei. "Tu mi-ai dat speranta."

Este asta de ajuns? Speranta este un cuvant atat de frumos, dar de multe ori pare foarte fragil. Viata este inca inutil ranita si distrusa. Imaginea unui pui de foca singur pe gheata sau a unei fetite ramasa orfana de razboi, este intotdeauna infricosatoare prin neputinta sa. Mi-am dat seama ca nimic nu va salva in cele din urma viata pe pamant decat increderea in viata insasi, in puterea sa de a vindeca, in capacitatea sa de a supravietui greselilor noastre si ne va primi cu bucurie inapoi, atunci cand vom invata sa corectam aceste greseli.

Cu aceste ganduri in inima mea, m-am uitat din nou la fotografie. Ochii puiului de foca pareau mult mai profunzi acum si am vazut in ei ceea ce pierdusem inainte: puterea de neinvins.

"Nu m-ai ranit", au spus ei. "Eu nu sunt un singur pui de foca. Am viata, si viata nu poate fi ucisa. Este puterea care m-a adus inainte din golul spatiului... Ea s-a ingrijit de mine si mi-a mentinut existenta impotriva tuturor pericolelor. Sunt in siguranta deoarece eu sunt aceasta putere. La fel esti si tu. Fii alaturi de mine si hai sa simtim impreuna puterea vietii, ca o singura fiinta, aici pe pamant.

Puiule de foca, iarta-ne! Priveste la noi, din nou si din nou, pentru a vedea ce facem. Acei oameni care ridica ciomagele asupra ta sunt si ei parinti... si frati si fii. Ei au iubit si au avut grija unii de altii. Intr-o zi, ei isi vor transmite dragostea lor, tie. Fii sigur de asta si ai incredere.”

 ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

                                                  SALVATI PUII DE FOCA

                                          "Am fost doar doi pui micuti de foca

                                           La fel de nevinovati ca zborul unui fluture

                                           Dar Lumea noastra s-a transformat in Intuneric

                                           Incet suntem ucisi de acest sport numit “ciomageala”

                                           De ce ar dori cineva sa ne omoare?

Tot ceea ce dorim noi, focile, sa facem

Este sa SUPRAVIETUIM!!!!

Tot ceea ce vad acum nu este decat o negura

Va rugam sa ajutati la salvarea noastra

Sa puneti capat “ciomagelii”! Nu o meritam!

Numai voi aveti puterea sa salvati focile

Si tineti minte: Noi va iubim!”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

 Indiferent de forma pe care o ia, viata reprezinta maretie, un miracol in toata                        splendoarea sa. Ocrotirea ei este un deziderat pentru noi toti.

"Nu trebuie sa facem neaparat lucruri mari, iar cele mici pe care le facem, sa le facem din toata inima si cu multa, multa dragoste”, spunea cu credinta si speranta, Maica Thereza. 

TOT CEEA CE DORIM ESTE SA SUPRAVIETUIM!

- Masacrarea puilor de foca in Canada -

     

                “Foca harpa” sau “foca de Groelanda” este o specie neinfricata de foca originara din Oceanul Atlantic de Nord si din unele parti ale Oceanului Arctic. Numele stiintific inseamna "iubitor de gheata din Groenlanda"( ice-lover from Groenland ). Numele de “foca harpa” ii vine de la semnul negru de forma unei harpe de pe spate. Ochii sunt de un negru pur si confera o frumusete si o gingasie ireala puilor de-un alb stralucitor. Acesti ochi proportional de mari, imbunatatesc prin proprietatile lor capacitatile de focalizare si de adaptare a focilor la stralucirea intensa a ghetii arctice.

       In fiecare an, guvernul canadian da unda verde vanatorilor sa omoare prin lovire cu maciuca sute de mii de pui de foca de Groenlanda. In timpul sacrificarii, puii de foca sunt impuscati sau in mod repetat ciomagiti. Vanatorii de foci lovesc in mod repetat animalele cu ciomege sau cu "hakapik-uri" (ciomege de metal cu varf-carlig) si trag focile, care sunt de multe ori inca constiente, de-a lungul sloiurilor de gheata cu cangi. Vanatorii arunca focile moarte si pe cele muribunde in mormane si le lasa carcasele sa putrezeasca pe sloiurile de gheata, deoarece nu exista o piata pentru carnea de foca. Medicii veterinari care au investigat masacrarea au constatat ca vanatorii in mod curent  abandoneaza pentru a se conforma standardelor canadiene de bunastare a animalelor.

      Puii de foca sunt neajutorati si nu au nici o cale de a scapa de ciomegele vanatorilor. Un articol din “Washington Post” descria sacrificarea focilor in acest fel: "Foca pare sa respire convulsiv dupa aer, sangele ii curge din nari deoarece ea zace pe un sloi de gheata. Nu departe, un vanator de foci ascute lama de cutit. Foca este batuta apoi deoarece blana ei trebuie desprinsa de pe tors." 

       The “Christian Science Monitor” scria: "Cativa pui, supravietuitori ingroziti, sunt lasati sa se tarasca prin carnajul inconjurator. Obscenitatile strigate si amenintarile vanatorilor, focurile de arma pocnesc amenintator in departare. Se aud strigatele jalnice ale puilor, bufniturile respingatoare, ingrozitoare, ale ciomegelor cazand precum ploaia peste craniile moi. Rasetele vanatorilor de foci se propaga ca un ecou peste sloiurile de gheata." Multi dintre puii de foca ucisi au numai 3 luni de viata sau chiar mai putin. Multi inca nu au invatat cum sa inoate sau cum sa manance primele mese solide.

        Industria blanurilor de foca sustine ca uciderea a tot mai multor foci s-ar datora unei cresteri tot mai mari a cererii pentru blana. Chiar daca SUA a interzis vanzarea blanurilor de foca in 1972, oricine poarta blana de nurca, iepuri, vulpi, sau orice alt fel de animal este responsabil pentru crearea unei noi cereri de blana, ceea ce impinge vanatorii canadieni sa ciomageasca tot mai multi pui de foca in fiecare an. Pe de alta parte, in 2009, Uniunea Europeana a votat pentru a se pune capat vanzarii de produse derivate din foca, iar Senatul SUA a adoptat in unanimitate Rezolutia 84 a Senatului SUA, solicitand incetarea imediata a macelaririi anuale de foci.

  

         Populatiile de foci sunt vanate in principal in scop comercial, si nu numai in Canada, ci si in Norvegia, Rusia si Groenlanda. Vanatoarea “hainelor-albe” in Canada a fost interzisa incepand cu anul 1987. Cu toate ca vanatoarea de foci din Canada este monitorizata de catre guvernul canadian, in 2003, cota pe trei ani acordata de “Departamentul de Pescuit si al Oceanelor” a crescut la 975.000, cu un maxim de 350.000 la fiecare doi ani consecutivi. In 2006, 325.000 de foci de Groenlanda, precum si 10.000 de foci cu capison si 10.400 de foci gri au fost ucise. Inca 10.000 de animale au fost alocate vanatorilor “First Nations”, acestia din urma provenind din diferitele popoare bastinase din Canada, care nu sunt nici inuiti nici metisi si care vaneaza in principal pentru a-si asigura hrana, si mai putin in scop comercial.

        Este intristator sa sti ca mii de pui de foca urmeaza sa fie sacrificati in fiecare an cu permisiunea anumitor guverne. Exista si o speranta insa, data de existenta unor fundatii internationale infiintate cu scopul protejarii si bunastarii animalelor, al determinarii unor luari de pozitie prin mai multe cai si mijloace, in vederea incetarii pentru totdeauna a sacrificarii puilor de foca. Multe tari au interzis deja importul de blana de foca, pe langa SUA si Uniunea Europeana, Taiwan, Mexic, si chiar de Rusia - care importau 95 la suta din toate blanurile de foca canadiene.

       De la infiintarea sa, Fondul International pentru Bunastarea Animalelor (IFAW) a atras atentia internationala asupra situatiei dificile a puilor de foca si, la nivel mondial, s-a realizat cu succes condamnarea vanatorii. Datorita vigilentei continue a IFAW, acum este ilegal sa vanezi pui de foca cu blana alba in scopuri comerciale pe sloiurile de gheata de pe coasta de est a Canadei. Aceasta este o victorie fragila, totusi, impotriva vanatorii de foci din Canada care persista. IFAW continua insa sa faca presiuni pentru incetarea acestei sacrificari crude, nesustenabile.

http://www.peta.org/issues/animals-used-for-clothing/fur/canadian-seal-slaughter/

https://en.wikipedia.org/wiki/Harp_seal

https://www.youtube.com/watch?v=Go0pdZT3H94

Miriam Makeba - "MAMA AFRICA"

   

…Purtatoare de cuvant la ONU…

            “Aparitia mea inaintea Comitetului Special al ONU mi-a schimbat viata si modul in care oamenii gandesc despre mine. Persoana Miriam Makeba nu mai este pentru ei doar o cantareata din Africa. Acum sunt un simbol al poporului meu asuprit.”

        “Va intreb pe voi, lideri ai lumii, v-ati comporta diferit? Ati sta fara sa faceti nimic?  Daca ati fi in locul nostru, ati pastra tacerea si nu ati intreprinde nimic? Ati rezista daca nu ati avea voie sa plecati dintr-un loc in altul in propria tara, numai pentru ca pielea voastra are culoare diferita de cea a conducatorului vostru? Ati rezista sa fiti pedepsiti doar pentru ca cereti egalitate?

Fac un apel la voi si la toate tarile din lume, sa faceti totul pentru a evita aceasta tragedie. Fac apel la voi pentru a salva viata liderilor nostri. Sa eliberati inchisorile de cei care nu ar fi trebuit in primul rand sa fie acolo!”/ MM, la ONU

   

             Mesajul pozitiv cu privire la lupta poporului din Africa de Sud, dar si certitudinea victoriei asupra fortelor intunecate ale apartheid-ului si ale colonialismului, a fost transmis de-a lungul vietii de Mama Makeba nu numai prin arta de a canta, dar si prin declaratiile si discursurile sale. Exilul i-a permis sa evite contactul direct cu regimurile apartheid, sa calatoreasca in lume si sa depuna in cadrul ONU marturie impotriva regimului minoritatii de albi. Chiar daca nu a fost in mijlocul evenimentelor dureroase ce se petreceau in tara sa, a trait tragedia acestora. A fost zguduita si intristata de repercusiunile razvratirii din Soweto (1976) unde guvernul a masacrat studentii tineri. Dincolo de deceniile de pierdere a contactului cu cei dragi, a pierdut rude si prieteni in masacrul de la Sharpeville (1960), precum si in alte acte provocate de guvern cu brutalitate, fiind nevoita sa-i planga de departe.

         Masacrul de la Sharpeville a fost un punct de cotitura in istoria Africii de Sud. La 21 martie 1960, fara avertisment, politia sud-africana din Sharpeville, o suburbie africana din Vereeninging, la sud de Johannesburg, a tras intr-o multime de aproximativ 5.000 de protestatari neinarmati, omorand cel putin 69 de persoane si ranind mai mult de 200. Printre victime au fost femei si copii. Multi dintre ei au fost impuscati in spate in timp ce se intoarceau sa fuga. Stirile despre cumplitul masacru au atras instantaneu condamnarea internationala.

Acest masacru a creat o criza de guvern apartheid atat in interiorul tarii, cat si la nivel international. Guvernul a declarat imediat Stare de Urgenta si a interzis intalnirile politice. In mai putin de o luna, a interzis atat Congresul Pan African, care a organizat actiunea din Sharpeville, cat si Congresul National African. Dupa lungi discutii interne, ANC si PAC au apelat la lupta armata si au trecut in ilegalitate. Situatia din tara s-a inrautatit cand Nelson Mandela si alti lideri au fost inchisi pe viata in 1964.

“Liderii nostrii sunt in inchisoare. Sunt toti la inchisoarea Nongongo. Aici este Mandela, este in inchisoarea de aici. Ce se intampla, poporul meu african? Ce ar trebui sa spun?”, canta Miriam Makeba. 
Cantecul ei a ajuns la inima fiecarui om, fie el african sau nu… cuvintele ei simple, dar de-o forta convingatoare extraordinara, erau expresia unor trairi interioare adanci, transmise si venite de dincolo de limitele fiintei ei….Empatiza, prin trairea durerii, cu propriul popor. Avand posibilitatea sa ajunga la media, a spus intregii lumi cata suferinta se indura in tara ei, Africa de Sud.

 Declaratia dnei. MIRIAM Makeba in cadrul Comitetului SPECIAL impotriva apartheidului

16 iulie 1963    

      "Dna Makeba a multumit Presedintelui pentru ca i-a oferit posibilitatea de a se adresa Comisiei cu privire la problema Africii de Sud - o problema care ingrijora intreaga lume si la a carei rezolvare toate popoarele trebuie sa contribuie. Participand recent la Conferinta de la Addis Abeba, ea a fost impresionata de determinarea cu care africanii atacau problemele carora trebuiau sa le faca fata. Una dintre aceste probleme a fost situatia grava ce lua amploare in Africa de Sud.

Toti membrii Comitetului stiau ce insemna apartheid pentru africani; a fost, prin urmare, inutil sa le explice in detaliu ce se intampla in Africa de Sud. Membrii Comitetului, de asemenea, stiau ca de fiecare data cand africanii au incercat sa imbunatateasca situatia, Guvernul Verwoerd a recurs din ce in ce mai mult la brutalitatea politiei si la terorism pentru a face Africa de Sud un cosmar pentru africani.

    
   Filmarea de la Sharpeville a fost cunoscuta in intreaga lume; peste tot, barbati si femei au protestat de bunavoie, dar protestele lor au ajuns la urechi surde. De la incidentele Sharpeville, alte evenimente teribile avut loc in Africa de Sud: partidele politice au fost interzise, iar liderii au fost fortati sa se ascunda sau sa mearga in exil cu scopul de a continua lupta in afara tarii si de a face apel la sprijin din partea lumii.

Cu toate acestea, inca de cand luptatorii pentru libertate din Africa de Sud au inceput sa ceara in cadrul Organizatiei Natiunilor Unite eliminarea Guvernului Verwoerd si transferul de putere celor carora le apartinea de drept, cele mai multe dintre marile Puteri au raspuns doar cu vorbe goale. Daca aceste puteri ar fi luat masuri pozitive pentru a ajuta la rezolvarea problemei din Africa de Sud, aceasta problema ar fi putut fi rezolvata cu costuri mai mici in suferinta.

       Situatia politica din Africa de Sud a fost din ce in ce mai tensionata. Prin urmare, africanii nu au avut alta alegere, decat sa ceara Natiunilor Unite sa ia masuri pozitive impotriva guvernului sud-african. Adunarea Generala a Organizatia Natiunilor Unite trebuia sa puna in actiune Rezolutia 1761 (XVII) pentru boicotarea Africii de Sud si mai ales pentru oprirea transportului de arme in aceasta tara. Nu exista nici o indoiala ca aceste arme vor fi folosite impotriva femeilor si copiilor din Africa.

         Doamna Makeba a venit in fata Comisiei pentru a face apel de urgenta la Organizatia Natiunilor Unite si in intreaga lume sa faca tot posibilul in a obliga guvernul Verwoerd sa deschida o data usile inchisorilor si lagarelor de concentrare din Africa de Sud. Mii de barbati din Africa de Sud, femei si chiar copii erau acum in inchisoare; unii au fost asaltati cu brutalitate. Printre cei inchisi, retinuti sau supusi unor restrictii, erau lideri ca Seful AJ Luthuli, Robert Sobukwe, Nelson Mandela, doamna Lilian Ngoyi si domnul Walter Sisulu. Toti acei oameni trebuie eliberati o data.

“ Guvernul Verwoerd a transformat Africa de Sud intr-o inchisoare uriasa. A venit timpul ca toata omenirea sa actioneze cu fermitate pentru a opri acesti conducatori nebuni de la atragerea tarii intr-un dezastru ingrozitor.”

      “Cand ea a vorbit Comitetului Anti-apartheid al Organizatiei Natiunilor Unite in 1963, a atras un sprijin incredibil din partea comunitatii internationale. Oamenii au fost surprinsi de faptul ca ea ar putea vorbi atat de elocvent, atat de coerent, asa inteligent. A fost unul dintre cei care au infatisat apartheid-ul in absoluta lui absurditate. Ea a ajutat sa se concentreze mintea lumii pe situatia noastra, iar atunci cand oamenii au intalnit-o au gasit o persoana cuceritoare, plina de haz, care te privea direct in ochi. Atunci cand au pus una langa alta, realitatea cu caricatura pe care apartheid-ul o folosea cu privire la noi, oamenii au inteles exact de ce ar trebui sa sprijine miscarea anti-apartheid. Desi ea nu a fost in mod deschis un om politic, prezenta ei a fost o declaratie politica”

~~~~~Desmond Tutu, arhiepiscop

                                                 

      Istoria ne da uneori oameni a caror viata este o sursa de inspiratie si un memento al vremurilor intunecate in care au trait ei si propriul popor. Un memento care reaminteste ca, indiferent cat de puternic este vrasmasul, sau cat de inradacinata nedreptatea, exista intotdeauna o modalitate de a castiga.

Miriam Makeba - "MAMA AFRICA"

…Militanta pentru drepturile omului…

     "Daca fiecare barbat si femeie este un obiect de uimire si bucurie in inima Fiintei Supreme, atunci nu este prea mult sa ne asteptam ca intr-o zi toate relele sa fie indreptate iar justitia sa prevaleze" / MM

Popor al meu, popor al meu

Deschide-ti ochii

Si raspunde chemarii tobelor

Natiunea noastra va fi curand ca una

Iar acelora ce si-au dat viata

Laude pentru voi toti

Soti si sotii, toti copiii vostri

Vor culege ceea ce voi semanati

Acest continent le este casa.

Frati si surori ale mele

Ridicati-va si cantati,

Flacara vesnica ne-a aratat lumina zorilor

….In Africa lupta va continua.

        
         Muzica a fost o parte centrala a luptei impotriva apartheid-ului. Autoritatile sud-africane ale epocii au exercitat cenzura stricta a mai multor forme de exprimare, in timp ce multi interpreti straini au descurajat spectacole in Africa de Sud, in incercarea de a izola autoritatile albe si a-si arata opozitia fata de politica de apartheid. Ca prima doamna a cantecului din Africa de Sud, Zenzile Miriam Makeba, a fost vocea luptei anti-apartheid. A condus in mod activ la eliberarea Africii de Sud, prin cantat…. 

Ca martora a politicii rasiste, a promis sa cante despre saracia si nedreptatea din tara ei.

"Eu nu sunt o cantareata care face politica. Nu stiu ce inseamna cuvantul. Oamenii cred ca am decis in mod constient sa spun lumii ce se intampla in Africa de Sud. Nu! Am cantat despre viata mea si despre Africa de Sud, am cantat mereu despre ceea ce se intampla cu noi. Mai ales despre lucrurile care ne fac rau"/ MM

            Makeba, aceasta femeie deosebita, a fost o legenda vie a luptei pentru pace, o luptatoare vehementa contra rasismului, profilul ei personal si artistic fiind unul de exceptie. A fost marginalizata mai mult de trei decenii de regimul sud-african rasist, dar nu a renuntat si intotdeauna a avut curajul de a se exprima  impotriva nedreptatilor sociale cu o daruire care s-a manifestat pe tot parcursul  vietii ei. A stiut sa aduca pe scena cum nimeni nu a fost in stare, traditiile si costumele populare din zona ei, in spectacole unde  vocea calda si prezenta deosebita eclipsa acompaniamentul de instrumente entice.

          A fost, in adevaratul sens al cuvantului, vocea luptei pentru libertate si drepturi civile in Africa de Sud, pana la ultima ei suflare. A murit precum a trait, folosindu-si vocea ei rafinata, expresiva, pentru a lupta. Pentru cea mai mare parte a vietii ei, acest lucru a insemnat exprimarea deschisa, prin cuvant si cantec, a solidaritatii fata de lupta poporului sau impotriva regimurilor antisociale care conduceau tara natala. Ultima ei interpretare a gasit-o in Italia, in semn de solidaritate cu imigrantii din Ghana care fusesera impuscati mortal in luna septembrie. S-a prabusit imediat dupa ce a cantat celebra ei piesa "Pata Pata."  Cu multi ani inainte, melodia a fost una dintre cele alese de ea pentru a le canta in exil, departe de tara sa, pe vremea aceea tributara unui regim rasist fatis, de apartheid.

     

         Chiar daca nu ar fi devenit o cantareata cunoscuta pe plan international, viata Miriam Makeba ar fi fost una de curaj extraordinar si suferinta. A fost exilata din patria ei, Africa de Sud. A fost tradata in casatorie. A fost atinsa de cancer. A suferit in urma mortii singurei ei fiice. Primul ei sponsor si ocrotitor, Harry Belafonte, i-a intors spatele dintr-o neintelegere care pare-se nu a fost niciodata rezolvata. Declaratiile sale anti-apartheid au facut din ea o tinta politica in Africa de Sud , iar casatoria ei cu liderul radical Carmichael i-au adus rezilierea contractului ei cu producatorii si anularea majoritatii concertelor pe care le avea programate.

In Guineea, unde si-a refacut viata, Miriam a continuat fara rusine lupta pentru drepturile omului si contra apartheid-ului. Prestigiul de care se bucura a ajutat-o sa i se incredinteze diferite misiuni representative in cadrul diplomatiei internationale, traiectorie care a inceput cu misiunea de delegat al Guineei la Natiunile Unite si a culminat cu numirea ei ca ambasador al organizatiei.

          

       Pe tot parcursul exilului, muzica ei avea sa ramana la fel de inradacinata in politica asa cum a fost pe cand a inceput inregistrarile in Statele Unite, in anii '60. Continutul politic al cantecului, denuntarea apartheid-ului, critica sistemului, i-au adus Makebei multi dusmani din partea guvernului sud-african, cererea de a se intoarce acasa pentru inmormantarea mamei sale, fiindu-i refuzata in 1960.

In 1972, Makeba a participat  la Festivalul “De la Cancion Vina del Mar” din Chile, unde o parte a publicului a dezaprobat-o datorita sprijinului acordat guvernului lui Salvador Allende. Acest fapt nu a determinat-o insa, sa renunte sau sa nu lupte in continuare cu acelasi curaj pentru convingerile ei de libertate, de inlaturare a asupririi si inegalitatii. Aceasta cantareata a Africii de Sud, a reusit prin vocea-i puternica sa sustina intotdeauna sperantele de libertate a milioane de oameni, in special a celor din propria ei tara, desi muzica ei fusese interzisa in mod oficial de catre autoritatile apartheid impotriva carora luptase.

        In 1990, guvernul sud-african, sub presiunea comunitatii internationale, a inceput sa destrame, incet, incet, existenta apartheid-ului. Nelson Mandela, eliberat din inchisoare, a convins-o pe Miriam Makeba sa se intoarca.  Au avut loc primele alegeri democratice in 1994, marcand sfarsitul aparthed-ului. Congresul National African a preluat controlul asupra guvernului cu Nelson Mandela ca presedinte. De la intoarcerea ei din exil, Makeba a ajutat noul stat liber Africa de Sud: ea a servit ca Ambasador al Bunavointei pentru ONU, a fondat Centrul de Reabilitare Makeba pentru fete, si a sprijinit lupta împotriva HIV si SIDA.

In 2005, Miriam Makeba si-a anuntat revenirea pe scena desi, in ciuda unor concerte de despartire, ea niciodata nu s-a oprit din cantat.

 “ Melodiile ei emotionante au dat voce durerii exilului si dislocarii pe care ea a simtit-o timp de 31 de ani lungi. In acelasi timp, muzica ei a inspirat un sentiment puternic de speranta in noi toti. Chiar si dupa ce s-a intors acasa, a continuat sa-si foloseasca numele pentru sustinerea luptei femeilor tinere. Unul dintre proiectele sale mai recente a fost acela de a evidentia situatia dificila a victimelor din mine.” - Nelson Mandela

   “ A meritat din plin numele sub care a fost cunoscuta, Mama Africa, dar nu sunt sigur ca Africa de Sud i-a dat cu adevarat recunoasterea pe care ea o merita, si sper ca unele premii postum sa ii poata fi date pentru a rectifica aceasta omisiune. A fost exilata din patria ei mai bine de 30 de ani, dar nu voi uita niciodata ravna cu care s-a intors in Africa de Sud, de indata ce au avut loc schimbari de necrezut iar atmosfera de acolo a fost mai primitoare.”   - Desmond Tutu / Arhiepiscop de Cape Town, 1986-96

Nota: “A LUTA CONTINUE” - lupta va continua -

Cantec inspirit din Mozambic, popularizat de cantareata Miriam Makeba si scris pentru ea de fiica ei, Bongi, dupa ce a participat la ceremonia de independenta din Mozambic (1975) si apoi lansat in 1989 pe albumul Welela.

Miriam Makeba - "MAMA AFRICA"

   
…Idolul muzicii africane…                                 

       "Mi-am pastrat cultura, muzica si radacinile. Datorita lor am devenit aceasta voce
 si imagine simbolica a Africii si a locuitorilor ei, fara macar sa fiu constienta de acest lucru”/ MM-1987

         

                                  

       Neobosita militanta pentru drepturile omului si una dintre primele luptatoare impotriva Apartheid-ului ce au luat cuvantul la ONU, cunoscuta cu afectiune si respect in intreaga lume ca “Mama Africa”, Miriam Makeba a fost si una din cele mai mari interprete de muzica ale lumii.  A devenit peste noapte nu doar un simbol al clasei oprimate din tara ei, ci si prima artista de pe continentul African care a castigat un loc de frunte pe listele de succes americane. Prin cantecele interpretate, a facut cunoscut lumii ritmul si muzica traditionala africana si nu a incetat niciodata sa militeze pentru drepturile omului.

         
               Miriam Makeba s-a nascut pe 4 martie 1932 in Township langa Johannesburg
dintr-o mama swazi si un tata xhosa. Si-a petrecut primele sase luni din viata in inchisoare, mama ei fiind condamnata pentru comercializarea unei beri facute in casa.

Cand avea doar 16 ani, a fost martora celui mai brutal sistem de segregare pe care lumea l-a vazut. Acest sistem, numit apartheid, a facut din negrii prizioneri ai pamantului lor natal… Guvernul albilor a exploatat munca celor de culoare, fortandu-i sa-si paraseasca casele, pentru a trai in locuri retrase. Le controlau viata spunindu-le unde sa se duca si le dictau cum ar trebui sa munceasca sau sa traiasca. Fiindu-i interzis sa mearga la scoala, dupa varsta de 16 ani, Miriam a lucrat ca dadaca si menajera.

 “ Stiti, iei copilul si il pui pe umar si iti simte caldura corpului si te tine. Si copilul, intr-adevar, devine ca al tau, si acest copil va creste si iti va striga numele”/ MM

          Cu vocea ei atat de profunda si frumoasa, s-a alaturat in 1950, in Johannesburg, unui grup de cantareti de jazz africani, numiti “Cuban Brothers“, dupa care si-a facut o trupa formata exclusiv din fete, numita “The Skylarks”, alaturi de care a lansat piesa de succes "Pata Pata", inspirata dintr-un dans popular regional. Pata Pata este titlul cu care si-a facut cunoscuta vocea in lumea intreaga si totodata este ultima melodie pe care a interpretat-o pe scena pe care s-a stins din viata. Opresiunea apartheid a reusit insa sa-i cenzureze muzica.
“Nu era nici un viitor pentru mine ca entertainer negru. In 1958, Guvernul a dat o lege prin care africanii de culoare nu puteau sustine concerte in orase sau in institutiile oraselor”/ MM

          Victima a apartheid-ului, Miriam Makeba si-a parasit tara stabilindu-se in Londra si New York. A devenit cunoscuta pe plan international in timpul turneului ei in Statele Unite din 1959, cand a cantat alaturi de grupul sud-african Manhattan Brothers. I-a parasit apoi pe acestia pentru a se alatura jazului african si varietatilor.  
Cand producatorul de film, Lioner Rogosin, a descoperit-o, i-a propus sa cante 2 piese pentru un film documentar “Come Back Africa”(1959). Filmul, o piesa remarcabila si oportuna la vremea aceea, era un studiu realist, infricosator, al vietii duse in adancurile negre ale societatii din Africa de Sud. ”Come Back Africa” incrimina politica de apartheid pentru legile brutale antisociale aplicate si conditiile inumane in care traiau oamenii de culoare.

Miriam Makeba nu a realizat la vremea aceea repercusiunile ce le-ar fi avut jucand acest rol. Guvernul din Africa de Sud a raspuns cu o interdictie permanenta a cetateniei ei. A plecat dupa aceea in Italia unde a avut loc premiera filmului, apoi la Londra, unde i-a fost prezentata lui Harry Belafonte. La propunerea acestuia, pleaca in Statele Unite unde a avut un succes instantaneu, primind observatii extraordinare in toate ziarele si revistele importante. A impresionat lumea prin vocea ei impecabila si prin felul in care putea sa cante jazz si melodiile traditionale africane.

        

“ Nu poti folosi puterea si frumusetea ca si instrument, ceea ce face ca o voce sa fie remarcabila este ceea ce canta, ceea ce transmite”, spunea Harry Belafonte. 

         Si Miriam Makeba  a cantat despre zbaterea tarii ei, facandu-i pe oamenii din toata lumea sa inteleaga suferinta prin care trecea Africa de Sud. Cu ajutorul lui Harry Belafonte, Makeba a inceput sa cante in concerte cantece traditionale de folclor amestecate cu teme de jazz si pop. A fost invitata sa cante in Europa si Statele Unite unde a devenit un star. Si-a realizat cea mai mare popularitate cu cantecul de neuitat Pata Pata, relansat in 1967 in mai multe tari, la mai mult de 10 ani dupa ce l-a scris. Cantecul a ajuns pe primele locuri in clasamentul de muzica pop. Dupa ce si-a castigat pozitia ca star international, si-a folosit faima pentru a aduce in atentia comunitatii internationale, ororile apartheid-ului.

          Cariera Makebei in SUA a crescut si a scazut in parte din cauza asocierii ei cu doi afro-americani, cantaretul Harry Belafonte si Kwame Toure (cunoscut anterior ca Stokely Carmichael). Belafonte a ajutat-o sa obtina viza americana si contracte de inregistrare. Cariera ei a mers bine pana la casatoria ei in 1968 cu revolutionarul Kwame Toure. Casele de discuri din SUA si promotorii au evitat-o prompt. A fost bine sa lucreze impotriva regimului de apartheid din Africa de Sud, dar asocierea cu un revolutionar american a fost mai mult decat putea fi tolerat. Toure si Makeba au fost primiti cu bucurie in Guineea, Africa de Vest, de presedintele de atunci Sekou Toure. Inregistrarile ei au continuat sa se vanda in strainatate si in cele din urma, atunci cand focul rebeliunii din anii 1960 s-a stins, ea a fost binevenita din nou, exact la timp pentru dezvoltarea fenomenului muzical in lume.

         Miriam Makeba a condamnat apartheid-ul in fata ONU, fapt pentru care i s-a refuzat dreptul de a se intoarce in Africa de Sud. A trait 31 de ani in exil, in Statele Unite si Guineea, a devenit practic "cetatean al intregii lumi", primind pasapoarte de la Guinea, Belgia si Ghana. Cu vocea sa calda, a fermecat publicul din Grecia, Venezuela, Germania, Suedia, Norvegia, Danemarca, Cuba, Brazilia, Congo, si alte tari.

S-a intors in Africa de Sud pe 10 iunie 1990, la scurt timp dupa ce Nelson Mandela a fost eliberat din inchisoare iar miscarea anti-apartheid a luat o mare amploare. Nelson Mandela a fost cel care a convins-o pe Makeba sa revina in tara. Cativa ani mai tarziu, sistemul social, politic si economic rasist impus de guvernele minoritatii albe din Africa de Sud a fost inlaturat. Dupa intoarcerea ei in tara insa, a trebuit sa astepte sase ani inainte sa poata inregistra un nou disc. In 1996, cantareata a inregistrat discul "Homeland", care include un cantec ce descrie bucuria artistei de a se fi intors in tara natala si in care evoca lupta impotriva apartheid-ului.

       
         De-a lungul carierei muzicale a cantat alaturi de cele mai sonore nume ale scenei muzicale mondiale: Harry Belafonte, James Brown, B. B. King, The Spinners, The Crusaders, Dizzy Gillespie, Paul Simon. A lansat 22 albume solo, 6 albume, a jucat si a cantat in 15 filme. Makeba a fost prima cantareata de culoare care a castigat un premiu Grammy. Harry Belafonte a fost cel care a ajutat-o sa intre pe teritoriul Statelor Unite in anii '60. Cei doi au fost recompensati in 1965 cu premiul Grammy pentru un album despre situatia sud-africanilor in timpul epocii apartheid.  

       Pentru activitatile ei umanitare a obtinut numeroase premii internationale, inclusiv premiul de pace Hammerskjold in 1986 si in acelasi an, din partea guvernului francez, recunoasterea in domeniul muzical pentru umanitatea ei si perseverenta impotriva apartheid-ului. In anul 1996 a primit  Kora All African Music Award pentru merite deosebite de-a lungul vietii. In 2001 i-a fost atribuit premiul de pace Otto Hahn, acordat de Asociatia Germana de la ONU, iar in 2002 a fost recompensata cu premiul POLAR MUSIC, numit neoficial "Premiul Nobel pentru Muzica", care a fost acordat de  Academia Regala  Suedeza de muzica. 

Scriitorul american James Hall i-a dedicat cartea biografica "Makeba. My Story". Cartea autobiografica a aparut in ianuarie 1988  si a fost publicata in Europa si Anglia, tradusa in germana, franceza, olandeza, italiana, spaniola si lansata ulterior in japoneza.

       

         Miriam Makeba, vocea a milioane de sud-africani asupriti sub jugul rasist de apartheid, s-a stins din viata la data de 9 noiembrie 2008, in urma unui atac de cord pe scena, in timpul unui concert caritabil in Castel Volturno - Italia. Avea 76 ani.

De-alungul vietii, Miriam Makeba  a suferit propriile ei tragedii dar, in ciuda acestui lucru, ea a dus povara poporului ei si in ciuda adversitatilor, niciodata nu a renuntat...Pentru ceea ce a crezut ca este adevarat, si-a folosit cea mai puternica arma, vocea ei, ripostand impotriva nedreptatilor.

“Trecerea in nefiinta a iubitei noastre Miriam, ne-a intristat pe noi si poporul nostru. Ea a fost o mama pentru lupta noastra si pentru tanara noastra natiune. A luptat pana in ultimele ei momente petrecute pe scena, imbogatindu-ne inimile si traind pentru ceilalti. A fost prima doamna a cantecului din Africa de Sud, asa ca si-a meritat pe deplin titlul de Mama Africa”/ Nelson Mandela